BUNUL LUGOJEAN

Autor: Mia Rogobete

Există oameni care fac bine fără să ceară nimic înapoi, aceștia își construiesc viața după bunul plac și o fac frumos, ajung să se bucure de tot ce este în jurul lor și într-adevăr le merge bine, un astfel de om există în Lugoj, se numește Gheorghe Oniga, nu o să-i zic ”Bunul Samaritean”, dar o să-i spun ”Bunul Lugojean”. Este cunoscut de foarte multă lume în județul Timiș, județul Caraș-Severin, județul Arad, etc, datorită afacerii pe care o deține, datorită deplasărilor pe care le face cu oameni de cultură în diferite locații, însă cel mai important este faptul că el, ”Bunul Lugojean” a cunoscut foarte multe țări și acest fapt îi încarcă sufletul, acesta este cel mai mare dar pentru o ființă umană, să cunoască oameni, locuri, obiceiuri. Domnului Oniga i se potrivește acest citat al lui John Wooden: ”Nu poți trăi o zi perfectă fără să faci ceva pentru cineva care nu te va putea răsplăti niciodată” în vederea binelui, dar și citatul  romancierei indiene Anita Desai ”Oriunde te duci devine o parte din tine într-un fel!” și mare dreptate are această femeie. Fiecare călătorie își lasă amprenta asupra noastră, vedem oameni noi, străzi interesante, mâncare, băuturi, haine, niciodată nu vei fi același om de la plecare, întotdeauna vei avea un bagaj în plus cu lucruri bune sau rele, trăiri pe care le cunoști spontan, sentimente care rămân sau care dispar fără să mai spună ”La revedere”.

Călătorul nostru, prietenul multora din Lugoj, pentru mulți ”Gyuri”, a înțeles de mult că trăiește într-o lume minunată, plină de farmec, aventură, frumusețe, spun aventură fiindcă mi-am amintit povestea călătoriei sale în India, spusă în mașină în drum spre simpozionul organizat de scriitoarea Gabriela Șerban din Bocșa, în amintirea lui Tata Oancea, domnul Oniga a ajuns în India și după câteva zile s-a dus la geamul camerei de hotel și s-a întrebat: ”Ce caut eu aici?” Povestea cu zilele petrecute în India mi-a arătat că lumea nu este chiar așa cum pare, însă această întrebare m-a adus cu picioarele pe pământ și am realizat că nu există sfârșit pentru aventurile pe care le putem avea dacă le căutăm cu ochii deschiși și cel mai important lucru s-a adeverit și anume, nu contează neapărat locul unde ajungi ci drumul până acolo, atât de adevărat…

Să revin la ”Bunul nostru Lugojean”, colegii de la teatru mi-au povestit foarte multe despre acest om, cum îi ducea cu autobuzul la multe festivaluri de teatru, cum îi aștepta și îi aprecia pentru ceea ce făceau, multe, multe fapte bune care m-au uimit, apoi am început să văd cu ochii mei în momentul când am început viața de actriță, dar cel mai bine am văzut când am început viața de scriitoare. Invitați la mai multe evenimente auzeam: ”Cu cine mergem? Îl sunăm pe domnul Oniga?” Și domnul Oniga spunea ”Da”, întotdeauna ”Da” la concerte de muzică folk, lansări de carte, la evenimente culturale deosebite, apoi cu școala, la piese de teatru în alte orașe, la comemorări, înmormântări, cununii, la emisiuni de radio și televiziune, peste tot și în toate, cel mai important este că bucuria consta nu doar în faptul că ajuta oamenii să ajungă în aceste locuri ci darul de a cunoaște ce se întâmplă în cadrul evenimentelor, importanța lor, frumusețea acelor clipe, strălucirea oamenilor care aduceau o fărâmă de cultură în suflete. Ce poate fi mai frumos și mai armonios decât prietenia care dă naștere unei atmosfere colorate cu zâmbete și râs, acolo unde este voie bună este și sănătate, acolo unde este poveste, amintire, călătorie, nebunie, acolo trăiește armonia, iar dacă un om nu trăiește în armonie cu interiorul său atunci pentru ce mai trăiește?

Cine este domnul Oniga? Un om cu o mentalitate curată, bună, de luat exemplu, un profesor pentru viața trăită, plăcerea resimțită din călătoriile sale îmi spune să mă bucur și să apreciez faptul că îl cunosc. Iubitor de frumos, familist, muncitor, apreciat, cinstit, foarte corect cu lumea, Domnul Oniga Gheorghe, ”Gyuri”, ”Bunul Lugojean”, a fost invitat de multe ori la emisiunile domnului Valentin Homescu- ”Călător fără bilet”, la Banat TV, emisiuni în care  hobby-urile sale au prins viață, au dat strălucire clipelor, nu ai cum să nu-l asculți cu plăcere, cu interes, cu respect. M-a impresionat emisiunea ”Puțină istorie a religiilor”, recunosc că am ascultat-o de două ori ca să îmi intre în cap…m-a fascinat emisiunea de la Banat TV ”Cafeaua de dimineață”, despre istoria cafelei, recunosc că în ziua aceea am savurat trei cafele, a treia fiind făcută la nisip…delicioasă, apoi am ascultat ”Cutiuța cu amintiri”, tot în cadrul emisiunii ”Călător fără bilet” realizată de domnul Valentin Homescu, aveți dreptate domnule Oniga, ”Fiecare călătorie este o lecție de viață”, meritați Icoana cu Sfântul Gheorghe primită cadou de la domnul Vali, meritați din plin respectul și aplauzele multor lugojeni și nu numai. Cum să nu rămâi impresionat când auzi că acest domn al Lugojului a văzut în Cairo uneltele cu care a fost schingiut Sfântul Gheorghe? A pășit și a atins lucruri pe care numai la televizor sau pe internet le vezi și care ți-ai dori cu adevărat să ajungi acolo într-o zi, într-o viață…și da, are dreptate ”Bunul Lugojean” când spune că:  ”Religia este un sistem de idei și credință față de care membrii comunității se poziționează în raport cu supranaturalul”, iar eu continui mai departe: ”Nimic fără Dumnezeu!”

Recent a avut plăcerea să mă ducă atât pe mine cât și pe actrița Loredana Lupescu la un eveniment cultural, drumul până în acel loc a fost relaxant și interesant, fapt ce a dus la un moment fericit alături de prietenii iubitori de cultură, însă la întoarcere domnul Oniga ne-a oferit câteva ore de liniște în dumnezeire, astfel că am deschis poarta casei lui Constantin Gruescu, minerologul român care a întemeiat în 1945 Muzeul de Minerologie Estetică  a Fierului în localitatea Ocna de Fier, am intrat în muzeu, iar acolo am fost întâmpinați de spiritul acestuia, sute de pietre s-au bucurat văzând lumina și bucuria din ochii noștri, am întrebat un meteorit: ”Câte vieți a trăit acest colecționar?” Acesta mi-a răspuns că domnul Gruescu este nemuritor! Toate pietrele acelea mi-au vorbit, le-am mângâiat, unora le-am dat nume, la plecare am scris în cartea de onoare, dar ce am scris? Nu știu, cred că degetele mi-au luat-o înainte, și-au făcut de cap. I-am spus la revedere nemuritorului Gruescu și am intrat într-un Colț de Rai, un loc unde eu și prietena mea ne-am pierdut în fericire. Suntem în România? Asta a fost prima întrebare a unui gând nebunatic. Suntem în România, mi-a răspuns lacul, pădurea, lebedele în care se plimbau oamenii pe apă, verdeața din jur. Am savurat toată natura din acest loc, există, există Rai!!! La plecare am tras puternic în piept aerul format de lac și pădure, am mângâiat florile din jur și i-am spus la revedere Colțului de Rai de la Dognecea, o lebădă de pe lac ne-a întrebat când o să mai venim, noi am spus: Cât de curând! Râsete de îndrăgostiți intrau și ieșeau din apă. Ce ciudat! Pe drum, în Ocna de Fier ne-a oprit o casă, o combinație de lemn, sticlă, piatră, toate erau îmbrăcate în magie, o motocicletă veche aștepta să plece, sus la etaj, apoi ciudățenia ne tot purta imaginea, femei și bărbați goi, din lemn, ca niște liane groase, dansau în curtea acestei case, undeva stătea pe un piedestal o figură înfricoșătoare, totul părea atât de interesant, nu am intrat în acea casă-pensiune pentru că era închisă, dar nu o voi uita niciodată, simțeam cum mă privesc acele figuri animalice cu coarne, dar erau și multe sculpturi interesante cu chip de oameni pierduți în iubire, la intrare simțeam cum mă poartă pe brațe zeii… Totul era ciudat acolo, dar făcut cu măiestrie, merită vizitat acest loc. De la Rai la Iad? Se poate, dar Iadul nu este pentru mine, așa că aleg Raiul!!! Am plecat mai departe…totul părea un vis și acest vis a devenit realitate atunci când am pășit pragul unei bisericuțe din lemn de pe timpul ocupației turcești. În acest loc mi-am încărcat ființa cu liniște sufletească, m-am regăsit, locul acesta m-a energizat și am plecat spre casă, dulce casă, acolo unde întotdeauna suntem așteptați de cei dragi.

Spuneți-mi fetelor ați fost acolo? Vocea domnului Oniga ne punea în încurcătură, de câteva ori i-am răspuns fericită: Daaaaaa…și mândră de mine ascultam și mai spuneam și eu câte ceva din când în când, dar de foarte multe ori răspundeam cu ”Nu” și în sinceritate, spre rușinea mea, cu multă curiozitate, îl întrebam și îl rugam să ne povestească despre minunea respectivă, ca două copile îi sorbeam cuvintele prietenului nostru, se apropia seara, soarele prinsese cele mai frumoase culori, cerul se scălda în curcubeu, pădurea ne făcea cu mâna, undeva la capătul tunelului se vedea lumina Lugojului, orașul nostru de suflet. Ne-am întors, în noi s-au așezat cuvintele pentru a fi scrise pe coli, a fost o zi cât zece, a fost o duminică superbă cu acest om minunat, cu distinsa lui soție, o femeie atât de modestă care a dat tonul frumseții acestei zile, cu tot ce s-a întâmplat în jur. Cuvintele mele sunt și vor fi mereu: Mulțumim, Bunule Lugojean, mulțumim pentru clipele frumoase oferite, dar mai pot spune un proverb românesc: ”De omul bun și de vreme bună nu te mai saturi”.

Tagged:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *