Autor: Maria ROGOBETE, MEMBRU UZPR
O invitație la „Casa Bredicenilor”, Lugoj, luni, 4 martie 2024,ora 18, s-a transformat într-o seară de curățire sufletească, cred că toată lumea din sala cu evenimentul simțea acest lucru pentru că priveam în jurul meu și nu vedeam decât imagini, culori și auzeam din când în când o respirație…era suflul lui Mihai Teodor Olteanu, era expoziția de pictură, dar și lansarea albumului ”Întâlnirea cu Îngerul”, au prezentat: Simona Avram, Liliana Kadar, moderator fiind Henrieta Szabo. Evenimentul a conținut și un recital folk realizat de cantautorul Vasile Gondoci. Orice eveniment petrecut în acest loc care este ”Istorie și Cultură” pentru Lugoj și anume ”Casa Bredicenilor”, aduce lumină în viața tuturor celor care îi trec pragul, este o pozitivitate neînțeleasă, dar primită în inimi.
M-am așezat undeva mai în spatele sălii, ca să pot privi mai bine totul. Îmi place să ascult oamenii, mai ales atunci când au ce povesti, chiar îmi place să ascult oamenii atunci când se vorbește despre pictură, de ce? Pentru că această muncă făcută cu mâini îmbrăcate în haine croite cu har m-a impresionat enorm, mereu mi-am spus că Dumnezeu are mult de lucru cu pământenii, trebuie să le facă la toți drumul vieții, să le dea încă de la naștere talent, frumusețe, bunătate, inspirație, oare câți ani are Dumnezeu? Câte ore are ziua Lui? Câte ore are Noaptea Lui?
Artistul Mihai Olteanu vorbea și toți invitații îi sorbeau cuvintele, la fel am făcut și eu, simplitatea, modestia acestui om, spiritul prietenesc mi-au legat picioarele, eram țintuită pe acel scaun și simțeam că nu mă mai pot ridica, doar capul l-am dus spre dreapta, iar acolo era un tablou mai aparte față de celelalte așezate pe aceeași linie, același perete, tablourile acelea erau pline de flori, umbre și flori, încet, încet își făcea apariția un înger, erau mulți îngeri de fapt, aceștia intrau și ieșeau din picturi, furau din cuvintele artistului hrănindu-se cu ele. În toată nebunia din camera de oaspeți a Bredicenilor simțeam că pornesc pe drumul din tabloul ce mă aștepta, lângă un gard mijlociu de statură stăteam și așteptam să mi se deschidă poarta pentru a intra în curte, eram eu și casa și eram adevărate, am lăsat în spate lumea de la vernisaj, deodată mi-am văzut părinții, bunica, vecina din spatele grădinii, câinele care dormea sub prun, simțeam adierea de primăvară, toporașii îmi trimiteau parfumul lor, două ferestre erau întredeschise, la fel și poarta casei, Doamne, chiar mă așteptau! Am intrat în casă, toate lucrurile erau la locul lor, dar nu mare îmi fu mirarea să descopăr câteva zeci de vase pline cu flori, acolo erau toate culorile pământului și cerului.
Am intrat, am ieșit din casă, am călcat iarba verde a copilăriei, mi-am dat cu parfumul iubirii, cel al părinților mei, apoi m-am aruncat pe iarba netăiată, cu petale de lăcrămioare am scris o poezie, nimic mai înălțător în acel decor. Eram atât de tânără și îmi vedeam revoluția cum bătea la toate porțile vecinilor mei, anunța venirea libertății din noi, trecea duios pe strada principală, dar nu i se vedea fața, primise atâtea flori că din toată ființa ei ieșeau milioane de umbre. Peste tot erau aceste lumini și umbre, unele ascunse în icoane, altele după perdelele de la ferestrele caselor, altele prinse în pământ pentru a răsări mai târziu, multe lipite de pânzele anilor ce se uscau în strălucirea soarelui, dar câte nu răsăreau din pieptul unui înger și m-am trezit în acorduri de chitară cu zâmbetul artistului Mihai Teodor Olteanu în lacrima din ochi, atâta tristețe frumoasă urla în mine, oameni, dragi oameni! A fost o ieșire dureroasă din pictura trecutului meu, am vrut să mă întorc și să rămân acolo pentru totdeauna, să mușc din pământul arat de bunica, să strâng la piept oamenii de pe strada cu dude, să sărut fulgii de nea ce nu se topeau în palma mea, ci se reîncarnau, eram între două lumi, atârnată de candelabrul unui ”pod timp” ce făcea legătura între cer și pământ. Da, acest om din fața mea se legăna pe o punte de fapt, erau legături ancestrale, fiecare avea un nume. Am arborat steagul lucidității în locul în care eram așezată, apoi am pornit glonț spre artist, fără cuvinte i-am mulțumit pentru reîntoarcerea mea în lumea cu adevărat pură, eram eu, artistul și puntea ce se legăna sub greutatea tăcerii din noi. Eram punctul în care se opreau toate eliberările din oameni, eram acolo fixată și gemeam de atâta fericire, așezată strategic în acele peisaje lumești, scriam și cântam pentru această seară care mi-a devenit prietenă, iar eu chiar nu am foarte multe prietene de acest gen, cumul de emoții, inovație, delicatețe, finețe, curiozitate, claritate, toate m-au influențat până în măduva oaselor, într-o clipă pluteam, în alta prindeam rădăcini și simțeam cum rămân eternă sentimentelor. Am simțit puterea închinării Îngerilor, puterea Divinității. Nu știu ce văd alții în pictură, fie ei cunoscători sau necunoscători, însă eu pot spune că am trăit această expoziție, pentru mine a fost ca un altar secular, un îndemn la trăire, o dorință, o îmbrățișare, am simțit și am văzut cum arată noul din oameni atingând aripile îngerilor, supraviețuiam unui paradox, simțeam cum îmi bate inima tare, repede, gândurile mele, oxigenul, lumina, râsetele din sală au încercat să mă mai liniștească, dar era în zadar. Nu m-am putut abține și am atins un tablou, îmi recunosc gestul și cer iertare, îmi vorbea pictura, am scos pixul și mi-am notat vorbele, de frică să nu le uit:
”Respingerea vine doar de jos, dintr-un nepământ, dintr-o neființă, din ceva în care oamenii nu ar trebui să aibă teamă, nu ar trebui să zăbovească nicio clipă gândindu-se acolo, ci doar privind cerul cu stele. Dacă Vincent n-ar fi iubit atât de mult cerul înstelat, pictura lumii ar fi fost mult mai săracă. Dacă Lugojul nu ar fi fost dintotdeauna capitala culturală a Banatului, Banatul și România întreagă ar fi fost cu totul și cu totul sărace, dar pentru că există Lugojul, există frumusețe, există bucurie splendoare și există dorință de viață a întregului neam. E marea mea mulțumire după 52 de ani de întâlnire cu Lugojul”, acest înger din pictură ce îmi vorbea era chiar artistul, frumosul om, pictorul Mihai Teodor Olteanu care trecea atât de ușor de la o clipă tumultoasă la una blândă, câteva secunde am văzut sufletul său nobil care urca pe scara orizontului pentru a ne face să înțelegem ce înseamnă provocare, neliniște, viforul din interiorul ființei, ambuscada atingerilor, zbatere, deznădejde, aprindere, armonie, liniște interioară, speranță, libertate, lumină, bucurie, iubire necondiționată, înflăcărare, resemnare, admirație, nostalgie, dor. Dar acest dor l-am regăsit în culorile florilor pictate de maestru, în verdele îndrăgostit de mine, în galbenul târziu din gândurile tuturor celor de față, în albastrul peretelui sufletului, dar cel mai mult în culoarea roșie ce purta mască în multe picturi, pentru a nu fi descoperită de lumina ancestrală, pentru a nu se pierde extazul, simțirea, misterul. Am lăsat multe cuvinte pe aripile îngerilor ce duc greutatea speranțelor tuturor oamenilor de pe pământ, mi-au rămas în ochi culorile bucuriei din părul jucăuș al artistului, am vrut să-l ating dar mi-a fost frică, nu am dorit să dispară vraja realității din noi pentru că suntem unici, am simțit, și e adevărat, eu chiar am stat de vorbă cu un Înger ce se numește Mihai Teodor Olteanu!