Autor: Antoaneta Crudu, președintele Asociației Danubiana Galați, Membru UZPR
Există momente în viață când, fără să vrei, te întorci în timp, nu cu pașii, ci cu sufletul, cu gândul și atunci, în liniștea serilor de iarnă, când lumina bradului pâlpâie în geamurile orașului, mintea fuge spre satul copilăriei, unde Crăciunul avea altă greutate, altă căldură, alt miros și o altă importanță.
Acolo, între mormane de zăpadă, sărbătoarea nu era un spectacol, ci o minune trăită, o stea magică de la răsărit, ce ne veghea din înaltul cerului, o clipă de lumină dumnezeiască în mijlocul unei lumi modeste, dar curate ca neaua căzută pe prispa casei.
Îmi amintesc cum era Ajunul Crăciunului în satul meu, așezat între câmpuri înghețate și livezi amorțite. Ninsese mult, iar troienele uriașe acopereau gardurile și ajungeau până la ferestre. Casele mici, smerite, parcă dormeau sub o pătură albă de basm, iar din hornuri se ridicau fuioare de fum ca niște rugăciuni care se înălțau spre ceruri.
Pe uliță, pașii scârțâiau în omătul proaspăt, iar aerul rece mușca din obrajii noștri cu dinți de gheață. Câinii, amorțiți de frig, lătrau leneș din culcușurile lor de paie. Gerul era aspru, dar plin de bucurie: îți ardea nasul, dar îți învăța sufletul ce înseamnă smerenia.
Dinspre mahalaua din dealul satului se auzeau colindători. Vocile lor cristaline tăiau noaptea ca niște clopoței ce purtau cu ei vestea nașterii Domnului Isus. Satul, cu toată tăcerea lui, prindea viață și renăștea.
Am crescut într-o casă mică, dar plină de viață, cu pereți văruiți în alb, grinzi de lemn și ferestre de unde priveam, în serile de iarnă, iureșul vântului ce troienea zăpada și aducea o stare de sărbătoare. Într-un colț ardea soba, inima casei, din care se ridica miros de lemn ars și căldură. Lampa cu petrol tremura pe dulap, aruncând umbre blânde pe pereți, de parcă timpul însuși respira odată cu noi.
Mama frământa aluatul pentru pâine cu mâinile ei bătătorite de muncă, dar frumoase ca niște aripi de înger. Spunea mereu:
— „Unde e pâine și sare, acolo e bogăție.”
Și avea dreptate. Mirosul pâinii coapte în cuptor era mai dulce decât orice parfum scump. Când scotea pâinea aburindă, ne uitam la ea ca la o minune, iar acel miros a rămas până astăzi cea mai puternică amintire a Crăciunului meu, care-mi aduce cu nostalgie de gustul copilăriei.
În fiecare mișcare a ei era o rugăciune mută, o binecuvântare pentru noi, cei șase copii. În ziua de Crăciun, tata, în curte, spinteca lemnele, iar zgomotul securii răsuna sec, domol, ca o melodie veche și blândă, împletindu-se cu clinchetul colindelor și cu mirosul de fum ce se ridica spre cerul alb de zăpadă.
Eram șase frați și o singură sobă, pe care toți o luam în brațe, iar căldura aceea ne ajungea tuturor. Ne ghemuiam unul într-altul, ca niște flăcări mici, în a căror suflete ardea speranța. Nu știam ce înseamnă bogăția, dar știam ce e fericirea: o bucată de mămăligă caldă, o bucată de pâine, o bucată de brânză, o cană cu lapte cald și o îmbrățișare dulce de la mama.
Nu aveam brad, ci o creangă de pin, pe care o împodobeam cu mere, nuci și fundițe din hârtie colorată. Pentru noi era cel mai frumos brad din lume – un brad al speranței. Sub el, dimineața, găseam daruri mărunte: napolitane, gutui, mere roșii… Trosnetul lemnelor era colindul nostru, iar scânteile care săreau din sobă erau stele fugare din poveștile bunicii. În flăcări vedeam cai de foc, munți, păduri și sfinți. Eram săraci, dar lumea noastră era imensă.
Atunci și acum sunt două lumi care nu se mai ating.
Astăzi, Crăciunul e plin de lumini și plin de goliciune. Colindele răsună din boxe, nu din inimi. Copiii colindă citind de pe telefoane, nu din suflet. Fericirea și liniștea s-au pierdut undeva între ecrane pline de reclame.
Pe atunci, lumea era săracă, dar cu sufletul bogat. Azi e plină cu de toate, dar cu inima pustie. Pe atunci, colindătorii erau îngeri în opinci; acum sunt figuranți într-un spectacol de lumini. Pe atunci, se împărțeau colacii, mere și nuci; azi se împart like-uri la fotografii. Crăciunul s-a transformat într-o vitrină fără suflet.
Anii au trecut, satul s-a schimbat. Casele de lut au fost dărâmate, iar în locul lor s-au ridicat ziduri reci de beton. Focul din sobă a fost înlocuit cu centrală, colindele cu muzică din boxe. Copiii nu mai învață colinde de la bunici, ci le citesc de pe ecrane.
Odată cu ultimul colind spus pe uliță, cu ultima pâine frământată de mâinile mamei, cu ultimul copil care mai credea în Moșul venit cu sania pe zăpadă, nu din hypermarket, timpul vechii sărbători s-a stins. Atunci aveam puțin, dar aveam totul: părinți, frați, credință și pace. Azi avem de toate, dar ne lipsește esențialul – liniștea sufletească și credința.
Dorul este colindul inimii mele, de aceea mi-e dor de tot și de toate câte au fost.
Mi-e dor de ulițele cu urme de sănii, de zăpada care lucea ca diamantele, de fumul care se ridica alene din hornuri. Mi-e dor de mama, cu șorțul înflorat și vocea ei blândă, de bunica care ne cânta colinde până târziu, de frații mei care se hârjoneau prin nămeți. Mi-e dor de copilăria mea, despre care vă spun din nou: nu a fost mereu fericită, dar amintirile ei sunt sfinte.
Mi-e dor de mămăliga turnată pe un fund de lemn ce avea forma unui soare în amiază, de aburul care se ridica din străchinile pline cu mâncare, de bunica care ne spunea povești cu sfinți și minunile făcute de aceștia…povești spuse chiar la gura sobei într-un cadru romantic aș spune azi… Mi-e dor de fericirea care nu costa nimic, de ulițele albe și râsetele copiilor, de pacea care se lăsa peste sat odată cu seara, de clopotele care băteau domol chemând oamenii la biserică.
Mi-e dor de lumina caldă a lămpii, de liniștea în care se auzeau doar scârțâitul pașilor pe zăpadă. Mi-e dor de acea lume care nu știa să grăbească timpul.
Anii au trecut, lumea s-a schimbat, dar adânc în inimă, arde încă flacăra acelui Crăciun din satul copilăriei mele. O flacără mică, dar veșnică, care nu se stinge niciodată.
Crăciunul adevărat nu se măsoară în daruri, ci în dragoste. Nu în lumini, ci în priviri sincere și pline de iubire, nu în mese pline, ci în inimi calde. Uneori, glasul blând al mamei, căldura casei, chicotelile fraților mei, valorează cât întreaga lume.
Acolo, în satul copilăriei mele, Crăciunul încă trăiește – în amintiri, în vis, în dor. Și cât timp mai există dor, Crăciunul nu va muri niciodată.
Crăciunul nu a dispărut. Doar s-a retras în tăcere, așteptând să-l căutăm, pentru că, până la urmă, Crăciunul nu înseamnă bogăție, ci întoarcere. Întoarcere la părinți, la rădăcini, la simplitate și la Dumnezeu.
Iar acolo, printre zăpezi și amintiri, Crăciunul există, cu lumini, cu dor, uneori cu lacrimi, nu cu reclame, nu cu zgomot. Vine odată cu tăcerea albă a zăpezii curate și nemuritoare, ce învăluie colinele golite de verdele crud al verii și ruginiul toamnei.
Dacă e să învăț ceva din toți acești ani, e că adevărata sărbătoare nu se trăiește în case mari, ci în inimi calde. Crăciunul fericit este despre iubire și dăruire, despre bucuria simplă care nu cere bani, ci doar o inimă deschisă. Este despre a ști să oprești timpul măcar o clipă, să privești cerul alb, să asculți trosnetul lemnelor în sobă și să mulțumești pentru darul vieții și al familiei.
Atunci, un Crăciun adevărat nu se termină odată cu ziua de 25 decembrie; el va rămâne în amintiri, în gesturi, în povești spuse la gura sobei și în dorul care nu se stinge niciodată. Pentru că fericirea unui Crăciun adevărat nu se cumpără, nu se poate imita, nu se uită – ea se trăiește în fiecare inimă care mai știe să iubească și să creadă în miracolul sărbătorii.
Și chiar dacă timpul trece, iar zăpada se topește, în amintiri, Crăciunul rămâne pur și alb, ca steaua călăuzitoare de la Betleem, ca o rugă tăcută, ca pacea ce nu moare niciodată.
La mulți ani!