Diego Vadillo López
În ziua de 10 martie al anului de grație 2016, am avut plăcerea să comemorez, împreună cu elevii mei de la Liceul Pedro de Tolosa, din localitatea madrilenă San Martín de Valdeiglesias, a 120 – a aniversare de la nașterea marelui artist, Antonio de Lara Gavilán (Jaén, 1896) și folosesc, ca să mă refer la el, termenul ”artist”, pentru ca a abordat mai multe și variate discipline, pe multe dintre acestea cultivându-le spre culmi de artă. ”Artă” este un hiperonimic ce include arta discursului, teatrul, desenul, romanul, grafica publicitară, sculptura.
Antonio de Lara Gavilán (Tono) reunea talent și talant de manieră ingenioasă, surmontate, amândouă aceste trăsături, de un umorism novator și atemporal, ce trecea de la solemnitatea gravă, la convențional și, adesea, la snobism insipid, fără a umili cu malițiozitate, ori de manieră grosolană, sau directă. Puterea de sugestie a creațiilor sale, atât de ideosincratice, prin împopoțonare, reflectă absurdul care ne frecventează, cu cea mai elegantă nebunie. Se folosea, Tono, de ”imaginția onirică, de subterfugiu, de deconstructivism și de „joc” ca și cum ar fi creat ”o combinație de arte naïf, art déco și elemente de esență dadaistă și suprarealistă”. Nu în van, autorul de față, împreună cu Miguel Mihura și alți câțiva, deja s-au rodat în tehnici și dexterități de ridicare a absurdului la culmi la care ajunsesera și Ionesco, precum și mulți alții.
În fațeta sa dramaturgică (și literară, în general), a cunoscut valoarea, o evoluție pornind de la sceneta ce cuprindea multe elemente de avangardă, reușind să realizeze comploturi umoristice, printr-o explozie de elemente semnificative care, îngemănate cu alte formule înrudite ale genului, ajungeau la un nivel de parodie ce sfida absurdul, lăsând, peste timp, un izvor de valoare literară în jur.
Cum bine nota Miguel Pérez Ferrero, Tono a dedicat mare parte din viața sa inventicii, adică, între multe alte capacități creative, și-a dezvoltat abilități de inventator, sau, mai bine zis, ”re-inventator”. Vreau sa spun că ”era capabil să transforme râșnița de cafea, într-o moară de vânt și un ceas de perete, într-unul de brățară electronică.2 Aici, facea casă bună, de o formă sau alta, cu duchampianul ready-made. Gema Fernández-Hoya se referea la influența pe care Tono o primea de la diferiți pictori, arhitecți sau sculptori promovați de avangardism; de exemplu, în desenele vinietelor sale, în cele în care, în mare sau mică măsură, demonstrează atâtea trăsături stilistice: cubiste, futuriste, dadaiste… .3 Se remarcă în cartelería (cartel – poster, cartelería – grafică de publicitate), după cum bine remarca Mihura: ”câștiga, în mod constant, concursuri de poster în Cercul Artelor Frumoase, fiind unul dintre cei mai buni creatori de postere al vremii.”4
Tono, în toate circumstanțele creative ce aborda, a lăsat un concepție artistică profundă, plină de substanță, realizată, paradoxal, printr-o elementarizare-esențializare a circumstanțelor, a realității, faptelor și convențiilor… Și, da, avea capacitatea de simplificare sugestivă chiar și a celei mai complexe intrigi. Nu e de mirare, așa stând lucrurile, că urma să sfârșească prin a-și impune propriul stil, pecetea artistică proprie, în toate domeniile creative ce a abordat. De exemplu, când se referea la propriul său teatru, așa cum scria Julio Trenas, ”obișnuia să afirme că niciodată nu-și va numi operele sale, drame, comedii, schițe, ci ‘funcții’. Așa, aveau o șansă să scape de rigorile criticii, care se centraliza în faptul că fiecare autor trebuia să respecte rigorile unui curent literar, ori ale altuia.
Eduardo Galán, într-un articol excepțional, ”Tono și umorul de avangrdă”, enunța simplu și magistral, prin 1992, resorturile și laturile umorului, spre ale cărui culmi fascinante ajunsese Tono și colegii lui din ”Alt 27”: în fața verosimilului și a presupușilor realiști, obișnuiți ai umorului tradițional, ei au înalțat extravaganța, absurdul, încongruența și, în aparență, contradictoriul, urmând, în multe aspecte, învățăturile celui ce le fusese mentor multora dintre ei, Gómez de la Serna. Temelia acestui nou umorism, contiuna Galán, se întânea în ”comicul de situație și de convenții sociale”6.
”Tono era un boem cu clasă”, scria despre el, prietenul său, Miguel Mihura, în textul citat anterior, când polifațeticul jaenez (locuitor al Jaenului, provincie din Spania) se manifesta deja de manieră magistrală la reuniunile de cafenea și seratele sociale, făcând un eveniment de gală, din fiecare, cu ingeniozitatea-i caracteristică, pe care o afișa perpetuu. In sprijinul acestei afirmații, vin două anecdote, la care fac referința Miguel Pérez Ferrero și, respectiv, Enrique Laborde. Primul, relata cum, în timpul unui dineu, dat în cinstea unui scriitor (care se obișnuia a fi caracterizat prin re-crearea laturilor interioare, dar, mai ales, exterioare ale femeii), Tono se trezi invitat de asistență să vorbească, deși nu era programat să facă asta. Ca să nu dezamăgească publicul, el spuse: ”Trăiască femeia spaniolă, cea mai spaniolă dintre toate femeile!”7 Pe altă parte, Laborde povestește cum, în timp ce vorbea cu Tono despre schelele funerale, aceste se remarcă cu următorul comentariu: ”Da, moare multă lume care nu a murit niciodată!”8 Sunt două exemple de cum filtra realitatea artistul nostru. Așa era Tono, niciodată nu înceta să-și asume viața cu umor, nici măcar când propria-i viața se afla la capătul drumului: ”Tono deborda în toată viața lui de un simț al umorului incurabil. […] Fiind în spital, deja bolnav grav, se despărțea de un prieten, care venise să-l viziteze, astfel: : ‘Iartă-mă că nu te conduc până la ușă, fiindcă treaba asta cu a muri este un cui în talpă.’ ” 9
Pe marginea controverselor de o anumită factură, injusta lipsă de atenție la care este supus acest artist este de neîțeles. Spania, care întotdeauna a dat culturii universale artiști de orice, nu întotdeauna obișnuiește să-i trateze cum s-ar fi cuvenit. Cu toate acestea, acest popor continuă să genereze din ce în ce mai mulți artiști, lucru, fără îndoială, pozitiv, cu excepția că acest fapt trebuie completat cu respectul și atenția cuvenită talentului pe care aceștia îl tezaurizează. Și cazul lui Tono este unul bătător la ochi.
Ca să închei, nu mă pot abține să aduc în discuție o altă anecdotă, mai tare ca cea la care făcea aluzie Eduardo Galán, într-un articol deja menționat mai sus, care vine să evidențieze lipsa de înțelegere de care a avut parte umorul lui Tono în multe ocazii, precum și al altora ca el. ”Nu a fost întotdeauna înțeles, de pildă, într-o împrejurare, în care publică în revista Don José o caricatură în alb, la baza căreia zicea: ”Nu suntem niște nimeni, Doña Edelmira’. Și, contabilul revistei săptămânale, când fu vorba să fie plătit, refuză, crezând că Tono a uitat să deseneze gluma.” 10
Traducere: Daniela M. Popesccu
Referințe
(1) Weis Bauer, Samuel Michael: Cincuenta años de Humor Nuevo: La obra de Antonio de Lara Gavilán (1921-1971), UAB, Barcelona, 2012, p. 34.
(2) Pérez Ferrero, Miguel: “Tono, el humorista”, ABC (6-4-1976), p. 21.
(3) Cf. en Fernández-Hoya, Gema: “Antonio de Lara Gavilán ‘Tono’: genio e ingenio en las artes plásticas”, Creneida, 1 (2013), p. 300.
(4) Mihura, Miguel: “Mi amigo ‘Tono’”, Blanco y Negro (8-5-1976), p. 67.
(5) Trenas, Julio: “Un humorista polifacético”, La Vanguardia (5-1-1978), p. 11.
(6) Cfr. Galán, Edurardo: “Tono y el humor de vanguardia” ABC (24-12-92), p. 85.
(7) Pérez Ferrero, Miguel: “Tono, el humorista”, ABC (6-4-1976), p. 21.
(8) Laborde, Enrique: “Recuerdo de ‘Tono’ en su aniversario”, ABC (7-1-1979), p. 113.
(9) Galán, Eduardo: “Tono y el humor de vanguardia” ABC (24-12-92), p. 85.
(10) Galán, Eduardo: “Tono y el humor de vanguardia” ABC (24-12-92), p. 85.