2
MONTAUK
DESCOPERIT
În 1971 am început să lucrez la compania BJM[1], care era o companie bine cunoscută în Long Island. De-a lungul timpului am obţinut calificarea de inginer electronist şi apoi am devenit specialist în fenomene electromagnetice. Pe atunci nu auzisem încă de Experimentul Philadelphia şi nici de proiectele care erau conexe cu acesta.
Deşi nu eram extraordinar de interesat de aspectele paranormale la acea vreme, am obţinut aprobarea de a studia telepatia şi de a determina dacă aceasta există sau nu. Am căutat să dovedesc că nu există, dar am fost surprins să descopăr contrariul.
Am început cercetările şi am descoperit faptul că transmisiile telepatice operează pe principii uimitor de similare cu cele ale undelor radio. Astfel, am descoperit o undă care putea fi numită „undă telepatică”. În unele privinţe, această undă se comportă precum o undă radio. Aşadar, am urmărit să obţin toate caracteristicile acestei „unde telepatice”, studiind lungimea ei de undă şi alte aspecte corelate. Astfel am ajuns la concluzia că, în vreme ce o undă telepatică se comportă precum o undă radio, ea nu este, de fapt, o undă radio. Deşi se propagă în mod similar undelor electromagnetice şi deţine proprietăţi asemănătoare, nu toate trăsăturile undelor telepatice se încadrau în caracteristicile normale ale unei unde radio.
Toate acestea mi se păreau deosebit de interesante. Descoperisem o funcţie electromagnetică cu totul nouă, despre care nu existau referinţe în nici o carte de specialitate. Doream să aflu tot ce se putea şi am studiat toate activităţile care foloseau acest tip de funcţie. Interesul meu în metafizică fusese astfel trezit.
Am continuat cercetările în timpul liber şi am colaborat cu diferiţi mediumi pentru a testa şi monitoriza variatele lor reacţii. În 1974 am observat un fenomen straniu, care era comun tuturor mediumilor cu care lucram. În fiecare zi, la aceeaşi oră, minţile lor erau bruiate. Aparent, în acel interval de timp, ei nu mai puteau gândi. Suspectând faptul că interferenţa era cauzată de un semnal electronic foarte puternic, mi-am folosit echipamentul radio şi l-am acordat cu ceea ce venea pe calea undelor în momentele când mediumii erau blocaţi. De fiecare dată când apărea în eter un ciclu de 410-420 MHz, ei deveneau ca paralizaţi. Când ciclul se oprea, mediumii îşi puteau reîncepe activitatea după alte 20 de minute. Era clar că acest semnal limita capacităţile lor.
Am hotărât să depistez locul de provenienţă al semnalului. Am instalat o antenă improvizată pe capota maşinii, am luat un receptor VHF şi l-am programat pentru căutarea sursei. Astfel am ajuns la Montauk Point. Am descoperit că semnalul provenea de la o antenă radar de culoare roşu cu alb, aflată pe teritoriul bazei militare a Forţelor Aeriene.
La început am crezut că acest semnal era generat accidental. Am cercetat zona şi am descoperit că baza era încă operaţională. Din păcate, era foarte bine păzită, iar paznicii nu mi-au oferit informaţii folositoare. Mi-au spus doar că radarul era pentru un proiect realizat de către FAA. Nu puteam insista mai mult, dar ceea ce au spus ei era un nonsens. Antena, de fapt, era un sistem radar de apărare utilizat în cel de-al doilea război mondial, cunoscut sub numele „Sage”. Era de-a dreptul o antichitate şi nu găseam nici un motiv plauzibil pentru care FAA ar fi avut nevoie de un asemenea sistem învechit. Nu i-am crezut, dar eram intrigat. Din păcate ajunsesem într-un punct mort.
Împreună cu echipa mea de mediumi am continuat cercetările, dar nu ajunsesem nicăieri cu investigaţia despre antena de la Montauk până în 1984, când m-a sunat un prieten. Mi-a spus că locul este acum abandonat şi că ar trebui să merg să verific. Când am ajuns acolo, am găsit moloz împrăştiat peste tot. Am văzut un stingător de foc printre multe hârtii aruncate haotic. Poarta era deschisă, la fel uşile şi geamurile clădirii. Nu acela era modul în care armata renunţă la o bază.
M-am plimbat prin zonă. Echipamentul de mare voltaj a fost primul lucru care mi-a captat atenţia. Am devenit dintr-o dată foarte interesat, căci acela reprezenta deliciul oricărui inginer radio. Colecţionez echipamente radio şi voiam să-l cumpăr. Mă gândeam că va fi ieftin, dacă făceam demersurile necesare prin Surplus Disposal Agency din Michigan.
După examinarea echipamentului am contactat agenţia şi am discutat cu o doamnă amabilă. I-am spus ce doream, iar ea m-a asigurat că se va interesa despre aceasta. Echipamentul părea a fi abandonat şi arăta precum un material de reciclare. Dacă într-adevăr era aşa, atunci aş fi reuşit să obţin ce doream. Nu am primit nici un răspuns, aşa că am sunat din nou, trei săptămâni mai târziu. Mi s-a spus că agenţia nu reuşise să descopere proprietarul acelui echipament. Atât armata, cât şi GSA (General Service Administration – Serviciul General de Admnistraţie) susţineau că nu ştiu nimic despre acest subiect. Din fericire, agenţia mi-a comunicat că vor continua căutările. După încă o săptămână sau două, am sunat din nou. Aceeaşi doamnă mi-a spus că mă va pune în legătură cu un anume John Smith (nume fictiv), care se afla la o bază militară maritimă din Bayonne, New Jersey.
„Vorbiţi cu el şi vă va ajuta”, mi-a spus. „Întotdeauna dorim să ne satisfacem clienţii.”
M-am întâlnit cu John Smith, căci nu a dorit să discutăm nimic la telefon. Mi-a spus că, în mod oficial, nimeni nu admitea că ar deţine echipamentul. Din punctul lor de vedere echipamentul era abandonat, iar eu puteam să merg acolo să iau tot ce doream. Mi-a dat un act care părea a fi oficial şi mi-a spus să-l arăt oricui mi-ar fi pus întrebări despre prezenţa mea în zonă. Nu era însă un document oficial şi nici nu fusese înregistrat undeva, dar m-a asigurat că va ţine poliţia la distanţă. De asemenea, m-a recomandat administratorului de la baza Forţelor Aeriene din Montauk care urma să îmi prezinte zona.
3
O VIZITA LA MONTAUK
În cursul aceleiaşi săptămâni eram deja la bază. Acolo l-am întâlnit pe administrator, dl. Anderson. A fost foarte amabil. Mi-a arătat cum erau aranjate lucrurile şi mi-a spus să fiu atent, ca să nu cad prin podeaua şubredă. Mi-a mai spus că eram binevenit să iau tot ce puteam, dar dacă mă mai vedea vreodată pe acolo mă dădea afară. Sarcina lui, la urma urmei, era să-i ţină pe eventualii vizitatori departe de zonă. Şi-a dat seama că actul pe care îl aveam era, în cel mai bun caz, semi-oficial. A fost totuşi suficient de amabil să-mi spună că în fiecare seara, la ora 7, obişnuieşte să plece să bea ceva.
Călătoria la Montauk am făcut-o cu un prieten, Brian, un medium care mă ajuta în cercetările mele. Analizând zona, am luat-o fiecare în două direcţii diferite. Eu am intrat într-o clădire şi am văzut o persoană care părea a fi fără adăpost. Mi-a spus că locuise în clădire de când aceasta fusese abandonată. Mi-a mai spus că în urmă cu un an avusese loc un experiment important şi că totul căpătase o turnură bizară. Aparent, el încă nu-şi revenise din acel şoc.
De fapt, această persoană m-a recunoscut, dar eu habar nu aveam cine era sau despre ce vorbea. I-am ascultat însă cu atenţie povestea. Spunea că fusese tehnician la această bază. Părăsise proiectul chiar cu puţin timp înainte ca baza să fie abandonată. Îmi vorbea despre un monstru uriaş care apăruse speriindu-i pe toţi. A menţionat multe detalii tehnice despre aparatură şi despre modul cum funcţiona. Mi-a mai mărturisit ceva deosebit de straniu. Mi-a spus că îşi amintea destul de bine de mine. De fapt, fusesem şeful lui în cadrul proiectului. Bineînţeles, mi s-a părut un nonsens.
La acea vreme, nu ştiam cât adevăr exista în povestea respectivă. Acesta avea să fie începutul descoperirii mele că „Proiectul Montauk” era real.
Am plecat de lângă acest om şi l-am găsit pe Brian. Se plângea că ceva nu era în regulă şi că simţea vibraţii stranii. L-am rugat să efectueze o scanare mediumică a locului chiar în acel moment. Ceea ce a văzut el era similar cu cele descrise de persoana fără adăpost. Vorbea despre tipare meteorologice neregulate, despre controlul minţii şi despre apariţia unui monstru ciudat. Controlul minţii a fost principalul fenomen „citit” de Brian.
Scanarea a fost interesantă, dar eram acolo să transportăm echipamentul. Mare parte din el era deosebit de greu şi nu ni s-a permis să aducem maşina aproape. Oricum, am reuşit să luăm o mare parte din echipamentul abandonat ce fusese utilizat în „Proiectul Montauk”.
Câteva săptămâni mai târziu, am fost uimit de vizita unei persoane care a dat buzna în laboratorul meu. A venit direct la laborator, care se afla în spatele casei, fără a suna la uşă. Susţinea că mă cunoştea şi spunea că am fost şeful lui. A continuat să-mi explice multe din detaliile tehnice din „Proiectul Montauk”. Povestea lui se completa cu cele spuse de medium şi de persoana fără adăpost. Nu l-am recunoscut, dar am ascultat tot ce avea de spus.
Eram sigur că ceva se petrecuse la baza militară de la Montauk, dar nu ştiam ce. Implicarea mea în acest proiect era evidentă, dar nu o luam foarte serios în considerare. Mărturisesc, însă, că eram destul de nedumerit de faptul că diferite persoane îmi spuneau că mă recunosc. Trebuia să investighez cu atenţie „Proiectul Montauk”. Aşa că am plecat şi mi-am montat cortul pe plaja de la Montauk Point pentru vreo săptămână. Am intrat prin diferite baruri, întrebând localnicii despre ce se mai aude referitor la baza militară. Am vorbit cu oameni pe plajă, pe stradă, oriunde îi găseam. I-am întrebat despre toate activităţile dubioase despre care se presupune că au avut loc în acea zonă.
Şase oameni diferiţi mi-au spus că ninsese în mijlocul lui august. Au fost înregistrate vânturi de o forţă specifică uraganelor, apărute de nicăieri. Furtuni puternice, tunete şi fulgere au fost văzute în zonă apărând în circumstanţe neobişnuite. Fenomenele se manifestau, deşi nu existau informaţii meteorologice care să sugereze iminenţa declanşării lor.
Au existat şi alte poveşti neobişnuite în afara celor despre vreme. Acestea includeau povestiri despre animale care apăreau în oraş în turme şi uneori chiar se izbeau de ferestre. Venisem acolo împreună cu câţiva mediumi. Povestirile localnicilor au confirmat ceea ce mediumii puteau simţi prin propria lor receptivitate.
În sfârşit, mi-a venit ideea să vorbesc cu şeful poliţiei care, de asemenea, m-a informat despre tot felul de întâmplări bizare. De exemplu, el observase că cele mai multe infracţiuni erau săvârşite într-o anumită perioadă a zilei, care ţinea cam două ore. Apoi brusc, nimic. După linişte, urma o altă perioadă de două ore în care se săvârşau alte infracţiuni. Mi-a relatat despre tinerii din oraş care se adunau în grupuri timp de două ore după care, în mod misterios, se despărţeau, ducându-se fiecare în propria sa direcţie. Şeful poliţiei nu putea oferi explicaţii, însă declaraţiile corespundeau perfect cu informaţiile oferite de mediumi despre experimentele de control abuziv al minţii altor oameni.
Am adunat o serie de informaţii destul de stranii, însă nu deţineam prea multe răspunsuri. Devenisem, însă, foarte intrigat de toate aceste aspecte. Mergeam deseori la târguri unde se comercializau echipamente radio, iar acolo eram recunoscut de mai multe persoane. Nu aveam nici cea mai vagă idee despre cine erau acestea, dar mă obişnuisem să vorbesc cu ele şi să le întreb despre Montauk. Cu timpul, mi-au parvenit din ce în ce mai multe informaţii, dar totul era încă un mare puzzle.
[1] BJM este un nume fictiv al corporaţiei pentru care am lucrat.