Autor: Preot iconom ION BIRCEA, Parohia Voislova, Protopopiatul Caransebeș
La data de 20 martie 2025, s-au împlinit 186 de ani de la naşterea arhiereului Filaret Musta, o personalitate marcantă a secolului trecut. Astăzi, la aproape două secole de la nașterea sa, se cuvine să evocăm figura marelui ierarh, slujitor al Bisericii și al neamului, una din marile personalități bănățene care au lăsat urme adânci în conștiința locală. Aceste urme reprezintă semințele virtuților, ale căror roade, după coacere, le culegem astăzi.
Personalitatea Arhiereului Filaret Musta este complexă, având în timpul vieții sale multe calități: profesor de teologie, director al Institutului de Teologie din Caransebeș, vicar episcopesc și senator în primul Parlament al României Mari.
Așadar, ne propunem, în cele ce urmează, să ne îndreptăm atenția asupra personalității arhiereului Filaret Musta, bănăţean modest, cu vocaţii multiple, un om pe cât de complet, pe atât de discret, care, prin activitatea sa fidelă față de Biserica bănățeană a țesut mantia istoriei Episcopiei Caransebeşului în momentele fundamentale din devenirea ei. Particularitatea personalității arhiereului Filaret Musta este reprezentată de armonizarea desăvârșită a două chemări aparent antagonice, şi anume cea de funcţionar în administraţia bisericească şi cea de monah discret şi responsabil.[1]
Familia Musta s-a stabilit la Văliug la începutul secolului al XIX-lea, unde tatăl viitorului arhiereu, Adam, a fost preot, originar din Răcășdia.[2] Originile acestei familii se regăsesc în comuna Glogoni, astăzi în Banatul sârbesc, unde familia se reunea în diferite ocazii. Mama sa, Ruja, a fost fiica parohului din Văliug, Dimitrie Dobromirescu, de origine din Dubova.
Arhiereul Filaret Musta s-a născut în 20 martie 1839, la botez primind numele Filip. Numai la vârstă mai înaintată a reuşit să apuce calea învăţăturii, căci copiii mulţi din casa părintelui său – doisprezece la număr – nu au dat putinţă acestuia să-l trimită la şcoală. Datorită bunicului său, Dimitrie, care îl îndrăgea mult, reuşește să se întreţină în şcoala primară pe care a făcut-o în satul său natal, iar apoi a continuat-o la Reşiţa. În anul 1851, la numai 12 ani, este ucenic la uzinele metalurgice din Reşiţa[3]. Munca grea la care s-a înhămat i-a fost de două ori benefică. În primul rând, pentru că a deprins seriozitatea muncii, caracteristică a întregii lui vieți, și apoi pentru posibilitatea de a-și însuși perfect germana, limbă pe care, ulterior, nici profesorii săi n-o cunoșteau atât de bine ca el.[4]
Dorul de carte îl atrage spre învăţătură, astfel încât, în anul 1857 se înscrie la gimnaziul din Beiuş, terminându-l în 1864 cu ajutorul bunicului său. A urmat apoi cursurile Academiei de drept din Debreţin, după absolvirea căreia trece în anul 1868 la Institutul Teologic din Caransebeş, ca apoi, să fie primul trimis al episcopului Popasu la Universitatea din Leipzig cu bursă de studii, să culeagă hrana sufletească de care avea nevoie în cariera teologică. În acest fel, încurajat de bursele înfiinţate de Ioan Popasu, a ajuns printre viitoarele cadre didactice de la şcolile teologice şi pedagogice. Își continuă pregătirea teologică la Universitatea din Lipsca, la Facultatea de Teologie Romano-Catolică, timp de doi ani.
Prin calităţile sale excepţionale, prin admirabila sa ţinută românească şi pregătirea sa intelectuală, Filaret Musta, reîntors de la Lipsca, este numit în anul 1870 profesor la catedra de Studiu biblic şi, în acelaşi timp, director al institutului teologic, pe care slujindu-l 17 ani, îi dă stabilitate în studiu şi disciplină.[5] Ca profesor la Institutul Teologic şi pedagogic a fost iubit şi stimat de elevii acestuia pentru care a fost un adevărat părinte.[6]
O nouă etapă în viaţa sa o constituie intrarea în rândul clerului, fiind hirotonit diacon la 21 noiembrie 1871, de către episcopul Ioan Popasu, iar la 16 aprilie 1872 a fost hirotesit întru protodiacon. Doi ani mai târziu, în data de 9 mai 1874 este hirotonit preot de sărbătoarea Înălţării Domnului.
Îmbrăţişează viaţa monahală, fiind tuns întru monah de către arhimandritul Corneliu Jivcoviciu la 4 februarie 1875, în mănăstirea Hodoş-Bodrog, primind numele Filaret. De ziua Sfintelor Paşti, în 13 aprilie a aceluiaşi an, a fost hirotesit întru protosincel de către episcopul Ioan Popasu. În 25 decembrie 1891 episcopul Nicolae Popea l-a hirotesit arhimandrit datorită meritelor sale. În unanima aprobare şi bucurie a Sinodului eparhial, în 23 aprilie 1902 a fost numit vicar episcopesc al diecezei Caransebeşului.
Dovadă a bucuriei sincere sunt şi următoarele rânduri pe care le extragem din cunoscutul periodic «Drapelul», scrise cu ocazia acestei numiri:
„…Rar a primit poporul român cu o însufleţire atât de generală ştirea unui avansament în biserică, cum a primit vestea de la Caransebeş despre numirea de vicar diecezan a P. C. Sale Domnului Arhimandrit Filaret Musta. Faptul în sine nu ne-a surprins, căci vrednicul Arhimandrit a fost pe deplin demn de această distincţie şi ştiam că e numai chestie de timp numirea de vicar, dar cu toate acestea resimţim o deosebită satisfacţiune, că tocmai acum s-a săvârşit acest act. … Vrednic este de demnitatea la care l-a înălţat înţelepciunea P. S. Domn Episcop al Caransebeşului şi vrednic este de o demnitate şi mai înaltă.”[7]
În primăvara anului 1871 a fost ales prin sinodul eparhial în funcţia de asesor onorar al senatului şcolar, iar în 23 noiembrie acelaşi an este numit referent locţiitor al senatului bisericesc.[8] În anul 1873, din motive obiective, se retrage din senatul şcolar şi devine asesor onorar al senatului bisericesc.[9] Începând cu anul 1881 devine deputat preoţesc, iar din toamna aceluiaș an este ales de către Congresul naţional-bisericesc asesor ordinar în senatul bisericesc al Congresului mitropolitan.[10] Timp de doi ani, a fost membru al comitetului administrativ al comitatului Caraş-Severin.[11] Datorită meritelor şi ostenelilor sale, în anul 1886, este ales asesor ordinar salarizat în senatul bisericesc al Consistorului diecezan din Caransebeş.[12] Fiind apropiat colaborator al episcopului Ioan Popasu, împreună cu acesta, este membru fondator al Tiparului Diecezan din Caransebeş.
Personalitatea arhimandritului român era cunoscută nu numai în graniţele Banatului, ci şi în toată Ungaria.[13] Maiestatea Sa, Regele Ungariei, Francisc Iosif I, recompensându-i râvna Sa, l-a decorat, în anul 1907, cu ordinul de Cavaler al Coroanei de fier, clasa a III-a.[14]
Fostul arhimandrit, vicarul episcopesc de mai târziu, stând pe meterezele care apărau deopotrivă legea şi neamul, a înfruntat destule lovituri. Cert şi mai presus de orice îndoială este că îşi iubea neamul său şi limba sa străbună, şi le iubea deschis – în vorbe şi în fapte – fără sfială şi fără frică. Arhiereul Filaret Musta spunea, vorbind de exemplu despre portul naţional: „că-n el ş-n datine ne-am conservat noi până acum limba, legea şi credinţa“.[15]
Toate aceste calităţi l-au făcut să stea în fruntea mişcării culturale din Caransebeş; el a fost ales în toate comitetele care aveau ca scop culturalizarea.
Interesantă era concepţia clericului de la începutul secolului XX în privinţa alegerii unuia din cele două componente: naţionalitate şi Biserică. Chiar dacă decantarea caracterului naţionalist putea aduce prejudicii Bisericii, „sfinţenia” naţionalităţii era mai presus decât sacralitatea Bisericii[16]: „Sufletul meu s-a mâhnit – spunea Filaret Musta – dar nu s-a rănit, prin vrăjmăşia guvernului ostil bisericii şi neamului nostru, ba am fost mândru de această vrăjmăşie, bine ştiind că simţămintele mele naţionale, iubirea de biserică şi neam au fost spinul în ochii guverunului.”[17]
Cât i-a dat răgaz zilnica muncă grea din administraţia centrală, „s-a ocupat intensiv cu ştiinţa căci avea cunoştinţe vaste şi temeinice pe toate terenurile.”[18] Arăta o deosebită înclinaţie spre limbile germană, ebraică, greacă, latină şi spre studiul cifrelor.[19]
Preocupat veşnic şi de problemele lingvistice, unde aproape cu încăpăţânare se deosebea de filologii moderni ca un om crescut în vremuri de glorioasă şi exagerată latinitate, arhimandritul Musta a învăţat pe cale de autodidact şi limba franceză. Nu citea însă doar reviste şi ziare franceze ci studiase şi planul oraşului Paris. Fără să fi văzut vreodată frumoasa capitală a Franţei, o descria cu voiciune şi competenţă vizitatorilor uimiţi ai Parisului.[20]
Cunoscutul cercetător biolog și botanist din Caransebeş, profesorul Nicolae Boşcaiu, amintește de pasiunea pentru botanică a episcopului vicar Filaret Musta: „Contactul îndelungat cu natura i-a aprins dorinţa de a cerceta frumuseţile ei. Dragostea sa pentru botanică a căutat să o împărtăşească şi altora şi pentru aceasta Caransebeşenii l-au considerat ca pe un adevărat botanist. Pretutindeni unde avea ocazia spunea celor din jurul său numirile româneşti şi ştiinţifice ale plantelor. Avea o deosebită plăcere să colecteze numirile populare din Banat, pe care le-a scris pe marginea cărţilor sale de botanică. […] Este interesant că Arhiereul Musta nu și-a alcătuit un herbar; îi plăcea mai mult să vadă plantele în natură, în mediul lor, decât uscate în herbar[…] Cărțile din biblioteca sa ne arată că avea izvoare suficiente de unde să-și însușească cunoștințele botanice. Cu drept cuvânt Caransebeşenii îl numesc Episcopul botanist.”[21]
A fost membru fondator al „Astrei”, membru al societăţii „România jună” din Viena, al societăţii „Regale Române de Geografie”.[22]
Ca răsplată pentru înalta sa erudiţie şi a muncii neobosite depusă pe tărâmul ştiinţei, Facultatea de Teologie din Cernăuţi, în şedinţa consiliului profesoral din 17 mai 1929, i-a conferit în unanimitate titlul de Doctor Honoris Causa.[23] Promotorul acestei învestituri a fost decanul Facultăţii de Teologie de atunci, profesorul dr. Vasile Loichiţă. Iată ce avea să consemneze acesta în paginile periodicului Foaia Diecezană:
„Doctor honoris causa”
Sub acest titlu Candela, revista teologică şi bisericească din Cernăuţi, publică în numerii săi pe Aprilie – Iunie a.c. următoarele: „Facultatea noastră de teologie, în şedinţa Consiliului ei din 17 Mai a. c., a conferit cu unanimitate de voturi titlul de Doctor în Teologie honoris causa Prea Sfinţiei Sale părintelui arhiereu şi vicar episcopesc al eparhiei Caransebeşului, Filaret Musta. Ierarhul nanogenar face parte din seria acelor bărbaţi aleşi ai bisericii bănăţene, pe cari mintea luminată a marelui Român şi întâiul episcop de Caransebeş, Ioan Popasu, din epoca şaguniană, i-a ştiut alege şi a-i grupa în jurul său, spre a-i avea vrednici împreună muncitori şi continuatori ai operei sale iniţiale, aşa de importante pentru fundamentarea şi îndrumarea pe calea înaintării a întregii vieţi bisericeşti şi şcolare în reînfiinţata (1865) episcopie a Caransebeşului, după greaua şi îndelungata robie de mai bine de un veac de sub ierarhia sârbească. Născut dintr’o familie preoţească de pe valea Căraşului din Bănat, Prea Sfinţia Sa, după terminarea studiilor sale universitare, intră la 1870 în serviciul eparhiei Caransebeşului, şi timp de aproape 20 de ani ocupă catedra studiului biblic la nou înfinţatul Institut teologic din centrul eparhiei, conducându-l în acelaş timp şi ca primul ei director. Trece apoi în serviciul conzistoriului diecezan ca referent în senatul bisericesc, şi prin cunoştinţele sale temeinice în viaţa administrativă-bisericească, devine cel mai de seamă sfetnic al primilor doi ierarhi: Ioan Popasu şi Nicolae Popea şi împreună conducător al bisericii bănăţene, reprezentând-o în toate corporaţiunile bisericeşti ale mitropoliei din Ardeal. Înaltele misiuni onorifice ale Prea Sfinţiei Sale din partea organelor superioare ale mitropoliei ardelene, apoi, mai pe urmă, alegerea Prea Sfinţiei Sale (1908) în scaunul devenit vacant prin moartea academicianului Nicolae Popea dar neconfirmată de guvernul unguresc pentru sentimentele naţionale intransigente a celui ales – sunt o grăitoare dovadă pentru importanta personalitate şi rolul distins ce l-a avut P. S. Sa în viaţa noastră bisericească din acel colţ de ţeară bănăţean. Totdeauna preocupat de nobilul gând, că fiecare din noi are datoria de a-şi servi Biserica şi Neamul cu cea mai scumpă conştiinţiositate şi cu maximul luminilor sale sufleteşti, – prezentându-se P. S. Sa, sub acest raport, totdeauna şi în tot chipul ca o luminoasă sinteză a chemării şi datoriei, – părintele arhiereu Filaret Musta, cu sfânta muncă a sârguinţii de albină, şi-a îmbogăţit sufletul cu cunoştinţi şi însuşiri cari îl aşează printre cei mai culţi ierarhi ai bisericii româneşti. Graţie nimbului vastei sale culturi, mai ales teologice, – pe terenul studiului exegetic al s. Scripturi, în biserica ardeleană, este o incontestabilă autoritate -, P. S. Sa şi-a câştigat încă din anii tinereţelor sale toată autoritarea şi greutatea bărbatului fruntaş al cărui cuvânt era hotărâtor în toate chestiunile mari din viaţa constituţională a bisericii bănăţene. – Viaţă plină de resemnări şi curată ca a unui sfânt; caracter fără prihană; sever, dar drept şi neclintit în faţa datoriei; subordonarea oricăror consideraţiuni personale până la abnegaţiune, în pragul marilor şi sfintelor cauze ale Bisericii şi Neamului – iată virtuţi cu cari şi-a îmbodobit sufletul şi şi-a înscris pagini de netăgăduită frumuseţă în istoria bisericii româneşti contimporane, nonagenarul biserican Filaret Musta dela Caransebeş! Luând în considerare acest pilduitor devotament şi apostolică credincioşie cu care Prea Sfinţitul Filaret Musta dela Caransebeş timp de şase decenii şi-a servit Biserica şi Neamul, Facultatea noastră de Teologie din Cernăuţi i-a conferit Prea Sfinţitului arhiereu şi vicar episcopesc de Caransebeş Filaret Musta titlul de doctor în teologie honoris causa, aducând prin acest gest al ei şi un binemeritat omagiu Bisericii noastre strămoșeşti din Bănat, permanentă şi neadormită strajă a ortodoxismului şi a fiinţării noastre din acesată extremă margine a extinderii noastre naţionale”.[24]
După trecerea la cele veșnice a episcopului Nicolae Popea, la 26 iulie 1908, opţiunile bănăţenilor se îndreptau spre Filaret Musta, dar deşi a fost ales statutar, la 12 septembrie 1908, guvernul maghiar nu l-a confirmat[25] întrucât era cunoscut ca un fervent luptător pentru emanciparea românilor, fiind susţinut şi de Partidul Naţional Român. El rămâne, însă, fidel noului ierarh ales, fiind unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai episcopului Miron Cristea, la Caransebeş, între 1910-1919.[26] Din acest moment, drumul celor doi oameni ai Bisericii a fost unul comun, drumul slujirii neobosite a Bisericii din Banat.
Alături de episcopul Miron, vicarul Filaret Musta a participat la sfinţiri de biserici, de edificii şcolare, la serbări ale asociaţiilor româneşti din eparhie, la evenimente naţionale şi la alte manifestări de credinţă şi cultură românească. În perioadele când episcopul Cristea lipsea din Caransebeş, toată conducerea episcopiei era lăsată în grija neobositului Filaret Musta. Arhiva Episcopiei Caransebeşului conţine câteva din scrisorile episcopului către vicarul său, trimise în timpul plecărilor episcopului, scrisori din care reiese buna colaborare şi încrederea reciprocă. Acestea sunt scrise pe un ton familiar şi întotdeauna semnate cu cuvintele: „Vă doresc tot binele, Miron – episcop.”[27]
În 1919, la întrunirea primului Senat al României, călugărul de la Caransebeş a mai avut o satisfacţie: a fost ales preşedinte de onoare al primului Senat al României, iar după aceea i s-a oferit conducerea grupului parlamentar bănăţean. Cu acest prilej, suindu-se la tribună, a făcut următoarea declarație: „Împlinind 80 de ani, bucurându-mă de toată libertatea în țara pe care am dorit-o mare, puternică și respectată, țin de datoria mea, ca de la acest loc să chem binecuvântarea Atotputernicului și să-L rog să binecuvinteze pe toți fii credincioși ai țării și neamului românesc.”[28]
Tot în 1919, anul când episcopul Miron Cristea devine mitropolit primat, privirile bănăţenilor s-au îndreptat tot spre Filaret Musta, dar considerându-se a fi prea bătrân a renunţat în favoarea colegului său mai tânăr Iosif Traian Badescu.[29]
Dacă pentru mulți slujitori arhieria era darul care oferea premisele unui candidat de a se pune deplin la dispoziția eparhiei pentru care a fost afierosit, Filaret Musta, din postura de slujitor în treapta preoției, confirmase de mult această jertfă, fără a fi așezat în cea mai înaltă demnitate bisericească. Pentru el arhieria a fost o ofrandă a Bisericii pentru tot ce jertfise până atunci. Era răsplata pentru nedreptăţile pe care le-a îndurat şi pentru dragostea cu care a slujit Biserica şi neamul, „după ce 51 de ani servise Biserica în aureola celui mai admirabil chip al umilinţei şi a unei proverbiale modestii, aceea a arhieriei, după care n-a alergat niciodată.”[30]
Cu multă bucurie au primit și credincioşii din Banat propunerea episcopului Iosif, acceptată de Sinodul eparhial, ca bătrânul arhimandrit şi vicar al Episcopiei, Filaret Musta, să fie ridicat la rangul de arhiereu. Procedând astfel se dădea satisfacţie morală eruditului teolog, luptătorului pentru emanciparea politică a poporului român şi se repara nedreptatea făcută în 1908, când contele Apponyi a refuzat să confirme alegerea lui ca episcop al Caransebeşului: „Prea sfințitul sinod episcopesc al provinciei noastre mitropolitane, prin hotărirea sa Nr. 14 din 22 August 1921, apreciind serviciile însemnate aduse Bisericii şi Neamului în vremuri grele de către arhimandritul octogenar Filaret Musta, a decis înălțarea sa la rang de Arhiereu. Hirotonirea a avut loc în catedrala din Sibiu, la 5/18 Octomvrie 1921, în faţa membrilor Congresului Naţional-Bisericesc întrunit în sesiune ordinară. Actul hirotonirei l-a săvârşit I. P. S. Sa Mitropolitul Nicolae, asistat de episcopii Iosif al Caransebeşului, Ioan al Aradului, Roman al Orăzii şi de arhiereul-vicar Dr. Ilarion Pușcariu dela Sibiu.”[31] Hirotonia întru arhiereu, la 82 de ani, a vrednicului Filaret Musta a fost primită cu dragoste şi bucurie la Bucureşti. Felicitările mitropolitului primat Miron, de după liturghia hirotoniei, arătau că arhiereul Filaret a fost întotdeauna un model de profesor şi conştiincios servitor al Bisericii şi al neamului.[32]
Plin de smerenie şi simplitate, Prea Sfinţia Sa Părintele Arhiereu Filaret Musta, în catedrala din Sibiu, a făcut unele mărturisiri ce merită a fi cunoscute de posteritate spre a servi drept model: „…În întreaga mea viaţă am căutat să-mi împlinesc datorinţele mele legate de posturile ce mi s-au încredinţat de Biserică, fără considerare la vreo recunoştinţă şi fără a o aştepta… Trecutul îmi este martor că n-am râvnit după episcopie. O puteam avea în 1889, dară, din considerente binecuvântate, am declinat-o de la mine. Biserica din eparhia Caransebeşului, prin votul Sinodului eparhial, în anul 1908 m-a distins, alegându-mă episcop, dorinţa Bisericii eparhiale însă s-a zădărnicit prin guvernul unguresc. Sufletul meu s-a mâhnit dar nu s-a rănit prin vrăjmăşia guvernului, ostil Bisericii şi neamului nostru, ba am fost mândru de această vrăjmăşie, bine ştiind că simţămintele mele naţionale, iubirea mea de Biserică şi neam au fost spinul în ochiul guvernului. În etatea mea înaintată, cu care m-a binecuvântat Dumnezeu, înalta demnitate a arhieriei, prin darul Sfântului Duh, îmi va da îndoită putere ca în cercul meu de activitate să lucru în interesul bine priceput al Bisericii noastre naţionale şi implicit pentru binele neamului nostru românesc şi astfel a patriei noastre române, pe care noi cu toţii cu multă ardoare o iubim.”[33]
La întoarcerea în Caransebeș, vicarul eparhial, de acum episcop, a fost așteptat de oficialitățile orașului, care au exprimat sentimente de dragoste și apreciere din partea întregii comunități.[34] Ca într-un glas de mare cinstire, importanți teologi ai Institutului Teologic Diecezan de la Caransebeș, s-au întrecut, parcă, în a-l elogia pe venerabilul arhiereu. Iată un astfel de crâmpei de cinstire: „Convins ortodox, fantastic biserican, mare naționalist, emerit profesor de teologie, competent consilier referent eparhial la secția administrativ-bisericească, vlădică neîncoronat al episcopiei Caransebeșului, din cauza vitregiei vremurilor și asuprirei cotropitorilor de țară, arhiereul Filaret Musta este una din cele mai mărețe figuri din galeria ctitorilor de spiritualitate românească și bisericească din mândrul nostru Banat”.[35]
Activitatea arhiereului-vicar Filaret Musta a fost continuată cu aceeași râvnă, ba mai mult, înalta demnitate ce i s-a oferit a dat acțiunilor sale un plus de responsabilitate arhipăstorească. Astfel, participă alături de Mitropolitul Nicolae Bălan și de Episcopul Iosif Badescu la Congresul Național Bisericesc din data de 2 martie 1925, aducând o contribuție substanțială la problema unificării bisericești.[36] Crescut în şcoala lui Andrei Şaguna şi a celor ce au trăit în apropierea lui, Arhiereul Filaret a fost un ilustru reprezentant al ideilor depuse în Statutul organic, ajuns astăzi să fie fundamentul legii de organizare a Bisericii Ortodoxe din România Nouă.[37]
În ceea ce privește activitatea eparhială, îl regăsim pe venerabilul episcop conducând adesea Consistoriul diecezan cu aceeași tenacitate și rigoare, aducând la ordine administrativă în eparhie toate problemele intervenite în contextul noilor provocări. A ținut la tradiția Bisericii, prețuind toate formele care au consacrat-o, fapt care l-a determinat, în multe împrejurări, când vedea unele inadvertențe și inconsecvențe, să rostească: „Ni se strică rânduielile”.[38]
Deși era înaintat în vârstă, Arhiereul Filaret Musta a fost dedicat și slujirii liturgice, săvârșind sfințiri de biserici și hirotonii, mai cu seamă că era probabil cel mai bun cunoscător al problemelor eparhiei, fiind martor și participant substanțial la devenirea ei. A slujit cu multă bucurie, în mai multe rânduri, la Parohia Văliug și, întrucât a lucrat la Uzinele din Reșița, localitate învecinată satului său natal, a ținut să binecuvânteze prima locomotivă cu abur construită în România, în perioada interbelică, ieșită pe porțile uzinei în 14 septembrie 1926, denumită locomotiva cu abur 50.243 Regele Ferdinand.[39]
În contextul vitregiei vremurilor, sfințirile de biserici erau un prilej de sărbătoare națională, cu participarea multor locuitori din zona în care avea loc evenimentul. Astfel de evenimente au fost onorate cu multă dăruire de Arhiereul Filaret Musta. Amintim câteva biserici sfințite în calitate de arhiereu în localităţile Foeni (23 octombrie 1926), Șoșdea (26 octombrie 1926) și Găvojdia (1928). Chiar și astăzi se poate constata că multe dintre bisericile eparhiei au fost sfințite de către arhimandritul Filaret Musta, prin delegația primită de la ierarhi. În aceeași calitate de arhiereu a hirotonit peste 19 clerici pentru diferite parohii și demnități eclesiastice, în cei nouă ani de slujire. Arhiereul Filaret Musta l-a hirotesit întru prezbiter, în Duminica Samarinencei (18 mai 1928), pe Mihail Costescu, preot în Eșelnița și administrator protopresbiterial al Mehadiei.[40]
Luând în considerare devotamentul şi credincioşia cu care şi-a servit Biserica şi neamul timp de aproape şase decenii, în anul 1924, naţiunea i-a conferit „Răsplata muncii pentru Biserică” clasa I şi „Coroana României” în grad de Mare Ofiţer, aducând prin acest gest şi un binemeritat omagiu Bisericii noastre strămoşeşti din Banat – o permanentă şi o neadormită strajă a ortodoxiei şi a existenţei româneşti din acest colţ de ţară. La acest eveniment festiv a participat ministrul Al. Lăpădat, care, în discursul său a argumentat justeţea conferirii de către Maiestatea Sa Regele a acestei distincţii. Se adresează direct Prea Sfinţiei Sale Arhiereului Filaret:
„…Majestatea Sa Regele când a conferit distincţii celorlalţi episcopi, nu putea trece cu vederea pe octogenarul Arhiereu de la Caransebeş, care este nestorul episcopilor noştri. Dacă stăpânirea vitregă din trecut n-a voit să recunoască voinţa clerului şi a poporului, statul român se apleacă înaintea ei şi îl consideră ca atare. … Prea Sfinţia Sa este ctitorul organizaţiei noastre bisericeşti. A fost colaboratorul şi mâna dreaptă a fericitului episcop Popasu şi a mijlocit colaborarea oamenilor de aici cu el. A fost şi colaboratorul altor episcopi şi totdeauna a dovedit un înalt simţ de datorie şi de cel mai cald naţionalism. Maiestatea Sa Regele, care cunoaşte şi apreciază serviciile Prea Sfinţiei Sale, l-a pus alături de ceilalţi episcopi şi îl şi consideră ca atare.”[41]
Expresie clasică a călugărului adevărat, arhiereul Filaret a confirmat prin trăire înaltele principii după care s-a călăuzit în lunga sa viaţă. Preţios şi devotat ajutor episcopilor, a fost apreciat şi respectat ca un adevărat episcop.[42]
O trăsătură ce l-a caracterizat a fost aceea că toată viaţa cel mai apropiat prieten al lui a fost cartea. Aşa se face să a lăsat Episcopiei biblioteca sa ce număra peste 3000 de volume de mare interes ştiinţific în toate domeniile. Întreaga lui avere ce s-a ridicat la peste un milion de lei, o lasă eparhiei, prin testamentul redactat în 30 aprilie 1929, pentru a fi împărţită tinerilor care studiază teologia în străinătate.[43] A cunoscut greutăţile vieţii şi acest lucru l-a îndemnat să îndulcească condiţiile studenţilor dornici de cunoaştere.
Corpul vânjos, dar curat şi neprihănit, cu o constituţie integră, traiul ordonat şi îngrijirea deosebită l-au ajutat să biruiască timp de 18 luni de zile o boală care până la urmă i-a curmat viaţa. A trecut la cele veșnice la 14 octombrie 1930, în vârstă de 91 de ani; este înhumat în cimitirul „Sfântul Ioan Botezătorul” din Caransebeş.[44]
În telegrama trimisă la înmormântarea vrednicului de pomenire Arhiereu Filaret Musta, Patriarhul Miron Cristea scria: „Dumnezeu să odihnească în pace sufletul părintelui nostru Musta.” L-a considerat până la sfârşit un adevărat părinte al bănăţenilor. A şi fost aşa! Filaret Musta, vreme de 61 de ani, a slujit Episcopia Caransebeşului.[45]
Chipul slujitorului devotat și al arhiereului care a încărunțit în muncă cinstită și dezinteresată[46], cum l-au apelat credincioșii din Găvojdia, a fost zugrăvit în numărul funebru al Foii Diecezane din 19 octombrie 1930, dedicat memoriei ierarhului nonagenar, trecut la Domnul în ziua de prăznuire a Sfintei Cuvioase Parascheva. Într-un articolul dedicat memoriei sale, semnat de colaboratorul Aurel Moacă, se consemna: „Într-o vreme vedeam aproape zilnic în amurg de seară, pășind precaut, cu bastonul în mână, pe calea ce ducea la «Teiuş», pe dâlma de lângă «Timiş» sau pe drumul de ţarină «Dintre Ape», silueta unui preot venerabil, atins de povara bătrâneţei. Era Arhiereul Filaret. Ne aducem aminte că în trecut îl însoțea câte un cunoscut sau prieten; când însă aceștia trecură la cele vecinice, rămase Arhiereul singur, încetinându-i-se tot mai mult mersul cu înaintarea vârstei. De când apoi picioarele au început să-i denege serviciul funcțiunii lor, n-am mai întâlnit pe Arhiereul Filaret în locurile amintite, căci slăbiciunea care l-a cuprins îl legă de jețul în care s-a odihnit aproape neîntrerupt în zilele ce i-au mai fost hărăzite de la Dumnezeu să le trăiască. Acum, după ce i s-a stins puterea de viață, a fost chemat «ad patres», cum avea el obiceiul să zică, când aducea în vorbă moartea. Cu duioșie amintea câteodată că nu de mult şi-a pierdut prietenii: pe Avram Bârlogia, Emanuil Ungureanu, Vasile Stroescu și cu o astfel de ocaziune continua să zică: «Am trăit destul. Dumnezeu numai atât să mă mai țină în viață, cât sunt integru la minte». Memoria în Domnul a fericitului Arhiereu Filaret era cu adevărat extraordinară, devenise proverbială. Cunoștea pe toți preoții, referințele lor familiale, știa să enumere însușirile, meritele şi câteodată şi scăderile lor. Își aducea aminte de toate amănuntele călătoriilor ce le făcuse înainte cu jumătate de veac şi numai în timpul din urmă îl vedeam câteodată clătinând din cap şi zicând: «Ei, ei, încep să uit». Ca iubitor de biserică, în timpul de mai înainte, nu era slujbă dumnezeiască pe care să nu fi cercetat-o. De când însă cu bătrânețea, oboseala îl mai reținea acasă; în schimb slujea la sărbătorile mari cu adevărată evlavie. […] „În jos știa să-şi păstreze autoritatea sa de Arhiereu, iar în sus era supus, adevărat călugăr”.[47]
Un reputat dascăl de teologie sibian de la Cernăuți, Romulus Cândea, la vestea trecerii din această viață a arhiereului Filaret Musta spunea în revista Candela, nr. 10-12/1930: „Mărunt de statură, cu o barbă albă, lungă, cu părul încă nesupus bătrâneții înaintate, disprețuind orice fast trecător, neiubind zgomotul vieții acesteia, tratând cu iertătoare aere de compătimire pe toți aceia care alergau neastâmpărați după înalte dregătorii, arhiereul Musta se strecura cu pasul său sprinten și discret prin furnicarul de oameni veșnic agitați. Când înainte de Unire, arhimandritul Filaret se plimba solitar pe străzile Sibiului, unde venea să asiste la ședințele consistoriului mitropolitan sau la cele ale congresului național-bisericesc, lumea se dădea respectuoasă la o parte. De atunci începuse a se crea în jurul lui legenda; de atunci era bătrân; de atunci lucrase cât două generații de om; de atunci lumea privea cu sfioasă admirație la acest călugăr căruia viața nu-i dăduse nimic, dar căreia el îi aducea zilnic jertfa cea bineplăcută Domnului. Acesta era dintre vlădicii tot mai rari care nu-și jertfea convingerea pentru onoruri din lumea aceasta, fie chiar și pentru mantia episcopală”.[48]
Prea Sfințitul Părinte Lucian, Episcopul Caransebeșului, în cuvântul rostit în cimitirul „Sfântul Ioan Botezătorul” (cu prilejul comemorării, la 18 octombrie 2021, a 100 de ani de la instalarea ca Episcop al Caransebeșului a marelui ierarh – n.n.), a spus: ,,Filaret Musta avut o viață cu totul închinată slujirii Bisericii lui Hristos. A făcut lucru de evanghelist, în toată vremea și în tot ceasul, iar slujba și-a făcut-o deplin. Din tinerețe, și-a închinat viața Mântuitorului Hristos – Arhiereul Cel veșnic; din tinerețe a slujit Biserica locală din Episcopia Caransebeșului, colaborând și conlucrând armonios cu patru episcopi ai Caransebeșului: Ioan Popasu, Nicolae Popea, Miron Cristea și Iosif Badescu. A lucrat mult, frumos și bine în ogorul Domnului, slujind cu timp și fără de timp Biserica și luptând până la sfârșit lupta cea bună, păzind credința cea adevărată și sfântă și săvârșindu-și cu pace călătoria acestei vieți.”[49]
Dintre toţi cei care s-au ocupat de viaţa şi activitatea arhiereului caransebeşean Filaret Musta, una din cele mai cuprinzătoare caracterizări i-a făcut-o Nicolae Iorga, care scria: „Musta era, ca şi episcopul Popea, lângă care a stat nedespărţit, un şagunist din vremurile când episcopia românescă însemna carte, muncă şi jertfă. Crescut în aceste idealuri care însuflețeau o generație dispărută, el nu s-a îndepărtat un singur moment de la linia dreaptă trasată de dânsele.”[50]
Mai mult decât bunurile pe care le-a lăsat eparhiei căreia s-a oferit în totalitate, Arhiereul Filaret Musta s-a lăsat pe sine însuși pildă mereu actuală și demnă de urmat, iar memoria sa veșnică este un nestemat fără de preț pentru istorica Episcopie a Caransebeșului. Odată cu recunoștința noastră pentru Arhiereul Filaret, spunem cu toate generațiile de până acum: Veșnică să fie pomenirea lui din neam în neam![51]
Note:
[1] Arhimandrit Dr. Casian Rușeț, Arhiereul Filaret Musta (1839-1930) – un distins ierarh din vremuri de altă dată, în rev. Foaia Diecezană, serie nouă, an. XXVII, nr. 9-10 (319-320), septembrie-octombrie, Caransebeș, 2021, p. 16 ;
[2] Prot. Conf. dr. Vasile Petrica, Arhiereul Filaret Musta (1839-1930), în vol. Institutul Teologic Diecezan Ortodox Român Caransebeș (1865-1927) – contribuții istorice, Editura Episcopiei Caransebeșului, Reșița, 2005, p. 237.
[3] Necrolog la înmormântarea arhiereului Filaret Musta, în rev. Biserica şi şcoala, an. LIV, nr. 43, Arad, 26 octombrie 1930, p. 2;
[4] Arhiva Arhiepiscopiei Timișoarei, Fond arhiereu Filaret Musta, p. 1-2;
[5] Pr. Prof. Dr. Sorin Cosma, Aspecte ale continuităţii învăţământului teologic în Caransebeș, în rev. Altarul Banatului, serie nouă, Timişoara, an XXII (LXI), nr. 4-6, aprilie-iunie, Timișoara, 2011, p. 96;
[6] Adrian Ardeţ, Filaret Musta – Luptător pentru Unire, în rev. Studia Caransebesiensia, an. XI, nr. 2, martie 2004, Editura Nereamia Napocæ, Cluj-Napoca, 2004, p. 82.
[7] Drapelul, an. II, nr. 50/1902, p. 1;
[8] Hirotonia întru arhiereu a Prea Sfinţiei Sale părintelui vicar episcopesc Filaret Musta, Reproducere din Foaia Diecezană, Tiparul Tipografiei Diecezane, Caransebeş, 1924, p. 4;
[9] Arhiva Episcopiei Caransebeșului, 212-III-1875;
[10] Ibidem;
[11] Ibidem;
[12] Ibidem;
[13] Ștefan Vlădescu, op. cit., p. 1;
[14] Arhiva Episcopiei Caransebeşului, V-148/1929;
[15] O împătrită şi simbolică comemorare, în Universul, an. LVII, nr. 27, București, 29 ianuarie 1940, p. 10.
[16] Alin Cristian Scridon, A forgotten portrait of the ecclesiastical historiography. Filaret Musta – a biblical synapse in the European theological space (Un portret uitat al istoriografiei ecleziastice. Filaret Musta – un punct de legătură biblic cu spațiul teologic european), în rev. Journal of romanian literary studies, vol. 4, Editura Arhipelag XXI Press, Târgu Mureș, 2014, p. 640;
[17] Hirotonirea întru Arhiereu a Prea Sfinției Sale părintelui vicar episcopesc Filaret Musta, în rev. Foaia Diecezană, an. XXXVI, nr. 42, 17/30 octombrie 1921, p. 5;
[18] A. Moaca, Arhiereul Dr. Filaret Musta, în rev. Foaia Diecezană, an. XLV, nr. 42, 19 octombrie 1930, p. 3;
[19] † Lucian Mic, Episcopul Caransebeşului, Arhiereul Filaret Musta – pildă a răbdării…, op. cit.;
[20] † Lucian Mic, Episcopul Caransebeşului, Momente de răscruce în Eparhia Caransebeşului: Arhiereul Filaret Musta (1839-1930), în vol. Mărturisire şi devenire În Episcopia Caransebeşului: studii de istorie bisericească, Editura Episcopiei Caransebeşului; Editura Mirton, Timișoara, 2010, p. 135-136;
[21] Nicolae Boșcaiu, I. Pop Câmpeanu, Note Biografice: Doi Arhierei români Botanofili: Episcopul Filaret Musta și Mitropolitul Al. Nicolescu, în Buletinul Grădinii Botanice şi a Muzeului botanic dela Universitatea din Cluj la Timişoara, vol. XXIII, nr. 1-2, Editura Grădinii Botanice, „Tipografia Românească”, Timișoara, 30 iunie 1943, p. 71-72;
[22] A. Moaca, op. cit.;
[23] Pr. Prof. Dr. Zeno Munteanu, Amintirile unui dascăl de teologie, în revista Altarul Banatului, serie nouă, an. I, nr. 3-4, martie-aprilie, Timișoara, 1990, p. 93.
[24] Foaia Diecezană, an. XLIV, nr. 29, 21 iulie 1929, p. 2;
[25] Florin Dobrei, Frământările din Episcopia Caransebeşului din anii 1908-1909, oglindite în publicaţiile Telegraful Român, Biserica şi Şcoala şi Revista Teologică, în Ioan Tulcan, Filip Albu (editori), în vol. „Calea Mântuirii” la zece ani de la reapariţie (2000-2010). Importanţa pastoral-misionară şi culturală a presei bisericeşti în Ortodoxia românească, Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”, Arad, 2010, p. 187-195;
[26] Pr. Prof. dr. Petru Rezuş, Arhiereul Filaret Musta, rev. Altarul Banatului, an. I, nr. 3-4, martie-aprilie, Tiparul Tipografiei Diecezane, Caransebeș, 1944, p. 128.
[27] † Lucian Episcopul Caransebeşului, Episcopul Miron Cristea al Caransbeşului şi Arhiereul Filaret Musta (Cuvânt la lansarea cărții „Neamul Mustonilor în Banat” a Domnului Judecător Horea MUSTA, Timișoara, 8 mai 2010), în rev. Foaia Diecezană, serie nouă, an. XVI, nr. 6 (184), iunie 2010, p. 1;
[28] Ștefan Vlădescu, Biserica Ortodoxă…, p. 2;
[29] Gh. Jurma, Vasile Petrica, Istorie şi artă bisericească, Editura Timpul, Reşiţa, 2000, p. 189;
[30] I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 230.
[31] Raportul general Nr. 1858 B ex 1922, al Consistoriului diecezan ca Senat bisericesc către Sinodul eparhial pe 1922, mss, p. 2-3;
[32] † Lucian Episcopul Caransebeşului, Episcopul Miron Cristea al Caransbeşului… op. cit.;
[33] Ibidem, p. 13-14;
[34] Arhim. Casian Rușeţ, Arhieria, un dar pentru harismaticul arhimandrit Filaret Musta (24 Noiembrie 2021, https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/an-omagial/arhieria-un-dar-pentru-harismaticul-arhimandrit-filaret-musta-167266.html).
[35] Pr. Prof. dr. Petru Rezuş, Arhiereul Filaret Musta, p. 128;
[36] Foaia Diecezană, an. XL, nr. 11, 15 martie 1925, p. 3;
[37] Necrolog la înmormântarea arhiereul Filaret Musta (1839-1930), în rev. Biserica și școala, an. LIV, nr. 43, 26 octombrie 1930, p. 2;
[38] Prot. Conf. dr. Vasile Petrica, Arhiereul Filaret Musta…, p. 241;
[39] Gheorghe Jurma, Vasile Petrica, Istorie şi artă…, p. 190;
[40] Foaia Diecezană, an. XLIII, nr. 21, 20 mai 1928, p. 6.
[41] O zi de sărbătoare, în rev. Foaia Diecezană, an. XXXIX, nr. 3, 21 ian./ 3 febr. 1924, p. 2;
[42] † Lucian Mic, Episcopul Caransebeşului, Momente de răscruce în Eparhia Caransebeşului: Arhiereul Filaret Musta (1839-1930), în vol. Mărturisire şi devenire…, p. 139;
[43] Liviu Groza, Oameni care au fost, Editura Mănăstirea „Izvorul Miron”, Românești, 1994, p. 25;
[44] † Lucian Mic, Episcopul Caransebeşului, Momente de răscruce…, op. cit.
[45] † Lucian Mic, Episcopul Caransebeşului, Episcopul Miron Cristea al Caransebeșului și Arhiereul Filaret Musta, în vol. Mărturisire şi devenire…, p. 107;
[46] Foaia Diecezană, an XLIII, nr. 47, 18 noiembrie 1928, p. 4;
[47] A. Moaca, Arhiereul Dr. Filaret Musta în rev. Foaia Diecezană, an. XLV, nr. 42, 19 octombrie 1930, p. 6-7.
[48] Romulus Cândea, S-a dus un vlădică românesc, în rev. Candela, an. XLI, nr. 10-12, Cernăuți, 1930, p. 411;
[49] Recunoștință pentru Arhiereul Filaret Musta, în rev. Foaia Diecezană, serie nouă, an. XXVII, nr. 9-10 (319-320), septembrie-octombrie, 2021, p. 14-15;
[50] Nicolae Iorga, † Filaret Musta, în rev. Neamul Românesc, an. XXV, nr. 244, București, 2 noiembrie 1930, p. 1;
[51] Arhim. Casian Rușeţ, Arhieria, un dar…., op. cit.