Autor: MONS. CONF. UNIV. DR. OCTAVIAN POP
Dragobetele este sărbătorit în Calendarul Popular în ziua de 24 februarie. Cum vremurile s-au schimbat, tinerii au dat uitării pe Dragobete zis și Dragomir, Ioan Dragobete, Cap de Primăvară – tânărul zeu al dragostei din panteonul mitologiei românesti. Menționăm că pe vremuri, această sărbătoare nu era prezentă în toate regiunile țării. Potrivit atestărilor, ea era cunoscută în sud, mai cu seamă în Oltenia.
Dragobete-Cap de primăvară este una dintre sărbătorile ce prevestește începutul primăverii. Românii numeau sărbătoarea Dragobetelui și „Logodna păsărilor”, deoarece în această zi păsările se împerecheau și își făceau cuib. În lumea satelor, această presupusă logodnă a păsărilor a fost adoptată simbolic de către oameni. Se credea că păsările neimperecheate în această zi rămâneau stinghere până la Dragobetele din anul viitor, ceea ce era valabil și în lumea oamenilor, ne spune profesorul Ion Ghinoiu.
Cum se sărbătorea Dragobetele
În dimineața zilei de 24 februarie, tinerii ieșeau din sat la pădure, făceau o horă, se sărutau și se strângeau în brațe. Fetele adunau flori de primăvară pe care le foloseau pentru descântecele de dragoste. Viorelele și tămâioarele erau păstrate până la Sânziene, pe 24 iunie, cand erau aruncate pe o apă curgătoare. Există credința că cele care nu făceau acest lucru, rămâneau nelogodite. Pretutindeni se auzea zicala: „Dragobetele sărută fetele!”.
Nu cred că este întâmplător faptul că tinerii ieșeau la pădure în această zi, dacă ținem seama că Dragobetele locuia prin păduri, pentru a pedepsi persoanele care au lucrat în ziua prăznuirii sale. De aici a luat naștere și expresia „Nu te-o prinde Dragobetele prin pădure”.
În apropierea prânzului, fetele începeau să coboare în fugă spre sat. Această fugă era numită „zburătorit”. Flăcăii urmăreau fetele dragi și acestea se lăsau prinse dacă tinerii erau după placul inimii lor. Avea loc o îmbrățișare, ce era urmată de un sărut, care semnifica logodna pentru cel puțin un an de zile. Mulți părinți abia acum aflau simpatiile tinerilor. Se întâmpla ca unii să fie mulțumiți, iar în cazul în care nu erau de acord cu alegerea facută, logodna virtuală era respectată.
Din zăpada netopită până la Dragobete, fetele și nevestele tinere își făceau rezerve de apă cu care se spălau în anumite zile ale anului, pentru păstrarea frumuseții.
Dragobetele trebuia ținut cu orice preț: Dacă nu se făcea cumva Dragobetele, se credea că tinerii nu se vor îndrăgosti în anul care urma. În plus, un semn rău era dacă o fată sau un băiat nu întâlnea la Dragobete măcar un reprezentant al sexului opus, opinia generală fiind ca, tot anul, respectivii nu vor mai fi iubiți, iar dacă o fată ieșea împreună cu un băiat și nu se sărutau, se credea despre ei că nu se vor mai iubi în acel an.
Etimologia cuvantului Dragobete
Unii filologi susțin că numele „Dragobete” provine de la doua cuvinte vechi slave „dragu” și „biti”, care s-ar traduce prin expresia „a fi drag”. Alți filologi susțin că vine din cuvintele dacice „trago” – țap (mai tarziu devenit „drago”) și „bete” – picioare. Țapul simbolizând la romani fecunditatea!
Există și ipoteza că „Dragobetele” se traduce prin „chipul frumos din Casa lui Dumnezeu, tânărul frumos, ales”, de la cuvintele dacice „drag”, ce semnifică „chip frumos”, „chip de lumină” și „betel”- „casa lui Dumnezeu”.
Etnograful Marcel Lutic susține că „Majoritatea denumirilor pentru această sărbătoare sunt calchieri după numele din slava veche a sărbătorii creștine a „Aflării Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, sărbătoare numită în spațiul slav „Glavo-Obretenia”. Românii au adaptat această denumire din slavă, așa apărând în veacurile evului de mijloc denumirile „Vobritenia”, „Rogobete”,” Bragobete”, „Bragovete” (unele dintre ele, foarte apropiate de mult mai cunoscutul Dragobete), până când, probabil și sub influența principalelor caracteristici ale sărbătorii, s-a impus pe arii destul de extinse, mai ales în sudul și sud-vestul României, denumirea „Dragobete”.
Floarea dragostei
În lumea satului, plantele erau de mare ajutor pentru a afla dacă tinerii se căsătoresc. Una din aceste plante era numita Floarea dragostei, o plantă cu frunze în formă de lance și flori roz-purpurii, care creștea în locuri înalte. Se plantau în grădină două fire de Floarea dragostei pentru tinerii îndrăgostiți și dacă cele doua plante se apropiau, era semn că ei se vor căsători.
Dacă în unele legende, Dragobete apare ca fiu al Babei Dochia, în altele ca fiind Năvalnicul sau cumnatul lui Lăzărică cel mort din dor de plăcinte, un lucru e sigur: este tânăr și este protectorul dragostei și al îndrăgostiților.