ȚARA LUI LITOVOI

Spread the love

Loading

Casa-muzeu Constantin Brâncuşi

Autor: Roxelana Radu

Motto: ” Nu am vrut să sculptez pasărea, am vrut să sculptez zborul.”

„Eu vreau să creez așa cum respir.”
(Constantin Brâncuși)


Cheile Rudăriei

Nu-i așa că e prea scurt concediul de odihnă? Nu vi se par insuficiente vacanțele? Mie, da…și parcă anul acesta vara a trecut mult prea repede…
Ceva-ceva însă, tot am reușit să fac: o călătorie în sud-vestul țării, pe care mi-o propusesem mai demult.
Sunt sigură că ați auzit despre îndelung – lăudatele Cheile Nerei, Cascada Bigăr și Ochiul Beiului. Judecând după postările din rețelele de profil, ai zice că toată România s-a mutat acolo, atât de vizitate sunt locurile acestea. Iar eu, pe principiul „La pomul lăudat să nu te duci cu sacul”, am preferat să merg într-altă parte, unde nu se duc cei mulți, ci cei puțini.
Bunăoară, ați auzit de Cheile Rudăriei, din Caraș-Severin…? Dintre toate atracțiile zonei, pe ele am ales să le vizitez. Se află în munții Almăjului, și oferă unicitatea unei priveliști sălbatic – seducătoare. Aici, Marele Alchimist al Lumii a pus laolaltă într-un creuzet, apa, lemnul, piatra și pământul – elemente primordiale și de-viață-dătătoare. Rezultatul…?!? O aglomerare de stânci, albastru, grohotișuri, slăvi, bolovăniș, verde, izbucuri, zări, copaci, soare, povârnișuri și, peste toate astea… un râu!
Râul Rudăria, căci despre el este vorba, a săpat drum în stâncă, iar pe marginea lui, de-a lungul unui kilometru, se află nu mai puțin de 22 de mori de apă cu ciutură, din cele 51 existente cândva. Morile sunt funcționale toate, localnicii macină aici grâu și porumb, rândul la moară se moștenește din generație în generație, iar rândașii respectă cu sfințenie obiceiul locului. Privim fascinați cum se învârte roata, iar pietrele crâșcă și macină grâul sub ochii noștri… și înțelegem că oamenii locului continuă să scrie și astăzi istoria civilizației, a unei civilizații hotărâte din stră-vechime, căreia îi dau însă rosturi noi, stabilitate și continuitate.
Precursori ai hidrocentralelor moderne, morile de la Rudăria folosesc forța hidraulică pentru a măcina grâul și porumbul, rod al pământului din care oamenii locului se hrănesc cu osteneală în toate zilele vieții lor. Privesc la palmele aspre și bătătorite care acum strâng la piept săculețul cu mălai sau cu făină. Privesc și mă gândesc cu strângere de inimă că și iarna asta, ca toate iernile vieții lor, se va măsura pentru ei în mălaiul și făina rămase pe-un fund de sac, necesare supraviețuirii.
Din loc în loc, câte o creangă verde izbucnește din cremenea stâncii și țâșnește către ‘nalt, unind energiile pământului cu cele ale cerului.Aici târâtoarele sunt la ele acasă, șopârlele se furișează neobservate printre pietre, au împrumutat culoarea mediului înconjurător pentru a nu fi văzute cu ușurință.
La Rudăria, morile nemuririi macină timpul. Nici nu poate fi altfel, de vreme ce ciutura (roata) din apă are paleți cu care se învârte în sensul invers acelor de ceasornic, și dă cumva înapoi curgerea timpului, și nemurește astfel viața, oamenii și vremea…!
Dar, gata!…ajungă zilei greutatea ei! Cam atât astăzi despre Cheile Rudăriei, locul în care începutul de lume se scrie în fiecare dimineață.
Și a fost ziua întâi. Și am văzut că este bine.

***
Acasă la Brâncuși

Vi s-a întâmplat vreodată să fiți întâmpinați de gazda pensiunii la care urma să vă cazați, cu zâmbetul pe buze și cu bucurie sinceră? Nu vorbesc despre zâmbetul formal și politicos care se obișnuiește în structurile de cazare, ci despre bucuria adevărată de a-ți primi turiștii…!
Ei bine, după o zi petrecută pe șosea, în traficul infernal, am fost întâmpinați cu zâmbet larg și cu prietenie, la Casa Bianca din Târgu Jiu, locul în care am poposit preț de câteva zile și unde ne-am simțit ca acasă.
Într-o Românie aflată în zodia prostului gust și nepăsării, gazdele noastre, oameni tineri, ne-au oferit o mostră de bun simț, bună cuviință și educație, cum rar am întâlnit, începând cu copiii familiei, binecrescuți și educați, terminând cu condițiile de cazare foarte bune și omenia de care au dat dovadă. Oamenii aceștia, tineri dar cu respect pentru muncă și lucrul bine făcut, ca și pensiunea lor cu apusuri de soare minunate și dimineți definitiv zâmbitoare (precum stăpâna casei) vor rămâne totdeauna o amintire dragă inimii mele. Dacă aveți drum în Târgu Jiu, treceți-le pragul, nu veți regreta!
Târgul Jiului are ceva special. Nici până azi nu m-am hotărât cum să-i spun: orașul fântânilor arteziene (pentru că le întâlnești la tot pasul), orașul parcurilor (care-s numeroase), sau orașul pergolelor cu trandafiri (pe care le vezi în tot locul) sau orașul culelor oltenești (specifice zonei).
Cert este că nu poți spune Târgu Jiu, fără să spui Brâncuși. Și poate că acel ceva special este dat tocmai de iscălitura artistică definitivă a marelui sculptor, pusă în codul genetic al locului. Sau poate de parcul care înfățișează dintr-o dată privirii „Poarta sărutului”, la vederea căreia inima îți bate mai repede, așa…de mândrie națională, nu de altceva…dar și de simbolistica sculpturii, care semnifică triumful vieții asupra morții. Sau poate că lumina cade pe arborii umbroși din parc într-un fel special, care aurește totul în jur și scaldă Masa tăcerii într-o lumină mierie. Sau poate că nodurile (neapărat – reumatice) și semnele (tainic – nedeslușite) ale copacilor bătrâni, veghează parcul și împrejurimile ca un fel de sfat al înțelepților… și mă rog frumos, de ce n-ar fi așa, până la urmă …!?!
La Hobița n-am mai mers, fiindcă n-am vrut să văd încă o probă de nepăsare și dezinteres al autorităților față de valorile culturale naționale. Și nici să văd muzeul de acolo, când știu bine că bârnele și alte câteva elemente de construcție ale casei părintești a lui Brâncuși – acele ce poartă cu adevărat în ele spiritul Maestrului – zac putrezite și lăsate de izbeliște. Nu e îngăduit așa ceva, când e vorba despre cel care a sculptat zborul!
Vă puteți imagina că Brâncuși a suflat peste tăria pietrei visul de milenii al omului…? Și că a însuflețit-o cu cea mai veche fantezie lucidă a omenirii – zborul…!?! De-atunci și până azi, Omul a reușit să se ridice în aer cu avioane dintre cele mai sofisticate, dar noi, oamenii, am rămas aceiași bieți Dedali și Icari mărunți, ce-și topesc iute aripile, în căldura soarelui.
Și cum nimeni nu-i profet în țara lui, și cum preocupările noastre mundane aștern uneori praful uitării peste valorile culturii, mă voi opri și eu aici cu acest subiect, nădăjduind că poate lucrurile se vor îndrepta cândva.
Însă oricum ar sta lucrurile, Târgu Jiu rămâne un oraș curat, frumos și primitor, cu oameni amabili și săritori, și cu terase unde se mănâncă bine.
Ieșirea din oraș către vest are un sens giratoriu cu mai multe ieșiri, deci așază lucrurile în răs-cruce. Iar cultura populară românească spune că în răs-cruce nu se stă, ci se alege. Èi bine, aflați că orice drum ați alege, sigur el vă va duce către locuri frumoase. Credeți-mă, o spun din experiență…!
Și a fost ziua a doua. Și am văzut că este bine.

***
Oltenia de sub munte

Litovoi (sau Litovoi Gorjeanul, așa cum îl numește Nicolae Iorga în scrierile sale ) reprezintă simbolul libertății și independenței neamului românesc. El este primul domnitor care refuză să plătească tribut ungurilor și moare pe câmpul de luptă, apărându-și cnezatul de pretențiile de suzeranitate ale acestora. Fratele său, Bărbat, îi va urma la tron. Voievodul Litovoi rămâne una din figurile de seamă ale neamului nostru, care și-a dat viața pentru a-și apăra țara.
V-am spus toate acestea pentru că suntem în Oltenia de sub munte, pentru că tocmai ce-am trecut pe lângă Râul Bărbat, și pentru că tocmai ce mi-a trecut prin minte că țara mea nu va mai avea nicicând asemenea bărbați de stat, pe care uneori chiar numele i-a predestinat unei vieți de excepție, pusă în slujba țării.
Iar noi mergem mai departe pe urme de istorie, și ne îndreptăm către Defileul Jiului, și mai apoi către mânăstirile Lainici și Polovragi.
Despre Defileul Jiului nu poți să vorbești, trebuie să-l vezi. În două vorbe, aș putea spune că între munții Vâlcan și Godeanu, o șosea impecabilă străbate muntele și pădurea, trece peste ape tumultuoase și pe lângă puzderie de tunele și poduri. Depășirile sunt aproape imposibile din cauza serpentinelor și a pantelor. Însă nici oamenii nu apasă pedala de accelerație, ci merg încet, în parte pentru a se bucura de peisaj, în parte pentru a nu tulbura armonia și energiile locului.
Am fost în masivul muntos Montserrat din Catalonia, în Pirineii francezi, în Alpii elvețieni…dar ce văd aici întrece cu mult tot ce-am văzut. Poate pentru că aici văd și simt în limba țării în care m-am născut și căreia îi aparțin.
Însă marea surpriză a fost Mânăstirea Lainici. Până să ajung aici, crezusem că am văzut cam tot ce era de văzut, în materie de mânăstiri. „Nici pe departe…!” aveam să-mi zic în gândul meu, intrând în curtea sfântului lăcaș. „Frumusețea de-aia e frumusețe, ca să nu poată fi pusă în cuvinte…”, îmi mai trece prin minte, în vreme ce privesc în jur.
Mânăstire de călugări având viață de obște, Lainici e așezată între munți, într-un luminiș. Afară se aud numai paserile cerului și apa cea frumos curgătoare a Jiului, care trece prin spatele mânăstirii. Nu cred că am văzut vreo mânăstire mai frumoasă. Construită în stilul culelor boierești oltenești, cu pridvor și coloane de-un alb strălucitor, Lainici are o măreție și o maiestuozitate care-o fac să pară așezată pe un piedestal. În dreapta ei se află o altă clădire – dependință, tot în stilul culelor oltenești, care are la mezanin un cerdac cu o masă și fotolii din răchită. De pretutindeni curg râuri de mușcate roșii ca sângele, care atârnă de-a lungul coloanelor albe cu care creează un contrast răsucit-fermecător.
Am stat în cerdac preț de câteva minute, pentru a ne trage sufletul, timp în care am putut admira întreg ansamblul monahal. În stânga este biserica veche, care chiar dacă este mai mică și mai veche, are frumusețea aceea specială și caldă pe care numai patina timpului o poate da. Sau poate că aerul ei special e dat de faptul că Tudor Vladimirescu însuși s-a ascuns aici, în straie călugărești, fugind din calea năvălitorilor turci.
Cât despre biserica mânăstirii, ce să vă spun?!? Nu știu să fi văzut ceva asemănător. Totul este de-o eleganță și-o prețiozitate și-un bun gust care impun admirație și respect. Am așezat-o, în inima mea, alături de bijuteria arhitecturală numită Mânăstirea Curtea de Argeș…dar despre aceasta din urmă vă voi povesti altădată!
Am încheiat drumurile zilei cu Mânăstirea Polovragi, unde o mână de măicuțe râvnitoare păstrează nestinsă lumina ortodoxiei. În spatele mânăstirii, se profilează pe albastrul cerului două creste de munți, între care se află un al treilea, mai scund și așezat astfel încât pare o șa care-i unește pe ceilalți doi. Între cer și pământ, odihnește pe-o pajiște mânăstirea, scrijelind ‘naltul cu turla…
Și a fost ziua a treia. Și am văzut că este bine.

***

Acolo unde zboară vulturii

Iată-mă din nou la răs-cruce, de data asta aleg să merg către Hațeg, pentru a vedea două biserici de referință: Sântămăria Orlea și Densuș. Și iată-mă din nou în Defileul Jiului, de data asta îl parcurg până la capăt și trec în județul învecinat, Hunedoara.
Hunedoara este un loc special în geografia României, venim aici pentru a doua oară și deja observăm că încă mai sunt multe de văzut, și facem planuri pentru o viitoare călătorie, în care să cuprindem tot ce mai e de vizitat.
Curând, aveam să înțelegem că nu vom epuiza niciodată toate obiectivele turistice ale locului ăstuia. Și că ținutul ăsta plin de mistere ne va surprinde totdeauna cu câte ceva.
Peisajul este unul deosebit, deasupra noastră trei vulturi se rotesc și descriu un cerc aproape perfect pe albastrul cerului, oferind un spectacol unic. Nu peste mult timp ajungem la biserica reformată Sântămăria Orlea, se vede din șosea, e așezată pe-un dâmb. Intrarea e construită din piatră, biserica deasemeni, cercetătorii spun că este cea mai mare biserică medievală din România.
Înăuntru găsim un ardelean mândru, care se recomandă a fi moț din Țara Zarandului, și ne oferă informații dintre cele mai interesante. Pictura bisericească este deosebită, biserica este o bijuterie din piatră, merită osteneala și drumul până acolo. Convenim că vara viitoare vom suna din timp, pentru o săptămână de excursii la Sarmizegetusa Ulpia Traiana și la cetățile dacice de la Blidaru, Costești, cu ghid și cazare și „tot tacâmul „. Mulțumim, domnule Nicu Giredia, plecăciune în fața domniei voastre, român adevărat!
Am plecat mai departe către Densuș, mă emoționează gândul că urmează să văd cea mai veche biserică de piatră din România. Biserica e construită pe un deal, pare că stă pe acoperișul lumii, și e așezată cu fața spre sud, nu spre răsărit, ceea ce ne duce cu gândul la precreștinism. Sunt și câteva vestigii romane aici. Biserica e ciudată, construită dintr-un amestec sincretic de piatră de râu, calcar de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, pietre funerare romane, capiteluri. Pictura interioară este foarte interesantă, preotul Alexandru Gherghel – plecăciune, sfinția- voastră! – ne explică de ce sfinții nu au ochi (ei au fost sterși de turcii năvălitori), ne spune că aici e singura pictură bisericească ce-l înfățișează pe Iisus Hristos în costum popular românesc, și tot felul de alte lucruri interesante. Mergeți și vedeți cu ochii voștri tot ce v-am istorisit eu aici!
Și veți afla că există locuri în țara asta în care vulturii zboară câteșitrei, în paradigma treimii sfinte. Și împlinesc astfel visul de milenii al omului, zborul pe care l-a sculptat marele nostru Brâncuși, în respirarea lui de-o clipă, pe acest pământ. Și că nu întâmplător pe stema țării este un vultur cu aripile desfăcute, căci el simbolizează protecția și ocrotirea. Și că vulturii nu pot zbura liberi, decât într-o țară cu oameni liberi, așa cum e Țara Hațegului. Și că pădurile sunt mai verzi, cerul e mai albastru, iar oamenii sunt mai cu dragoste de țară pe-aici, prin părțile astea. Și că trecerea timpului poate face să nu mai rămână piatră pe piatră, și că vâltoarea vremurilor poate duce totul în pustie, dar spiritul oamenilor trăitori de prin părțile astea, nu va dispărea niciodată!
A, și să nu uit…când a terminat de povestit despre istoria bisericii din Densuș, preotul Alexandru Gherghel ne-a spus în încheiere așa:

IAR EU, DRAGII MEI, VĂ DORESC MULTĂ SĂNĂTATE ȘI ÎNDELUNGĂ RĂBDARE, CĂ ASTA E TOT CE NE-A MAI RĂMAS!

 

Roxelana Radu
Membru UZPR
August 2020

 

 

 

Tagged: