Autor:Antoaneta CRUDU, Președinte Asociația DANUBIANA Galați
„Viața la țară” este un roman binecunoscut în literatura română unde este descrisă viața boierilor, arendașilor și țăranilor care dețineau moșii întinse în Câmpia Română, este o viață la propriu pe care am redescoperit-o într-o zi de mai și care este „creionată” sub ochii mei așa cum este ea, în realitate, fără boieri si arendași.
Am ajuns într-un sat din Câmpia Covurluiului, înființat de marele domnitor al Moldovei, Stefan cel Mare, cel care a împroprietărit pe cei ce s-au distins în luptele purtate sub steagul Moldovei, fapt ce a determinat înființarea primelor sate din acest areal geografic.
Este o zona împânzită cu sate pustii, împovărate de timp, peste care au năpădit buruienile adică…vegetația; semn bun aș spune, dar de fapt lipsa omului de pe aceste meleaguri, aduce o singurătate cum rar mi-a fost dat să simt și să o văd, deoarece aparțin într-un fel acestui sat, pe care, după mai bine de 20 de ani, nu-l mai recunosc.
Am ajuns într-o zi de mai într-un sat uitat de lume, care se află undeva între dealuri molcome în nordul județului Galați, într-un colț ascuns al țării. Drumurile către el sunt asfaltate prea puțin sau neasfaltate, drumuri ce șerpuiesc pe lângă o pădure deasă și câmpuri virgine. Casele sunt răsfirate, vechi și îmbătrânite, cu acoperișuri din țiglă, ici colo cu stuf, pline de mușchi și iederă, semne tăcute ale timpului care a trecut fără grabă pe aici.
Această întrevedere cu satul românesc m-a deprimat, mai ales pentru pentru faptul că nu am avut cu cine schimba câteva cuvinte și să pot oferi câte ceva de sufletul celor ce nu mai sunt…Din ce știam odată, nu mai este mai nimic!…Am găsit un sat pustiu, cu oameni puțini și simpli, majoritatea bătrâni, care își duc traiul în ritmuri tihnite. Ziua lor începe cu cântatul cocoșului și se încheie odată cu apusul soarelui. Doar un câine nervos și răgușit mai zvonește existența vieții din sat, ici, colo.
Acest colt de rai care odinioară era animat de voioșia copiilor zbenguiți și voioși, de mugetul animalelor ce se întorceau de la câmp seara, de oamenii satului ce astăzi nu mai sunt, de știrile transmise la un difuzor “hârșâit”, așezat pe peretele din fața casei, care mergea zi și noapte ca o moară hodorogită, dar care făcea legătura cu restul țării…
Toate acestea mi-au lipsit azi și le-am pus în antiteză cu tabloul în care am descoperit câteva bătrâne, gârbovite de timp, neajutorate, care-și așteaptă probabil sfârșitul fără ca să-i pese cuiva…
Mă întristează faptul că această comunitate, care odinioară era plină de viață, am găsit-o azi îngropată în uitare, în mantia verde a primăverii, într-un loc cu multă verdeață, „fără întristare și suspin”…o lume împietrită într-un timp ancestral, o lume absentă la propriu, redusă la tăcere, ceea ce va duce la dispariția acestuia și a multora asemenea, într-un viitor apropiat.
Am străbătut satul în lung și-n lat cu tristețe și mâhnire pentru tot ceea ce a fost cândva și nu mai este. Ulițele satului care odinioară erau luminate de soarele amiezii, acum le-am găsit ca pe niște tunele formate dintr-o vegetația abundentă si pentru o clipă am crezut ca mă aflu în „dumbrava minunată”! Frumos!…nimic de zis!?…dar cu oamenii cum rămâne?…De ce a trebuit acestia să plece în pribegie, de parcă am fi pe timp de război?…este o întrebare la care nu există un răspuns!
Si totuși m-a bucurat ceva! În ciuda a tot ce am simțit, am văzut cum omul de la țară, cu toată sărăcia în care trăiește, iubește animăluțele, și păsările, și natura. M-a amuzat ligheanul cu pisoi așezați cu grijă pe o păturică, lighean văzut în cutea unei bătrâne de peste 80 de ani, căreia i-am admirat grădinița cu flori, dar mai ales iasomia din colțul casei și mâna Maicii Domnului care te “ îmbătau” cu miresmele lor parfumate.
Acest sat uitat de lume este un loc unde timpul pare că s-a oprit pentru moment, unde viața curge lent și în armonie cu natura. Este un loc al amintirilor, al poveștilor spuse la gura sobei, al muncii pământului și al legăturilor strânse între oameni, locuri și natură. Este un loc unde școala este departe, biserica departe, fără dispensar, instituții care erau acum peste 20 de ani în urmă. E un loc fără profesori, învățători, fără medic, fără moașă, un loc unde există doar Dumnezeu în rugile acelor oameni, Domnul care veghează la viața celor de acolo și a noastră, evident.
Doar cântul păsărilor mai dă culoare și vibrație acestor locuri uitate de lume, ca o veritabilă poezie universală, prin aceea că dimineața te trezește blând și melodios iar în apus îți aduce o stare de pace și liniște pregătind sufletele pentru odihna nopții.
Aici am găsit oameni simpli care nu au uitat să fie buni și generoși.
În tot ceea ce facem nu trebuie să uităm că avem nevoie încă de cei ce ne-au dat viață și de cei care au murit pentru libertatea noastră! Numai astfel vom continua să existăm ca națiune.
Să-i respectăm pe cei ce sunt și să-i slăvim cum se cuvine pe cei ce-au fost!