Autor: Prof. Nicuța Ardeleanu-Blaga
Colegiul de Industrie Alimentară Elena Doamna Galați
Viața lui…o clipă de-ar fi fost să ție,/ a întrerupt cu ea/ o veșnicie. (L.Blaga)
Dar cine a fost Eminescu? Poate că Poetul s-ar prăpădi de râs în încercarea noastră de a-i scormoni prin a sa biografie. Ne-ar răspunde în stilu-i caracteristic, cu versurile sale: Și când propria ta viață singur n-o știi pe de rost,/ Or să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost? (Scrisoarea I).
Aruncând totuși o privire în scurta sa existență, e imposibil să nu înțelegi că viața sa, ca și amorul, a fost, parafrazând, Un lung prilej pentru durere/ Căci mii de lacrimi n-au ajuns/ Și tot mai multe cere… Da, o viață plină de amar, din care n-au lipsit răutăți și mici scandale (Scrisoarea I). Cei ce au scris despre el, cei ce au încercat să-i cuprindă în pagini serbede biografia, au fost părtinitori. Un lucru rămâne cert: poporul român l-a plămădit pe Eminescu și Eminescu pe noi. În această idee nu trebuie pierdut niciun prilej pentru a ne reîntoarce la el, la lumina eternă a spiritualității noastre.
Așadar, povestea începe cu a fost odată…
Zloată, un spațiu intim din care nu lipsește focul din cămin, vreascuri de alun, jilțul așezat la gura sobei unde să stai visând la foc, de somn să picuri…toate prinse într-un limbaj al poeziei intimității. Îl și auzi spunând Las să dorm , să nu știu lumea ce dureri îmi mai păstrează! Un spațiu izolat, ferit din calea lumii primejdioase, liniștit. Și-ai vrea ca nime-n ușa ta să bată.
Așa-mi imaginez eu întâlnirea cu El. Cu Poetul…sau cu Poezia!
După peste un veac și jumătate, ar putea spune precum poetul-filosof L.Blaga Unde și când m-am ivit în lumina nu știu…(În marea trecere). Eminescu însuși a scris cu mâna lui într-un registru al Junimii data de 20 decembrie 1849 ca timp al nașterii (în satul Ipotești!). Gheorghe Eminovici a folosit aceeași dată, scriind într-o Psaltire unde însemna ziua de naștere a copiilor lui. Corneliu Botez însă a găsit la oficiul stării civile din Botoșani câteva file dintr-o condică veche de la 1850, de născuți și botezați, provenind din cancelaria bisericii Adormirea Maicii Domnului actul de naștere și de botez 15, respectiv 21 ianuarie. În prima carte de astrologie experimentală românească, apărută în 1941 – Cer și destin – autorul, Armand G. Constantinescu, încearcă să facă lumină, luând în considerare data de 20 dec. 1849, demonstrând prin cerul nașterii poetului influența electro-magnetică ce i-a hărăzit caracterul și destinul. Se pare că vorba din popor ce ți-e scris în frunte ți-e pus are, în opinia autorului cărții, un fundament științific.
Și da, Eminescu a avut conștiința darului suprem, divin, atunci când a mărturisit Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar. Acest atribut nu i-a fost mai întâi conferit de către Titu Maiorescu, cum se crede, în studiul din 1889 Eminescu și poeziile lui când spune: Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui…Nu, nu el, ci Veronica Micle într-o mărturisire intimă, la sfârșitul unei scrisori (1882): Te iubesc și te ador, drag poet, drag geniu!, apoi public, în poezia Lui X…(1885): Geniu tu, planează-n lume! Lasă-mă în prada sorții/ Și numai din depărtare când și când să te privesc,/ Martora măririi tale să fiu pân’ la pragul morții/ Și ca pe-o minune-n taină să te-ador, să te slăvesc…Firește, fiindcă tot Eminescu ar spune: Numai un geniu poate recunoaște alt geniu. Un netot nu poate face asta…Pentru că n-a fost!
I s-a mai spus Luceafărul poeziei românești…Publicistul C-tin B. Stamatin scrie în Adevărul un necrolog despre M.Eminescu începând cu formula Luceafărul poeziei românești…Aceste cuvinte, poate scrise ca o obligație de serviciu, aveau să devină peste secole metafora cea mai la îndemână de spus despre Poet. Noțiunea de Luceafăr apare și în rândurile lui Caragiale, dar într-o formulare mai greu de preluat: Avea un temperament de o excesivă neegalitate și, când o pasiune îl apuca, era o tortură nemaipomenită…Când ostenea bine acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus și, peste 2-3 zile se arăta iar liniștit, ca Luceafărul lui – nemuritor și rece… Dar tot Veronica e cea care scrie întâi: Tu Luceafăr mi-ai fost mie/ Ce în zori de ziuă luce/ Și-ai apus, acum la soare/ Eu privesc cu mult mai dulce.
Pe marginea mss-ului nr. 2254 al poemului capodoperă, Eminescu notează, dând cheia interpretării: Aceasta e povestea. Iar înțelesul alegoric ce i-am dat e că, dacă geniul nu cunoaște moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, aci, pe pământ, nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc…( Termenul noroc apare și într-una din invocațiile fetei de împărat, dar și în pseudodialogul Luceafărului cu sensul de soartă/ destin. Dar dincolo de disocierea finală, mai importantă rămâne încercarea omului/ a fetei de împărat de a se zeifica prin aspirația la etern și a zeului/ Luceafărului de a se umaniza prin iubire.
Pe Eminescu îl cuprindem azi în idei și gânduri, în emoții înălțătoare, căci el însuși Cu gândiri și cu imagini/ Înnegrit-a(m) multe pagini/ Ș-ale cărții, ș-ale vieții/ Chiar din anii tinereții…
Și dacă Botoșaniul avea să devină un spațiu binecuvântat unde și-a aflat ivirea nu doar Eminescu, ci și Luchian, Iorga, Enescu, Antipa…, nu mai puțin binecuvântat avea să fie Ipoteștiul. Poetul însuși a perceput o dimensiune sacră a lumii Ipoteștilor în care ființa lui profundă își îcepuse devenirea. Dar satul acesta nu e doar locul unei memorii înțepenite în timp, ci pretext al recreării universului de valori, un tărâm în care românii de pretutindeni se pot regăsi pe ei înșiși întregi sufletește, un loc de închinare și un scut. Îndrăgim Ipoteștii sugestionați de viziunea poeziei de care suntem marcați, așa cum Humuleștiul nu mai este Humuleștiul pur și simplu, ci satul lui Creangă, așa cum Lancrămul poartă încă în el sunetele lacrimei lui Blaga, iar Mălinii veșnicia tinereții lui N. Labiș. Căci satul își găsește suprema înflorire în sufletul copilului. Blaga era convins că a trăi la sat înseamnă a trăi în zariște cosmică și în conștiința unui destin emanat din veșnicie. Se presupune că aici, la Ipotești, ajunsese Eminescu în jurul vârstei de cinci ani, trâind până atunci la Botoșani. La doar patru km. de sat se înfățișează lacul, înconjurat din toate părțile de pădurea Baisa, încărcat și azi cu flori de nufăr încremenit și nu tremurând din ape. În mijloc stăruie insula cea verde spre care înota deseori Mihai cu fratele Ilie. La vremea când cutreiera pădurile Baisei, Mihai trăia raiul de basme: Pe frunze-uscate sau prin naltul ierbii/ Părea c-aud venind în cete cerbii…
Cât timp a petrecut Eminescu la Ipotești? Copilăria vacanțelor și anii întrerupți de la Cernăuți. A venit și mai târziu cu diferite ocazii; mânat în lume, n-a putut scoate din suflet niciodată satul copilăriei. Se mai spune că prin anii 1863 ar fi întâlnit tot aici prima dragoste: Casandra. Aflăm acest lucru din cartea lui I.D. Marin – Eminescu la Ipotești. Aceasta ar fi murit la scurt timp, de foarte tânără, urmată de mama poetului, Raluca, la 1876 și, ceva mai târziu, de tatăl Gheorghe, la 72 de ani, în 1884. Ei, e mult de-atunci Harietă – scrie Eminescu surorii sale – de când eram copii mici de tot și ne spuneau moșnegii povești. Povești sunt toate în lumea asta…
Eminescu a scris probabil chiar înainte de 14 ani după ce a intrat în rezonanță cu natura paradisiacă de la Ipotești, sălbatică și infinită în ascunzișurile ei, la care, tulburător și unic s-a ivit cea mai curată poveste a vieții – aceea a iubirii ipoteștene. Astăzi, printr-o Hotărâre de Guvern din 1992, Casa Memorială de la Ipotești e o instituție de rang național, purtând denumirea oficială Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu.
Nu trebuie uitat nici Cernăuțiul unde cel ce avea să devină poetul nostru național a beneficiat de vasta bibliotecă și de îndrumarea preaiubitului profesoriu Arune Pumnul ce avea să reprezinte pentru Eminescu piatră de temelie în formarea sa. Nu ne surprinde în aceste condiții poezia scrisă cu prilejul morții sale în revista Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști, ca un ultim omagiu aceluia care și-a pus de timpuriu și definitiv amprenta asupra personalității poetului.
Dar iată cum i se înfățișează Eminescu lui Caragiale când dramaturgul îl întâlnește pe sufleurul de 17 ani: Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari, negre, o frunte înaltă și senină, niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva e înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare…Așa l-am cunoscut atunci, așa a rămas până în cele din urmă momente bune (adică dinainte de boală); vesel și trist, comunicativ și ursuz, blând și aspru, mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții, fugind de oameni și căutându-i nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nenorocită pentru om! După un asemenea portret, mai că ne vine să uităm de rivalitatea născută între ei, mai ales că, se spune, atunci când în casa lui Maiorescu s-a anunțat declanșarea bolii poetului, Caragiale ar fi izbucnit primul în lacrimi…
La Universitatea din Viena sau Berlin, Eminescu s-a înscris și a urmat ca auditor extraordinar – explică prietenul Stefanelli – fără bacalaureat și fără obligația, chiar fără dreptul, de a se prezenta la examene. Participă astfel la cursuri de filosofie poetică, economie politică, științe financiare și administrative, drept internațional, dezvoltarea și critica filosofiei hegeliene, pricipiile logice ale științelor experimentale, limbi romanice etc.
Și…în viața Lui apare Veronica! În privazul negru-al vieții, o icoană de lumină… (M. Eminescu) Alte înălțări, alte prăbușiri! Într-o epistolă de pe la 1879 îi scria acesteia: Veronică dragă, au n-am fost noi prea fericiți într-o lume în care fericirea nu poate exista? Este în lumea asta destul loc pentru atâta iubire câtă o avem? Nu este amorul nostru o anomalie în ordinea lucrurilor lumii, o anomalie pentru care cată să fim pedepsiți? Se potrivește amorul și suferințele noastre cu o lume în care invidia, răutatea domnesc peste tot și pururea?…
Din corespondența cu Veronica, dar și din puținele mărturii ale contemporanilor, înțelegem că T.Arghezi nu a exagerat cu nimic atunci când a afirmat că Eminescu e dragoste și durere de dragoste. Eminescu nu a scris o carte; el a suferit-o ruptă din el. Nici V. Micle nu a perceput altfel viața, dacă e să judecăm după unul dintre aforismele sale: Când îți scrii cea mai frumoasă pagină în cartea vieții tale, soarta, cu vecinica ei ironie, varsă cerneală peste foile care urmează. Încât ne întrebăm și noi precum poetul: Ce s-au ales din două vieți?/ O mână de cuvinte/ Căror abia le-ar da un preț/ Aducerile-aminte…Poate în felul acesta ar trebui să se încheie romanul scris al dragostei lor, fiindcă …clipa de iubire zboară făr’ de urmă/ Și în locul ei amarul și pustiul ne rămâne…(V. Micle)
După moartea poetului, Veronica a înțeles vidul enorm care se crease între ea și poezie, între ea și viață. Cu sentimental omului care nu mai așteaptă flori pe crengile despicate de fulger și al neputinței de a mai visa eternitatea în durata unei clipe, poeta pleacă la Tg. Neamț, apoi la Văratec. Privind crengile care rupeau cerul în bucăți zdrențuite, gata să se prăvale peste iarba fragedă, simte că a avut norocul să-și înfășoare trecerea prin timpul în care locuia într-un nimb de dragoste dumnezeiască, de poezie, care-i va străjui de-a pururi amintirea. Acolo, surprinsă, a-nțeles că între ea și moarte nu-i mai rămăsese decât răgazul de a scrie și, privind razele de lună, ne-a lăsat la 1 august 1889 ultimele versuri în care apare ideea obsedantă a morții: O, moarte, vin de treci/ Pe inima-mi pustie…și curmă-a mele gânduri… Tot ea, în noaptea fatidică a stingerii Poetului scria: Ce n-ar da un mort din groapă/ Pentr-un răsărit de lună…/ Ai zis tu. Și eu atuncea,/ Cânt pe-a dorului aripe…Pe mormântul ei neîngrijit (fiindcă, explica o măicuță, răposata doar n-a lăsat nimic mănăstirii), încă mai pot fi citite printre crăpături de piatră veche, versurile epitaf: Și pulbere, țărână de tine s-a alege/ Căci asta e a lumii nestrămutată lege./ Nimicul te aduce, nimicul te reia/ Nimic din tine-n urmă nu va mai rămânea.
Prietenia cu Creangă este un alt capitol din viața Lui. Istoria literaturii române consemnează faptul că, deși atât de diferiți ca temperament, din momentul în care cei doi intră împreună la Junimea, povestitorul fiind introdus aici de poet, Creangă nu mai fu văzut fără Eminescu și Eminescu fără Creangă. Plecarea la București a lui bădia Mihai îl lasă pe Ionică cu lacrimile dorului. Nici sarmalele brune sau blonde batjocorite cu smântână, nici plăcintele poale-n brâu făcute de Tinca Vartic la bojdeuca din valea Țicăului nu-l vor îndupleca pe Eminescu să revină decât sporadic în Târgul Ieșilor, atunci când, cu dor de el și de Veronica îndeosebi, amaneta ceasul suflat cu aur primit de la tatăl Gheorghe Eminovici. S-au stins toți trei în același fatidic an 1889, de parcă nici dincolo nu au putut fi unul fără celălalt, așa cum observa și nota G.Călinescu în a sa monumntală lucrare Istoria literaturii române…
Că Eminescu a iubit deopotrivă pe Veronica, dar și această țară, acest popor, stau mărturie chiar cuvintele sale scrise pentru eternitate, fiindcă el tot ce a iubit a-nveșnicit. Într-o scrisoare nedatată, Poetul notează: Mi-e dor de țară, mi-e dor de codru, de apă, de soare și, mai presus de toate, mi-e dor de tine, Veronică! Meseria de gazetar pe care o considera o negustorie cu principii i-a înveninat relațiile cu multă lume. Uimitor e că viața cotidiană a gazetarului de la Timpul și problemele lui sunt cât se poate de actuale de parcă lumea românească nu s-a schimbat prea mult de atâta amar de vreme: Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomații croiesc rezbele, zugrăvesc împărății despre care lui nici prin gând nu-i trece…Tot în Timpul din 6 aug. 1881 avea să noteze cu aceeași amară constatare: Nimic nu e mai periculos pentru conștiința unui popor decât priveliștea corupției și a nulității recompensate…Această priveliște îi ia poporului încrederea în valoarea muncii și în siguranța înaintării prin merit. Iar într-un alt număr al aceluiași ziar planează o întrebare retorică cu ecou peste veacuri: Oare să fim un popor atât de bătrân, încât să fi pierdut memoria trecutului? Să nu știm că numai în păstrarea elementelor educative ale istoriei române e rădăcina spornică a viitorului?
Un singur volum antum avea să fie semnat de poet. În 1883, sub îngrijirea lui Titu Maiorescu, care, ca un adevărat architect al cuvântului, așeza la mijlocul celor 64 de poeme Se bate miezul nopții…
Dar Eminescu nu ne-a lăsat doar versul său. De la el am învățat, de pildă, că Oamenii se împart în două: unii caută și nu găsesc, alții găsesc și nu sunt mulțumiți. Că fiecăruia-i dată de natură măsura de minte pe care a fost s-o aibă. Educația poate să dezvolte puterile minții existente, nu poate pune însă ceea ce nu-i! Că un om poate avea totul neavând nimic, și nimic având totul. Că Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ, Dumnezeu e în inima noastră. Dar mai ales că… Nu e carte să înveți/ Ca viața s-aibă preț!/ Ci trăiește, chinuiește/ Și de toate pătimește/ Și-ai s-auzi cum iarba crește…(În zădar în colbul școlii, 1880)
Pentru a-l reda pe Poet așa cum s-a încredințat eternității prin întreaga sa activitate artistică, literară, jurnalistică, prin ideile axă ale gândirii sale politice, economice, sociale etc, trebuie să pledăm pentru parcurgerea scisului său în întregime, cunoașterea sa in toto, în meandrele cele mai înalte ale personalității sale.
Trebuie să ridicăm amintirea lui la înălțimea unui altar, măcar să credem că reparăm astfel întrucâtva și ironia soartei sale. În Testamentul unui eminescolog, Petru Creția atrăgea atenția: Gândiți-vă la acei ultimi șase ani ai lui, gândiți-vă cu durere și respect. Au fost ani de-a lungul cărora Eminescu n-a mai fost Eminescu și în care Eminescu știa bine, cu o suferință sfâșietoare, că nu mai este Eminescu. Aflăm acestea și din manuscrisele sale. Pe oglinda fiecărei pagini poți vedea un laborator în lucru și aspecte semnificative care se pierd prin tipărire.
În umbra acestui nume sacru, cuvântul nostru pălește de rușine și tremură de emoție. Vor arde-n preajma mea/ Luminile-n dealuri/ Izbind s-or frământa/ Eternele valuri…Și am așezat în hotarul țării și al limbii românești, pe țărmul Mării Negre, amintirea și cenușa celui ce a cântat cânt dulce în limba veche și-nțeleaptă și care cu atâta foc a iubit neamul său.
Eminescu rămâne un nume cu neputință de cuprins și de exprimat în cuvinte. Ne-nțeles rămâne gândul ce-ți străbate cânturile/ Zboară veșnic îngânându-l valurile, vânturile…
Aceasta e povestea… Povestea Luceafărului. Una din care lipsesc multe file: unele șterse, altele uitate, iar altele neștiute vreodată…