Autor: MIOARA BACIU
Auzisem demult despre Nicolae Băciuț, i-am citit postările pe Facebook, i-am urmărit parcursul literar, implicarea în actul cultural. Am reușit să-i citesc și o mică parte dintre cărțile domniei sale și a venit și momentul să îl cunosc și personal. Prima dată s-a întâmplat la Târgu Lăpuș, în anul 2019, în cadrul Festivalului al Iei și al Poeziei, realizat de reputata scriitoare, profesor doctor Valeria Bilț. Suficiente motive pentru a-mi propune să realizez interviul de mai jos:
– Când și unde a venit pe lume Nicolae Băciuț? Care sunt originile sale?
– Dacă fac niște calcule, am fost conceput primăvara și m-am născut iarna, în 10 decembrie 1956, într-o sâmbătă, acasă, cu moașa satului. Mă gândesc cât de mult am fost dorit, pentru că primii mei doi frați au murit de mici, iar al treilea frate încă nu împlinise trei ani. Pe primii doi frați îi botezaseră Grigore și Nicolae. După moartea lor, următorul născut a fost botezat tot Grigore (numele tatălui), iar pe mine m-au botezat ca pe al doilea copil, Nicolae. Ca și cum primii doi copii n-au murit, ci ar fi renăscut în următorii doi. Pe mine m-au mai botezat și Ioan, ca să facă pace între bunici – pe cel din partea mamei îl chema Ioan, iar pe cel din partea tatălui, Nicolae.
Doar nume de sfinți: pe una dintre bunici o chema Ana, pe bunici Ioan, Nicolae, pe tatăl nostru Grigore, pe mama Maria… Părinții erau oameni simpli, cu frică lui Dumnezeu, erau legați de pământ cu toată ființa lor, dar le plăcea și cartea, transmițându-ne și nouă dragostea de aceasta.
Satul natal, Chintelnic, deși atestat documentar prima oară la 1279, era mult mai vechi, iar în zonă fuseseră colonizați sași din Luxemburg, Flandra și Lotigen, cu mai bine de un secol înainte. Dar mărturii de existență umană au fost descoperite încă din epoca bronzului, din cea a fierului, dar s-au găsit și urme ale locuirii romane!
Peste drum de casa noastră, se născuse, la 1848, poate cea mai proeminentă personalitate a Chintelnicului, Grigore Pletosu, prin contribuția sa în orizonturile istoriei și credinței. Un personaj care mă fascinează din ce în ce mai mult, pe măsură ce descopăr noi date despre biografia sa!
M-am născut în noaptea în care la București, Nicolae Labiș a avut acel teribil accident care i-a și adus sfârșitul la 22 decembrie 1956, la puțină vreme după ce împlinise 21 de ani și se dovedise a fi ceea ce mai târziu a fost prins în sintagma „buzduganul unei generații”.
Am rămas orfan de mamă la 14 ani (Grigore Pletosu rămăsese și el orfan de ambii părinți, înainte de a împlini 15 ani!) și n-am mai apucat să întreb pe mama mea cum a fost venirea mea pe lume?!
Oricum, am rămas legat prin toate firele de locurile natale, care mi-au pus de drum merinde din care și acum mă hrănesc.
– Unde ați copilărit studiat și unde v-ați desăvârșit studiile?
– Copilăria mea, până la moartea mamei, a fost de basm și, dacă n-ar fi fost genialul Creangă să depună mărturie pentru copilul universal/copilăria universală, aș fi avut ce să pun în „Amintirile (mele) din copilărie”! M-am bucurat de libertatea deplină de a sta de vorbă cu pământul, cu iarba, cu apele, cu arborii, cu păsările, cu cerul… nu ne-a lipsit nimic, am avut cu asupra de măsură dragoste și căldură părintească, timp pentru a reinventa lumea după placul și asemănarea mea.
Au fost și anii în care am descoperit fascinația lecturii, care se întindea între „Baronul Münchausen” și „Spartacus”, între „Legendele Olimpului” și „O mie și una de nopți”, cărți intrate în casa noastră ca premii pentru învățătură, primite de fratele meu și de mine.
Văzând că ne e dragă cartea, părinții ne-au dat la școală „la oraș”, așa că, după clasa a VI-a, mă despărțeam de școala în care am învățat scris-cititul, pentru Școala Generală Nr. 1 din Bistrița, ceea ce însemna și trezitul cu noaptea în cap, naveta cu trenul (1-2 ore pe zi), dar și intrarea în competiție cu copiii de la oraș, cu mine însumi, pentru a dovedi că nu degeaba am fost premiantul clasei în anii de dinainte.
Fractura din viața mea, odată cu pierderea mamei, mi-a dat toate visele peste cap, pentru că e greu de conceput o viață fără mamă, la care continui să mă raportez la mai bine de cinci decenii de la despărțirea noastră.
Liceul Nr. 1 din Bistrița a fost treapta pe care am urcat, cu prea multe de povestit pentru un interviu.
Facultatea de Filologie, secția română-engleză, din Cluj-Napoca, mi-a clarificat căutările și mi-a pecetluit destinul.
Mai ales că am avut parte de profesori pe care i-am simțit aproape, că am fost primit în redacția revistei „Echinox încă din primele luni de viață universitară, ceea ce era împotriva cutumelor. Doar de prin anii II/III se ajungea la un astfel de prag.
Sigur, eu deja debutasem cu poezie și articole de presă încă din anii liceului, frecventasem cenaclurile bistrițene, începusem să joc teatru, să particip la concursuri de creație și interpretare, să intru în ritmurile vieții literare.
– Când s-a realizat debutul dvs. în literatură?
– Eu n-am agreat ideea de a stabili o dată a debutului care să-mi convină și să aibă rezonanță. Colaboram la revista Liceului, „Zări senine”, unde „făcea cărțile” o colegă de clasă, Domnița Petri, frumoasă, deșteaptă, talentată, iar debutul s-a petrecut în această revistă, în același timp cu publicarea unor poeme în revista „Îndrumătorul cultural”, care apărea la București, și pentru care îmi luase poeme un scriitor pe care l-am întâlnit la una dintre celebrele manifestări ale „Lunii cărții la sate”, desfășurată la… Bistrița. Traian Lalescu, fiul marelui matematician și academician Traian Lalescu.
Au fost momente de frenezie la întâlnirea numelui meu în pagina tipărită.
– Cine a avut un rol esențial în aceasta?
– Rolul esențial l-am avut…. eu. Pentru că am crezut în scris și pentru că am înțeles de pe atunci că „Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă în traistă”! am realizat de la bun început că, pe lângă ceea ce e de la Dumnezeu – har/talent și inspirație – greul îl duce… transpirația. Nu recurg la cifre, la procente, pentru a ridica pe piedestal transpirația, care nu face decât să-ți facă leoarcă hainele de pe tine, dacă nu sunt și talanții la purtător!
Sigur, conjuncturile au fost favorabile, dar nu ele m-au căutat, ci eu am vegheat să nu le… ratez. Acestea nu sunt ca păsările călătoare. Când pleacă, nu se mai întorc. Poate vin altele, dar sunt… altele/altfel!
Uneori, îmi vine să spun că sunt mereu la debut, că fiecare carte, fiecare apariție în spațiul public poate fi miruită de fascinația debutului. Fiecare carte, la apariție, e un nou început – încă un debut!
– De unde dragostea pentru pentru scris și cum s-a materializat aceasta?
– După moartea mamei, o vreme, tăcerea m-a prins în mrejele ei. Parcă nu-mi mai venea să vorbesc, nu mai aveam poftă de zbenguiala de dinainte, cred că mă maturizasem brusc, că mama luase cu ea copilul din mine să-l crească în ceruri!
Și-atunci am început să-mi pun trăirile pe hârtie, să vorbesc mai mult cu mine însumi! Mai am și acum o parte dintre paginile scrise atunci, ce-a mai rămas după schimbările domiciliare, pe traseul Chintelnic – Bistrița – Cluj-Napoca – Târgu-Mureș.
Dar nu scrisul era marea mea patimă a acelor ani, cât era cititul. Aveam mereu o carte cu mine. Niciodată aproape nu puteam spune că mă plictisesc nefăcând nimic, așteptând… Mereu în buzunarul de la piept era loc pentru cărți din colecția „Cele mai frumoase poezii” a Editurii Albatros. Chiar dacă sună a loc comun, nu pot să spun că, încă de atunci, cei mai buni prieteni ai mei au fost cărțile.
Iar între cărțile adolescenței mele s-au numărat și cele scrise de grei ai literaturii universale: Hans Christian Andersen, Tolstoi, Cehov, Dostoievski, Giovanni Papini, Aldous Huxley…
Dar am citit și la întâmplare, de vreme ce am ajuns să împrumut cărți cu metrul de la Biblioteca Orășenească din Bistrița.
– Cine vă sunt muzele în actul creației? De unde vă inspirați?
– În urmă cu două decenii, stând la o barieră, să treacă trenul, am scris poemul Muză:
„Nici tu nu eşti femeia ideală,
nici tu nu ştii să vii tiptil
în fiecare seară,
nici tu n-ai preţ,
nici tu nu eşti povară,
femeie în albastru,
călimară”.
„Muzele” sunt în acea „călimară”, din care penița își ia câte o picătură, cât o lacrimă, cu care apoi lasă frâu liber inspirației. Unii spun că nimic din ceea ce e omenesc nu le e străin. Pentru mine, nimic din ceea ce e omenesc nu rămâne în afara poeziei – devine poezie sau inspiră poezie. Iar inspirația/muza vine, chemată sau nechemată. Te întâlnești cu ea, trece pe lângă tine, ori rămâne cu tine.
Eu cred în miracolul inspirației. E drogul cel mai puternic care mi-a adus stări în care simțeam cum mă înalț, cum zbor, cum plutesc deasupra lumilor…
– Care sunt modele dvs. în literatură și în ce măsură v-au inspirat scrierile?
– Nu am avut modele în sensul propriu al conceptului. Dar am avut întâlniri admirabile cu oameni care mi-au marcat viața, începând cu primii mei dascăli, cu frații întru credința scrisului. Sunt mulți, prea mulți pentru a epuiza o înșiruire, dar îi amintesc pe câțiva ca într-un pomelnic, și pe cei care mai sunt și pe cei care nu mai sunt: Virgil Rațiu, Ion Vlad, Ioana Em. Petrescu, Liviu Petrescu, Ion Pop, Romulus Guga, Nichita Stănescu, N. Steinhardt, Gheorghe Nicolae Șincan, Răzvan Ducan, Ana Blandiana… Lista e foarte lungă. Aici e doar o sinteză a sintezei sintezelor…
– Care sunt criticii literari care s-au aplecat asupra scrierilor dvs.?
– Sunt foarte mulți, neașteptat de mulți, în condițiile în care eu nu am cultivat criticii, nu le-am trimis cărți cu autografe encomiastice. Nu am intrat în slujba nu știu căror interese de grup.
Rămân recunoscător și celor care m-au citit și celor care n-au făcut-o. Nu m-am îmbătat cu parfumul elogiilor la cărțile mele și nici nu mi-am încrețit fruntea atunci când am dat peste tonuri cu relief mai jos.
La început, după primele cărți, eram prizonierul recenziilor, cronicilor. Era ca un soi de așteptare a unor confirmări. Încet, încet, nu doar că nu m-au mai interesat comentariile, dar pe unele nici nu le-am mai citit.
Eu știu cine sunt și ce sunt. Mă cunosc cel mai bine și încă nu mi-am pierdut simțul critic. Și nici mințile. Oricum, niciodată n-am scris ca să fiu pe gustul/placul criticii. Am scris ce am crezut că trebuie mărturisit public.
Comentariile pe care le-am citit cu interes (peste 4000 de pagini) au fost ale unor adolescenți care, câțiva ani la rând, în cadrul unui concurs de creație literară, au glosat pe marginea poeziei mele, din cărțile succesiv apărute. Câtă sinceritate, câtă puritate, câtă îndrăzneală, originalitate… Mulți „seniori” ar putea lua notițe pentru astfel de abordări.
Nici cititorii nu cred că se mai dau în vânt după instSanțele critice, cei mai mulți au alte criterii atunci când optează/aleg o carte, un autor.
Nu mă las sedus de ierarhii literare, în schimb mă aricesc când văd subordonări ale întreținerii confuziei valorilor.
– Există persoane care v-au susținut și promovat în activitatea literară?
– Am avut șansa unor întâlniri admirabile, cu oameni care au dat o șansă scrisului meu, de la Ion Pop la Romulus Guga, Ion Cristoiu… Conducători de publicații literare din Cluj-Napoca, Târgu-Mureș, București, care mi-au valorificat și disponibilitățile și apetențele literare și jurnalistice…
Apoi, mi-am luat viața pe cont propriu. Mi-am văzut de cărțile mele, am publicat cărțile altora, am deschis paginile revistelor mele (cu adevărat ale mele, fiindcă le fac singur) celor care s-au solidarizat cu demersurile mele, care n-au ținut cont de prejudecăți și care n-au fost bântuiți de temeri de tot felul. Nu e cazul să detaliez.
De regulă, nu mi-a plăcut să cer, pentru că m-am obișnuit să dau!
Iar numeroasele concursuri și festivaluri de creație literară și interpretare pe care le-am inițiat s-au născut tocmai din dorința de a susține și promova eu pe alții…
– Care sunt realizările în plan literar, cultural, ale lui Nicolae Băciuț?
– Dezarmantă întrebare! Inconfortabilă! Atunci când nu ai prea multe de spus, e simplu. Dar când ai foarte multe, riști să pari lipsit de modestie, smerenie…
Risc să spun că stau bine la capitolul „realizări”. Cel puțin în sensul inventarului. Despre valoarea acestor realizări mi-e jenă să emit eu judecăți. Dar, oricum, tot ceea ce am făcut am făcut cu dragoste, credință, cu speranța că darurile pe care am încercat să le fac au fost primite cu aceleași sentimente ca ale… donatorului.
Am scris cărți după pofta inimii mele, mi-a rămas multe neterminate, altele încremenite în proiect în așteptarea unui timp prielnic, am generat sute, poate mii de evenimente culturale în țară și peste hotare.
Am luat mai multe premii literare, dintre care trei sunt leac pentru rănile mele poetice: Premiul „Nichita Stănescu”, Premiul „Eminescu” și Premiul „Grigore Vieru”, adică trei dintre cei la care m-am considerat „ucenic la clasici”.
Am făcut presă literară scrisă, radio, televiziune…
Am inițiat multe proiecte editoriale, publicistice, între care două sunt pe rol: Vatra veche și Cadran (jurnal mureșean). Editez anual zeci de cărți scrise de autori din largul lumii, căci deviza Vetrei vechi e „Români din toate țările, uniți-vă!”
Am întâlnit, în labirintul propunerilor mele culturale, literare, oameni fericiți, care spuneau faustic, „Oprește-te, clipă, ești frumoasă”!
Aș fi vrut să fac mai mult, dar n-am putut dilata durata zilelor! Chiar dacă multe dintre nopțile vieții mele au fost zile!
– Ne puteți spune câte ceva despre revistele pe care conduceți?
– Vatra veche s-a născut dintr-o dezamăgire față de ce a ajuns revista Vatra, pe care eu am slujit-o cu credință și devotament două decenii. Când nu m-am mai regăsit în ea, când n-am mai regăsit între coperțile ei ceea ce era obligatoriu ca să definească spațiul geografic și spiritual în care viețuim, nu m-am scandalizat, nu i-am pus la zid pe cei care au abdicat de la programul care a făcut posibilă în 1971 apariția seriei noi a revistei, care și acum apare pe bani publici și nu puțini (740.000 lei în 2023), am creat o nouă publicație, legată organic de cea care a fost revista editată la 1984 de Caragiale, Coșbuc și Slavici, continuată apoi de seria Romulus Guga (din 1981), în anul 2009. Nu eram nici optimist, nici neoptimist, nu mi-am pus problema dacă are vreo șansă o nouă publicație, pur și simplu m-am pornit la drum, în numele („Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit / La ceas oprit de lege şi de datini”, spunea Labiș în Moartea căprioarei), setei de cultură, prin care mă simțeam legat de revista, la care am lucrat două decenii!
Surpriza a fost că, oricâtă ostilitate a creat la cei care s-au simțit atinși prin gestul meu, revista și-a câștigat mulți colaboratori, susținători, și peste șaisprezece mii de destinatari, prin e-mail, ai acestei publicații. Ritmul lunar de apariție a fost/este sufocant, în condițiile în care eu mi-am asumat întreg „procesul de producție”. Nici n-am visat la audiența și notorietatea pe care și le-a câștigat revista. E adevărat, am încercat, cu fiecare număr, să dau tot ce e mai bun din priceperea și entuziasmul meu.
Numărul colaboratorilor a sporit mereu, cu toate obstrucția adversarilor, descumpăniți de succesul revistei.
Deși o fac singur, revista nu e a mea, e a colaboratorilor și cititorilor ei, eu fiind fericita curea de transmisie care ține în funcțiune iubirea de frumos!
Le mulțumesc, paradoxal, poate, celor care au dat un șut în fund unor vise, pentru că aceasta a însemnat pasul înainte pe care l-am făcut cu revista Vatra veche. Dacă Vatra rămânea Vatra din anii în care eu am slujit-o, nu apărea Vatra veche.
Și cum presiunea colaborărilor a devenit mai mare decât limitele pe care le-am impus revistei Vatra veche (88 p. lunar), am inițiat încă o publicație, Cadran (jurnal literar), care să valorifice prioritar potențialul local, în condițiile în care perturbările locale și interesul pentru cultură, din perspectivă publicistică, au cam luat-o pe arătură.
– Care sunt activitățile/proiectele pe care le întreprindeți în direcția promovării culturii?
– Tot ceea ce fac are această țintă: promovarea culturii. Prin toate mijloacele și în toate formele posibile. Nu fac nimic ca să mă aflu în treabă. Dimpotrivă, cheltuiesc din timpul meu, din resursele mele de tot felul pentru a da culturii ce e al culturii. Umplu goluri acolo unde văd că sunt sleite puterile culturale, antrenez oameni care au fost abandonați, marginalizați, ignorați de cei care sunt plătiți să facă rezistență prin cultură.
Susțin și cele mai firave preocupări literare, ajutându-le să capete vigoare, convins fiind că fiecare are dreptul la cuvânt, fiecare are ceva de spus, că fiecare e pe locul lui și nu are cum lua locul altcuiva, dar că în cultură nu ești niciodată singur!
– Ce anume v-a impresionat mai mult în tot ceea ce ați întâlnit pe tărâm cultural?
– Au fost destule lucruri care m-au entuziasmat și mi-au dat încredere și speranță. Dar dacă e să extrag ceva din acest puzzle, atunci trebuie să spun că rămân gâtuit de emoție și speranță când mi se alătură în proiectele mele culturale venerabili de 70 – 80 – 90 de ani, care ne conving că prin cultură și-au prelungit și zilele și și-au intensificat și trăirile și că, astfel, prin cultură, vârsta lor e mai mare decât arată actele de identitate. Dar ei se simt… tineri. Dacă vreți, și… neliniștiți.
– Am aflat de curând că la Brăila există un Cenaclu literar care vă poartă numele. Când a luat naștere, din inițiativa cui, unde se desfășoară activitățile lui și câți membri are cenaclul în prezent?
– După ce am intrat în vârtejul Festivalului Internațional de Creație „Ana Blandiana”, a apărut și Cenaclul literar „Nicolae Băciuț”. El a fost inițiat și condus de prof. dr. Gabriela Vasiliu, care este și artizanul Festivalului, și care a creat acea atmosferă de emulație și entuziasm necesară pentru a întreține elanurile elevilor de la Școala Gimnazială „Sandu-Aldea”, mai întâi, apoi de la Colegiul Național „Gh. Murgoci”, după reorganizările din rețeaua de învățământ brăileană. Cum se întâmplă în astfel de situații, membrii cenaclului sunt în primul rând elevii distinsei profesoare brăilene, deci ei urmează parcursul școlar, apoi fiecare își urmează drumul în viață, vin alte generații, alți membri care trec și ei prin același ritual. „Foștii” membri rămân însă aproape, iar cei care își continuă chemările creatoare rămân atașați Cenaclului. Chiar la ultima ediție a Festivalului, Ana Maria Scarlet, o fostă membră a Cenaclului, și-a lansat cartea sa de debut literar. Cred că activi sunt acum cel puțin douăzeci de membri.
N-am putut să mă opun inițiativei, după ce eu, la rândul meu, am convins-o pe Ana Blandiana să accepte ca Festivalul să-i poarte numele, în ciuda obiceiului ca astfel de lucruri să fie… postume. E o onoare însă să vezi viitorul din/în prezent. Un Cenaclu similar, care-mi poartă numele, a fost înființat și la Colegiul Național „Papiu” din Târgu-Mureș, dar nu are nici pe departe anvergura celui brăilean.
Sunt necesare mai mult ca oricând cenaclurile, educația estetică, formarea gusturilor artistice – în bună măsură abandonate de sistemul educațional actual.
– M-am întâlnit, la Brăila, zilele trecute, cu dvs., în calitate de invitat de onoare, cu prilejul Festivalului Internațional de Creație „Ana Blandiana”, aflat la cea de-a XI-a ediție și care s-a derulat, într-un mod exemplar, în perioada 4-7 mai 2023. Cât este de important acest Festival pentru dvs. și prin ce anume?
– În „contul” meu am multe „aventuri” de acest fel. Primul Festival-Concurs inițiat la Târgu-Mureș a fost „Romulus Guga”. Au urmat „Credo”, „Prima iubire”, „Serafim Duicu”, „Ștefan Fuli” (Creație în limba rromani), am fost parte a Festivalului-Concurs „Ion Creangă”, de la Brăila, dar am fost partener și în festivaluri-concurs din alte localități: Bistrița, Blaj, Mediaș, Târnăveni, Sărmașu etc.
Festivalul Internațional de Creație „Ana Blandiana” este, acum, cel mai important pentru mine, din toate punctele de vedere.
Anvergura acestui Festival și categoriile de vârstă avute în vedere, rezultatele la cele 11 ediții i-au adus notorietate și distincție, creând un adevărat fenomen.
Risc să afirm că este cel mai prestigios Festival de Creație Literară pentru Elevi din România. Festivalul a reușit și o performanță editorială de neegalat de niciun alt festival din România: a publicat 47 de volume ale Festivalului, antologii pentru fiecare gen în parte.
Acest Festival, dincolo de conținutul său, este și un veritabil elogiu adus unei poete, Ana Blandiana, aflată pe prima treaptă a liricii feminine românești dintotdeauna.
Ana Blandiana a participat la toate edițiile Festivalului, până în 2016 a participat și Romulus Rusan, soțul poetei, și el scriitor de marcă.
Eu sunt de la începutul Festivalului și în culise și pe scenă, punând umărul la realizarea acestui Festival, în realizarea acestuia implicându-se și dascăli brăileni și nu numai.
– Ce lucruri, ce trăiri, ce aspecte v-au marcat mai mult, anul acesta, decât în anii anteriori la acest grandios festival?
-A fost cea mai reușită ediție, din toate punctele de vedere. Festivalul a reunit peste o mie de concurenți din patru țări. Din România au fost participanți din 36 de județe.
Deschiderea Festivalului a făcut neîncăpătoare sala de spectacole a Teatrului „Maria Filotti”, cum săli arhipline au fost și la Țăcău, la Liceul Pedagogic, la Colegiul Național „Gh. Murgoci”, la Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Brăila… E o confirmare a tuturor eforturilor depuse de-a lungul anilor de către organizatori. Apoi, Simpozionul desfășurat la Țăcău ne-a oferit întâlnirea cu o realitate surprinzătoare a învățământului contemporan în mediul rural, dar ne-a adus și într-o „poetică a spațiului” fascinantă.
Dunărea ne-a ademenit cu vraja ei și de pe mal și în unduirea valurilor, într-o scurtă croazieră.
Nu pot să nu remarc bucuria de a regăsi un loc familiar lui Fănuș Neagu, un salon într-un local (Pizzeria Bella Italia) și un patron, Iulian Zamfir, cu deschidere culturală!
Brăila a fost încă o dată, nu doar gazdă bună, ci și, trei zile, Capitală a poeziei!
– Ne puteți spune câte ceva despre ceea ce va leagă de Ana Blandiana? Când, cum v-ați cunoscut, cum a continuat să existe această relație? Ce o menține vie? Ce reprezintă pentru dvs. Ana Blandiana?
– Pe Ana Blandiana o cunosc de o viață. Întâi m-am întâlnit cu poezia sa și, în 1985, cu ea. (Mi-a impus să renunț la dv.!)
Cu siguranță, ne unesc aceleași valori, care și consolidează legăturile dintre noi, care, din când în când, au căpătat accente familiale, fiind oaspete al casei ei de vacanță din Prahova.
Dar Festivalul de la Brăila a adus legăturile noastre într-un alt orizont, întâlnirile s-a ritmicizat, iar solidaritatea a motivat și exerciții de susținere la cel mai înalt nivel. Pentru că echipa de la Brăila (familia Vasiliu) și cu mine am fost cei care am fost alături de Ana Blandiana, singurii din România, la ceremonia acordării Premiului „Cununa de Aur”, la Struga, în Macedonia de Nord.
Și ca să răspund la întrebarea dvs. punctual, Ana Blandiana este pentru mine cea mai importantă poetă din toată istoria poeziei românești!
– Există lucruri pe care Nicolae Băciuț ar fi dorit să le realizeze și, dintr-un motiv sau altul, nu le-a realizat? Mai concret, aveți vreun regret, la modul general vorbind?
– Nu regret nimic din ceea ce am făcut, bine sau rău, îmi asum și realizările și erorile.
Regret însă că nu am putut să dăruiesc cât aș fi vrut, regret că nu mi-au fost înțelese întotdeauna bunele intenții, îmi pare rău (pentru ei!) că oameni care mi-au ciugulit din palme au ridicat apoi piatra, chiar dacă n-au avut și curajul să arunce cu ea!
Regret că nu mi-am acordat mie mai mult timp, dar nu regret că am dat cu asupra de măsură din timpul meu altora.
Regret că nu am reușit (încă!) să fac din casa natală un loc al întâlnirilor admirabile!
Regret că nu am acordat suficient timp celor dragi din preajma mea, că nu i-am putut ține pe copiii mei în mrejele literaturii, lăsându-i să aleagă ceea ce au crezut singuri că e mai bine pentru ei.
– Ne puteți divulga planurile dvs. în viitorul imediat?
– Intenționez să cumpăr ceva timp și pentru mine, să pot duce la capăt multe din proiectele mele începute. Lucrez „simultan” la câteva cărți – poezie, publicistică, istorie literară, la care am tras de timp, sub presiunea unor mereu noi urgențe, priorități…
Aș fi împăcat să mai pot să mai reiau și să retipăresc într-o formulă integratoare cărțile pe care le-am publicat.
Mi-ar face bine să pot să trag cât mai mult și cât mai departe carul Vetrei vechi și al Cadranului…
M-aș bucura să-i am în continuare aproape pe cei cu care m-am aventurat în teritoriile literaturii, ale culturii, și atunci când nu voi mai fi, cum mi se spune, „șeful culturii mureșene”. Pentru că ceea ce am făcut nu a fost din obligații instituționale, ci din dorința mea de a menține cultura între motoarele care duc lumea mai departe.
– În încheiere le puteți adresa un îndemn, o recomandare cititorilor dvs., celor care iubesc literatură, celor care vor să scrie? De ce ar trebui să țină cont?
– Firește, cititorilor le transmit îndemnul care derivă din propria lor condiție de cititori: citiți, citiți, citiți, că nici nu știți ce pierdeți! Dar nici nu vă pierdeți timpul citind orice. Dacă nu se pot asuma alegerile pe cont propriu, luați-vă un „antrenor”!
Pentru cei care vor să scrie, îndemnul la lectură e imperativ, necesar și obligatoriu! Îi îndemn apoi să nu trăiască doar în timpul vieții lor! Să fie atenți să nu rateze… clipa! Să aibă grijă să nu se îmbete cu apă rece! Să fie exigenți cu ei și cu cei pe care-i aleg însoțitori de drum! Să-l iubească pe aproapele său, cititorul, ca pe ei înșiși.
– Mulțumesc, cu inima, pentru emotionantul interviu, pe care, mărturisesc, am avut tendința de a-l păstra doar în cămăruța sfânta a sufletului meu, atât de sincer, complet și prețios îmi pare, dar mi-am dat seama că nu am acest drept. Pentru că sunt infinit de mulți, cei care vă iubesc și au dreptul să cunoască, măcar crâmpeie din viața și neobosita dvs. activitate culturală. Mulțumesc, reverend, pentru privilegiul de a putea culege și de a oferi cititorilor, perle rare ale sufletului dvs.!
Târgu-Mureș, 9-11 mai 2023