Amintiri cu doruri multe…

Spread the love

Loading

Autor: Antoaneta CRUDU – Președinte Asociația DANUBIANA Galați

Mi-e dor de liniștea din sat, de duminicile în care dimineața se auzea dangătul clopotului de la biserică, de femeile satului îmbrăcate de sărbătoare, care plecau la închinăciune, una după alta …
Mi-e dor de bucuria cu care mergeam acasă, la țara mea, în satul Moscu, o localitate așezată deoparte și de alta a pârâului Chineja, cu oameni frumoși și harnici, unde mama mă aștepta cu dor, ca un copil, la poartă…
Mi-e dor de fumul negru din hornurile caselor, ce străpungea văzduhul gri în care stolurile de păsări zburau în cercuri concentrice, țipând înfometate…a iarnă…
Mi-e dor de cocoșii care dădeau alarma pentru trezirea de dimineața…
Mi-e dor de corul de broscuțe care ținea concert, în valea casei, la „pârău”…pe valea Chinejii, ce desparte satul în două…aud și acum lătratul răgușit al câinilor, ce străpungea liniștea nopții…toate îmi sunt prezente în minte, îmi sunt dragi și le duc dorul….
Mi-e dor de concertul de greieri, dar și de cel care a intrat pe furiș în casă și „ne-a greierit” vreo trei nopți, ce nervi pentru unii și ce bucurie pentru mine!…. Acest greiere rătăcit îmi amintea de nopțile de vară, când dormeam pe prispa casei cu mămuca, pe o saltea de paie și fân, noaptea și ascultam muzica și cântul lor în imensa sala de spectacol a naturii și-mi îngânam somnul cu miros de Regina Nopții și Mâna Maicii Domnului…
Mi-e dor de merii din fața casei, mi-e dor de bradul falnic ce ținea umbra și răcoarea necesară în zilele toride de vară, sau care se ținea semeț printre fulgii de nea care-l pregăteau, îmbrăcându-l de sărbătorile de iarnă.
Mi-e dor de timpurile de altădată de la țară, când copacii înmuguresc, florile se chinuiesc să iasă la lumină… de mieii și ieduții care trăiesc inocent ca și noi de altfel, că viața lor este atât de scurtă, ca și a noastră aș spune, în condițiile în care ne considerăm nemuritori…
Mi-e dor de aleea din fața casei pe care mama își târâia picioarele până la poartă și înapoi…a neputință…
Mi-e dor de soarele si razele lui care învăluiau dealurile pline de toporași, ghiocei și brândușe, pe care și noi copii zburdam ca iezii, după care ne întorceam seara acasă cu tălpile pline se spini, frânți de oboseală… Și ce plâns pe noi de durere… copilărească… Și așteptam mângâierea mamei…
Toate din câte am povestit sunt amintiri și multe nu mai există fizic … Închid ochii, si multe din câte nu mai sunt, încerc să le creionez, să le pictez într-o un tablou pe care-l așez în galeria inimii mele!
Mi-e dor de tot ce înseamnă locul natal… Numai acesta mă determină să înțeleg că trebuie să iubesc ceea ce mi-au lăsat părinții și să găsesc acea conexiune care să mă determine să mă întorc la origini.
Dorurile sunt trăiri unice pentru fiecare dintre noi… Și dorul este singurul cuvânt din câte știu, ce nu se poate traduce în nicio altă limbă.
Când merg acasă, clipe de liniște ancestrală petrec la “țara mea”.
Aici timpul se oprește pentru câteva ore, făcându-mi loc gândurilor și frumoaselor aduceri aminte.
Mă duce gândul pe ulița de lângă casă, trăgându-mi pașii alene, de la biserica din sat până în deal, la cimitir!
Întâlnesc o liniște apăsătoare aici, pe alocuri zdruncinată de cântecul vesel al păsărilor, de adierea suavă a unui vânticel ce-și face loc sfios printre cruci…un moment în care înțeleg că și această stare a naturii, trebuie să respecte somnul celor adormiți mai devreme, sau mai târziu…
Și văd atâția copaci înfloriți și flori primăvăratice și simt parfumul lor îmbietor legănat de o pală de vânt ce nu-și găsește locul nicăieri .
Acestora nu le este teamă să trăiască aici! Ba, dimpotrivă, le face somnul mai ușor și mai dulce și stabilesc o perfectă comuniune cu generațiile care au trăit înaintea mea, oameni de care îmi amintesc după nume și fotografiile de pe cruci.
Este un loc unde timpul s-a oprit pentru atâtea generații, a căror povești sunt uitate după ani și ani, după un timp în care sunt reduse la tăcere….poveștile și amintirile lor se transmit cu bucurie și respect, spre nemurirea lor până la uitare definitivă când se metamorfozează.
Plec. O tristețe apăsătoare mă cuprinde, știind că las în urmă oameni dragi. Nu plâng. Lacrimile nu vor să curgă, semn al împăcării cu trecutul, prezentul și viitorul.
Este o stare firească să vrei să fii doar cu tine însăți.
Așa simt, un mare dor de liniște și contemplare a tot ceea ce a fost.
Am lăsat satul în urma mea, cu soarele în apus care se ținea parcă după mine, am lăsat ulița ce duce la biserică și cimitir…este o stare ce mi-a făcut bine, m-a reconfortat. Uneori este necesar să înțelegem că nimeni si nu totul este veșnic, lucru ce trebuie să ne trezească la realitate.
Las în urma mea amintirile adunate într-o viață de om și merg mai departe, până la capăt, iar umbra trecutului care oricum ne urmărește pe fiecare, să o privim cu maturitate.
Fără trecut, NU existăm!… Și nu există nici prezent, dar nici viitor!

Tagged: