Autor: DR. ONUFRIE (OCTAVIAN) POP,
ARHIEPISCOP SI MITROPOLIT DE BERGAMO SI EUROPA (ITALIA)
În starea de cădere în care se află, toți oamenii suferă de patimi într-o măsură sau alta, adică sunt bolnavi din punct de vedere spiritual. Dar cel mai adesea ei nu-și cunosc nici căderea, nici boala. Îndeobște, după cum spune Sfântul Macarie Egipteanul, oamenii nu știu că firea lor bolește din pricina acelui rău dintâi al neascultării, care a răzbătut până la noi: „Lumea cea văzută, de la împărați până la cerșetori, este într-o neîncetată tulburare, dezordine și lupta și nimeni nu cunoaște pricina. Or, este vădit că răul care a intrat în lume prin neascultarea lui Adam, este centrul tuturor relelor și cauza morții. Păcatul care a intrat în lume prin Adam și care este ca o putere și o esență a lui Satan, a semănat toate relele. El lucrează în ascuns în omul cel lăuntric și în mintea lui și-l războiește cu gândurile. Oamenii nu stiu că fac aceasta împinși de o putere străină, socotesc că ele sunt lucruri firești și că din propria lor socotință le fac […]. Astfel, lumea suferă de patimile cele rele și nu știe”. Sfântul Simeon Noul Teolog, la rândul său, constata: „Suntem atât de stăpâniți de patimi și am ajuns într-o asemenea întunecare și neștiință, încât nu mai simțim starea în care ne aflam, nu mai știm nici macar că făptuim cele rele” . „Lumina sufletului s-a întunecat într-atât, încât nu mai vedem cât de rănit și sfâșiat este el”, spune un Părinte.
Lui Eusebiu, care-l întrebase pentru ce oamenii se străduiesc să se vindece de bolile trupești, dar nu se îngrijesc deloc de bolile sufletului lor, Ioan din Singurătate îi raspunde că, din pricina păcatului, „nu mai pot să vadă și să priceapă nimic, fiind ca niste morți, nesimțitori la starea lor lăuntrică”. „Că cei ce suntem în aceste boli [ale patimilor], nu putem să le descoperim, fie din pricina neputinței, fie din pricina adâncii lor înrădăcinări în noi.”
Sfântul Isaac Șirul remarca faptul că „mulți fiind bolnavi, nu stiu nici măcar că sunt bolnavi” și „cei mai mulți dintre oameni, bolind [de patimi] se dau drept sănătoși”. Sfântul Ioan Gură de Aur spune și el că „cel care s-a predat păcatului, asemenea celui ametit de beție, nu știe deloc că este bolnav”. Iar în altă parte spune limpede: „Ce-i mai groaznic este că noi nici nu ne mai dăm seama de păcatele care ne stăpânesc […]. Din pricina nesimțirii în care am ajuns, nu ne mai deosebim întru nimic de nebunii care spun și săvârșesc fară frica fapte pline de primejdie și de rușine. Nu le este rușine deloc de faptele și de cuvintele lor, ba, dimpotrivă, se mai și lauda cu ele. Se cred mai sănătoși decât cei cu adevărat sănătoși. Așa suntem și noi. Ne purtam cum se poarta oamenii bolnavi, dar nici măcar nu simțim că suntem bolnavi. Nestiind că-i bolnav, omul căzut nu se îngrijește de sănătatea să și crede că n-are nevoie de tămăduire. Numeroși sunt cei care „pentru că nu și-au simțit patimile, nu s-au îngrijit nici de tămăduirea lor”, constată Sfântul Isaac Șirul. Ei se împotrivesc tratamentului duhovnicesc. „Cum va primi să fie vindecat cel ce nu crede defel că zace în boala sau cădere?”, se întreabă Sfântul Simeon Noul Teolog. Or, cel care nu-și cunoaște starea în care se află nu face altceva decât să și-o înrăutățească. „Boala cea mai rea este aceea care macină pe om fară că el s-o știe”, ne atrage atenția Sfântul Ioan Gura de Aur, care, în altă parte, spune în același sens: „a nu se cunoaște omul pe sine este culmea nebuniei și a patimilor”. Chiar dacă începe să înțeleagă care-i este adevărată fire și, așadar, să-și vadă decăderea, adâncurile ființei sale lăuntrice nu i se descoperă omului pe data. Creștinul însuși, care primește prin credință și prin harul Duhului Sfanț puterea de a se cunoaște, nu-și vede de la început toate patimile care zac în el, căci pentru aceasta se cere multa nevoință. Nici cel care se străduiește să le cunoască și să scape de ele nu și le cunoaște pe toate; unele îi rămân multă vreme ascunse, iar pe altele și le știe numai în parte. Sfântul Macarie Egipteanul spune în nenumărate rânduri că răul moștenit prin păcatul strămoșesc a cuprins întreagă făptură a omului, iar rădăcinile lui sunt foarte adânci. Demonii își împlinesc lucrarea lor mai cu seama în adâncul inimii și de aceea ea rămâne ascunsă și nevăzută. „Șarpele care te-a ucis se cuibărește în partea cea mai profunda a mintii și în adâncul cugetelor tale, în așa-zisele cămări și ascunzișuri ale sufletului. Într-adevăr, inima este un abis.” Câta vreme nu împlinește toate poruncile lui Hristos, omul nu-și cunoaște deloc patimile sau le cunoaște numai în parte, pentru că, așa cum tâlcuiește Sfântul Simeon Noul Teolog, are ca un val așezat peste inima (cf. 2 Cor. 3, 15-l6), care-l împiedică să se vadă așa cum este.
Evagrie, Sfântul Ioan Casian și Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbesc despre „patimile ascunse în inima”, iar Ioan din Singurătate, despre „mișcările ascunse ale inimii” și „relele tăinuite”, despre „ființă ascunsă” a omului sau despre „lucrurile ascunse în adâncurile inimii”. Sfântul Ioan Scararul, la rândul sau, vorbește despre „întunecarea dinăuntru cea nevăzută”. Sfântul Grigorie cel Mare vorbește și el despre patimile „ascunse în cutele cele mai tăinuite ale inimii” „Nenumărate patimi zac în sufletele noastre fară că noi să le cunoaștem”, spune iarăși Evagrie. Sfântul Maxim mărturisitorul, Sfântul Talasie și Sfântul Isihie Sinaitul reiau aceasta afirmație aproape cuvânt cu cuvânt. Sfântul Ioan Casian, în aceeași perspectiva, face aluzie la semințele păcatelor care încolțesc în adâncul inimii, rămânând ascunse în tainițele lui.
Marcu Ascetul spune că patimile ascunse în inima sunt asemenea șerpilor care se furișează prin case și vorbește despre „poftele ce zac înlăuntrul inimii și se mișcă cu putere”. El arată ca orice patimă, chiar foarte veche, la cel ce nu s-a curățit deplin constă din predispoziții latente care se manifestă atunci când află bun prilej. El vorbește astfel despre „gândurile rele care zac în noi”, despre „gândurile ascunse pe care le adăpostim în noi”, despre „roiul patimilor ascunse înlăuntru”. Dintre acestea, el pune în evidență uitarea, nepăsarea trândavă și neștiința”, „patimile cele mai adânci și mai lăuntrice”, „care zac în adâncurile inimii”, păcate rele necunoscute celorlalți și socotite că nici n-ar fi rele, dar care sunt mai stricăcioase decât celelalte”. Chiar Apostolul Pavel vorbește despre „cele ascunse ale inimii” (1 Cor. 14, 25) și despre „cele ascunse ale oamenilor” (Rom. 2, 16). Iar Psalmistul I se adresează astfel lui Dumnezeu: „Greșalele, cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele curațește-mă” (Ps. 18,13). Omul își cunoaște patimile pe măsură sporirii sale duhovnicești. Celui care trăiește departe de Dumnezeu, ele îi rămân cu totul ascunse ori le vede numai când se manifestă în mod grosolan sau cu violență. Însă cel ce se apropie de El și-I împlinește poruncile, le vede tot mai limpede, în lumina Duhului Sfanț. În aceasta privință, e mare deosebirea între omul păcătos, cu totul orb în fața patimilor, și cel care sporește în nevoință. Cel dintâi nu-și vede patimile până când acestea nu întrec măsura păcătoșeniei celor din preajma sa; privirea nevoitorului însă le zărește pe cele ascunse în cele mai adânci tainițe ale inimii sale. „Câta vreme cineva este ținut de lucrurile cele văzute ale acestei lumi, este încurcat cu diferite legături pământești și este antrenat în patimile cele rele, nici măcar nu știe că înăuntrul sau mai există o luptă, o bătălie și un război. Abia atunci când omul se ridică la luptă și se eliberează de legăturile văzute ale acestei lumi […], când începe să stăruiască în poruncile Domnului, lepădându-se de lumea aceasta, abia atunci poate să cunoască lupta cea lăuntrică a patimilor, care se ridică în el, războiul cel lăuntric și cugetele cele viclene. Dacă nu se ridică la luptă, după cum am spus mai înainte, dacă nu se leapădă de lume, dacă nu se dezbară din toată inima de poftele cele pământești și dacă nu vrea să se lipească cu totul de Domnul, nu cunoaște vicleniile ascunse ale duhurilor răutății, nici patimile cele ascunse în el, ci este străin de el însuși, neștiind că poartă în sine răni și patimi ascunse.” Pentru a ne face să înțelegem deosebirea dintre ochiul fin al celui care duce război duhovnicesc și orbirea celui care nici nu știe că există un astfel de război, Sfântul Ioan Casian se folosește de o comparație foarte lămuritoare: „Să presupunem că au intrat într-o casă mare, cu multe lucruri, unelte, vase, doi oameni: unul cu vederea bună, iar altul bolnav de ochi. Cel ce nu poate vedea totul va spune că în casă nu sunt decât dulapuri, paturi, scaune, mese și altele pe care le-a identificat nu atât cu ochii, cât pipăindu-le. Dimpotrivă, cel cu ochi sănătoși vede chiar și cele mai ascunse lucruri și spune că în acea casă sunt multe și nenumărate alte lucruri mici. Acestea, dacă ar fi strânse grămadă, ar egala sau ar întrece prin mulțimea lor pe cele puține, pe care le pipăie cel cu vederea slabă. Așa sunt sfinții, care sunt, că să zic așa, văzători. Ei, având cea mai mare dorință de desăvârșire, chiar pe acelea pe care ochii întunecați ai minții noastre nu le văd, le surprind în ei repede și le osândesc foarte aspru. Cei ce nu și-au pătat conștiința cu nici cel mai mic păcat, tot așa cum se vede bine un neg pe o piele alba ca zăpadă, se socotesc plini de multe pete […]. Dimpotrivă, cei care își acoperă ochii inimii lor cu vesmântul gros al patimilor și, potrivit cuvântului Mântuitorului, „văd fară să vadă și aud fară să audă și să înțeleagă» (Mt. 13, 13) abia daca văd în adâncul inimii lor păcatele mari și aducătoare de moarte; cum ar putea ei să vadă cum se strecoară gândurile vinovate sau acele porniri ascunse și necurate ale desfrânării, care atâta mintea prin ușoare și viclene ispite. Ei nu pot să-și privească cu vedere limpede robia sufletului lor.” Dintre toate patimile, mândria întunecă cel mai mult conștiință omului și-l face să nu-și cunoască bolile sufletului, nici pe cele mici și tăinuite, nici pe cele mari și vădite. „Trufia pricinuiește uitarea păcatelor”, spune Sfântul Ioan Scararul. „Mulți dintre cei mândri nu se cunosc pe ei înșiși socotind că sunt nepatimasi, și-au văzut sărăcia virtuții în ceasul ieșirii din viață.” Mândria este cea care duce pe om la „îndreptățirea de sine”, după cum spun Părinții, care-l face să nu-și recunoască păcatul și să nu fie conștient de el. Se întâmplă că însuși omul duhovnicesc nu-și cunoas te patimile, pentru că adesea, după cum arata Sfântul Maxim Mărturisitorul, ele se afla în stare de nelucrare (anergesia) sau, altfel spus, sunt inactive ori dormitează. Nemișcarea lor îndelungată îl face chiar pe cel veghetor să se socotească lipsit sau izbăvit de ele. Iar atunci, pacea sufletului sau nu este altceva decât o mare înșelare. Într-adevăr, pe lângă pacea pe care o rodește nepati mirea, la care se ajunge pe culmile nevoinței, când omul este cu adevărat izbăvit de orice patima, exista, după cum arăta Evagrie, o stare de pace mincinoasa, care rezulta din retragerea demonilor, atunci când aceștia sunt siguri că în fapt bietul suflet se afla în stăpânirea lor. De pilda, atunci când fie slava deșartă, fie mândria iau locul tuturor celorlalte patimi. Se mai poate că, prins în mulțimea și agitația trebu rilor lumești, omul să nu-și simță patimile, preocupările de zi cu zi impiedicandu-l să-și cunoască starea. „Prin trup, sufletul e distrat și uita de patimi”, spune, în acest context, Avva Dorotei; însă, spune tot el, „să vina careva dintre voi, să-l închid într-o chilie întunecoasă, să nu mănânce, să nu bea, să nu doarmă, să nu se întâlnească cu nimeni, să nu cante psalmi, să nu se roage, nici să-și amintească deloc de Dumnezeu numai trei zile. Și vei afla ce fac patimile cu el”. Când însă omul părăsește cărările lumii și începe să umble pe calea duhovnicească, se stârnesc în el cu furie patimi până atunci neștiute sau care-i păreau cu totul mici și neînsemnate. „Să nu ne miram – spune Sfântul Ioan Scararul – daca, intrând în arena nevoinței, ne vom vedea la început mai pătimași decât în viață din lume […]. Căci fiarele ascunse, mai înainte nu se arătau.” Iar Avva Talasie atrage atenția asupra faptului că: „în sufletele noastre se ascund patimi foarte rele. Ele se dau pe fata însă abia atunci când respingem lucrurile”. Cel mai adesea, în vreme de ispita afla omul care-i sunt patimile. „Sunt multe patimi în suflet pe care nu le cunoaștem până când nu vine ispita, că să ni le arate”, spune Ev agrie. De asemenea, omul nu-și cunoaște patimile câta vreme nimeni și nimic nu i le trezește și nu i le răscolește. Daca nu are gânduri păcătoase, aceasta nu înseamnă că e lipsit de păcate, ci doar că pe moment lipsește lucrul în stare să i le stârnească. „Altceva este a te izbăvi de gânduri și altceva a te elibera de patimi. Adeseori se izbăvește cineva de gânduri, când nu sunt de fata acele lucruri fata de care are anumite patimi. Dar patimile se ascund în suflet, iar când se arata lucrurile, ies la iveala.” Știm din viață pustnicilor că în singurătate nu se mișcă în om patimile pe care le isca întâlnirea cu semenii; dar ele se ivesc îndată ce se părăsește sihăstria. „Negreșit, price patimi nevindecate vom duce în pustie, le vom simți acoperite în noi, și nu sugrumate”, spune Avva Ioan Casian. „Cate un om pare răbdător și smerit până nu s-a întovărășit cu cineva, dar cum s-a ivit prilej de iritare, îl și vezi revenit îndată la firea lui de mai înainte. Patimile ce stăteau ascunse au și irupt că niste cai fară zabală care, după o prea lunga odihna, țâșnesc năvalnic și sălbatic din grajd, ranindu-l de moarte pe cel care-i mana. Într-adevăr, întrerupând legăturile noastre cu semenii și mai mult se aprind în noi patimile daca n-au fost sugrumate mai înainte.” Același Sfânt Părinte, în alta scriere a să, spune din nou că daca omul nu lupta împotrivă patimilor sale și nu le smulge din suflet, ele nu pier, ci, dimpotrivă, se întăresc tot mai mult: „Să știm bine că daca ne retragem în locuri îndepărtate și pustii fară să ne fi curățit de toate patimile noastre, nu înseamnă că, nemaiputandu-le practica acolo, ele nu exista în noi că dorință. Rămâne ascunsa în noi, serpuind oarecum, rădăcină tuturor patimilor daca n-a fost smulsa, și o simțim după oarecare semne că trăiește încă în noi. Și nu doar trăiește, ci și sporește tot mai mult”. „Lucrarea păcatului ne lipsește, iar nu pofta. Aceste patimi, daca ne amestecam din nou cu oamenii, de îndată ies din hrubele simțurilor noastre, dovedind că ele nu se nasc atunci când țâșnesc cu putere, ci că abia atunci au ieșit la iveala, după ce stătuseră multa vreme ascunse.” Învățătură Sfanțului Părinte e limpede: până nu e deplin stârpită din suflet, patima rămâne vie și creste în ascuns, fară că omul să-și dea seama; și, pe măsură ce creste, capătă tot mai multa putere și, îndată ce afla prilejul, izbucnește cu cea mai mare furie. Aceasta se întâmplă însă numai daca omul e lipsit de luare-aminte și nu se străduiește s-o biruie cu puterea harului. Vedem din toate aceste texte că pornirile pătimașe ale omului nu sunt determinate, așa cum se crede cel mai adesea, de circumstanțe exterioare. Evenimentele și oamenii nu fac decât să dea la iveala patimile ascunse în suflet. „Fiecare este ispitit de propria să pofta atunci când e tras și momit de ea”, spune Sfântul Apostol Iacov în epistola să (1, 14). Iar Sfântul Ioan Casian atrage atenția asupra faptului că: „Negreșit, niciodată nimeni nu e împins la păcat fiind ațâțat de patima altuia daca n-are închisă în inima lui hrana păcatelor și nici nu trebuie să credem că cineva este amăgit pe data când, la vederea, frumuseții unei femei, cade în nerușinată desfrânare, ci mai degrabă că aceasta vedere a fost doar prilejul care a scos la suprafață boala ascunsă, încuibată în adâncul lui”. „E un lucru de ras și o judecata strâmbă – scrie Avva Dorotei – să spună cineva despre un altul care l-a supărat zicandu-i vreun cuvânt: „De nu venea acesta și nu-mi vorbea și nu mă tulbura, n-aș fi păcătuit!» Oare cel ce i-a spus lui acel cuvânt a sădit în el patima? Acela doar i-a arătat lui patima care era în el […]. Așa și acesta se socotea pe sine șezând în pace și în liniște, dar în la-untrul lui avea patima și nu știa. A fost de-ajuns să-i spună fratele acela un singur cuvânt și a scos la arătare putreziciunea ascunsa înlăuntru.” Dând un același exemplu, Sfântul Ioan Casian conchide: „Când cineva învins de o ocara se aprinde de focul supărării, trebuie să credem că pricina acelui păcat nu este mușcătură defăimării, ci mai degrabă vădirea slăbiciunii ascunse”. Patimile pe care omul nu și le cunoaște generează o profunda stare de boala. Cu patimile știute – care și ele rănesc grav sufletul – omul se poate lupta mai ușor. însă cele ascunse – fie tainice prin natura lor, fie de care omul însuși nu vrea să știe, fie nemărturisite – sunt pricina de mult rău și de boala grea a sufletului. Active și puternice, pentru c-au fost lașate să crească și să se întărească fară nici o opreliște, ele rod și macină pe încetul sufletul, surpandu-l pe neștiute. „Gândul ascuns ruinează sufletul, iar cel ce se tăinuiește pe sine se vă îmbolnăvi”, spune Sfântul Ioan Casian. Iar într-una din convorbirile sale duhovnicești amintește cuvintele lui Avva Theor despre „puterea pe care gândurile ascunse o au asupra noastră, despre natura lor și despre robia groaznica ir care ne țin cata vreme rămân nemărturisite”. Un aii Sfanț Părinte învață, în același sens: „Pe măsură ce omul își tăinuiește cugetele, ele se înmulțesc și se fac puternice […]. După cum cariul macină lemnul, tot așa gândurile păcătoase strica inima”. Așadar, primul pas spre tămăduirea sufletului este scoaterea la lumina a patimilor care zac în el, că omul să-și vadă și să-și cunoască starea de păcătoșenie.
Sursa foto: calauza.edj.ro