Cel mai secret proiect: Proiectul Montauk – Experimente în timp (V)

7

WILHELM REICH ŞI PROIECTUL PHOENIX

 

Guvernul Statelor Unite începuse, spre finalul anilor ’40, proiectul pentru controlul vremii ce purta numele de cod „Phoenix”. Informaţiile şi tehnologia pentru acest proiect proveneau de la dr. Wilhelm Reich, un om de ştiinţă austriac care studiase împreună cu Freud şi Carl Jung.

Reich era un om genial, dar foarte controversat. Deşi a întreprins vaste experimente şi a scris multe volume de spe­cialitate, puţini din criticii săi i-au privit cu bunăvoinţă cercetările, iar multe dintre acestea nu ne sunt disponibile. O parte din vină poate fi atribuită şi organizaţiei „Food And Drug Administration” (FDA, autoritatea americană care are un cuvânt greu de spus în privinţa protecţiei consuma­torilor) , care a supravegheat arderea masivă a tuturor mate­rialelor sale disponibile şi a distrus mare parte din echipa­mentul său de laborator.

Reich este cunoscut şi ca descoperitorul energiei orgonice, numită, de altfel, şi energia orgasmică sau ener­gia vieţii. Experimentele sale au revelat că energia orgonică este în mod distinct diferită de cea electromagnetică obişnuită. Reich era capabil să demonstreze în laborator existenţa acestei energii. Descoperirile sale au fost consemnate în diferite jurnale medicale şi de psihiatrie ale vremii. Nu atât descoperirea în sine a energiei orgonice a făcut din Reich un personaj celebru, dar controversat, ci mai ales faptul că el a declarat, în faţa autorităţilor, că a reuşit să vin­dece cancerul cu ajutorul teoriilor sale. El asocia, de aseme­nea, energia „orgonică” cu „energia cosmică” şi cu concep­tul newtonian de „eter”. Nici una din viziunile sale nu i-au câştigat susţinerea din partea oamenilor de ştiinţă con­venţionali ai anilor ’40.

 

La începutul secolului trecut (1900), oamenii de ştiinţă îmbrăţişaseră noţiunea newtoniană de „eter”. Aceasta se referea la o ipotetică substanţă invizibilă despre care se postula că umple tot spaţiul şi serveşte drept mediu de manifestare a energiei radiante şi a luminii. Einstein, care a acceptat teoria în anii de început ai studiilor sale, a concluzionat în final că nu putea exista o mare calmă de eter prin care materia se mişcă. Nu toţi fizicienii i-au accep­tat însă opinia, iar Reich a fost unul dintre aceştia. El a ară­tat că Einstein a argumentat greşit conceptul de eter static. Reich considera că eterul se manifestă sub forma undelor în natură şi nicidecum static.

De atunci savanţii convenţionali au recunoscut exis­tenţa fenomenului care reprezintă o încrucişare între par­ticule şi unde. Uneori s-au făcut referiri asupra acestora cu numele de „wavecles” (wave + particles). Cercetări obişnuite au demonstrat că vidul conţine, de asemenea proprietăţi complexe care sunt de natură dinamică.

Deşi nu este scopul meu să preiau cazul lui Reich, con­ceptul său asupra eterului s-a dovedit a fi funcţional în cadrul cercetărilor mele. Nu contează dacă ne referim, de fapt, la „wavecles” sau la fenomene mult mai ezoterice când vorbim despre eter. Acesta este cuvântul pe care Reich l-a folosit şi este mai uşor pentru mine să descriu astfel diferitele aspecte pentru publicul larg. Cititorul este invitat să lectureze lucrările lui Reich, căci opera sa este vastă şi cuprinde mult mai multe elemente decât pot fi reproduse în cadrul acestei cărţi.

De exemplu, Reich a descoperit întrebuinţări practice ale teoriilor sale, cum ar fi cele care ţin de modificarea vremii. El a descoperit că furtunile violente acumulează „energie orgonică moartă” pe care a numit-o DOR. Energia orgonică moartă se referă la acumulările de energie care se află pe o spirală descendentă. Despre energia orgonică şi cea DOR s-a descoperit că ele sunt prezente nu numai în organisme biologice, dar şi în regiuni libere ale mediului înconjurător. Un om energic, activ şi entuziast este consi­derat a avea o mare energie orgonică, în vreme ce un ipo­hondru plângăcios are o mare energie DOR.

De exemplu, Reich a descoperit că gradul de intensi­tate al furtunii este direct proporţional cu cantitatea de energie DOR, astfel că, cu cât există mai multă energie DOR într-o furtună, cu atât furtuna va fi mai violentă. A experimentat multe modalităţi de a dispersa energia DOR şi a inventat o metodă electromagnetică simplă de a reduce violenţa furtunilor. Spre finalul anilor ’40, Reich a contac­tat guvernul SUA şi le-a spus membrilor acestuia că a creat o tehnologie care poate reduce intensitatea furtunilor. În ciuda oricăror informaţii false pe care le-aţi putea auzi, guvernul american ştia deja ce poate face Reich şi îi recunoştea meritul de geniu. Guvernul i-a solicitat pro­totipurile, iar el a fost încântat să colaboreze, căci nu era interesat de progresul mecanic, ci doar de cercetare.

Astfel, echipa tehnologică a guvernului a folosit infor­maţiile obţinute de la Reich împreună cu modalităţile tehnologice descoperite de ei în vederea monitorizării meteo si astfel au dat naştere la ceea ce a devenit cunoscut sub numele de „radiosondă”. Contribuţia guvernului la crearea radiosondei datează din 1920, o dată cu realizarea dispozitivului numit „metrograf aeropurtat”[1]. Acesta era un dispozitiv mecanic care înregistra temperatura, umidi­tatea şi presiunea atmosferică. Era lansat într-un balon dotat cu paraşută şi înregistra informaţiile pe un sul de hâr­tie. Balonul era proiectat astfel încât la un moment dat se spărgea, urmând ca paraşuta să ducă metrograful la pământ în bune condiţii. Publicul era încurajat să le recu­pereze, primind câte 5 dolari pentru fiecare dispozitiv pre­dat, sumă ce era considerabil mai valoroasă decât în prezent. Acesta era modul în care guvernul obţinea infor­maţii meteorologice exacte.

Pentru că aceste dispozitive erau trimise prin poştă, timpul care trecea până când informaţiile puteau fi studi­ate şi analizate era mult prea îndelungat.

Spre sfârşitul anilor ’30, a fost proiectat un nou dispo­zitiv ce purta numele de „metrograf radio”. Acesta era si­milar metrografului aeropurtat, cu excepţia că noul dispo­zitiv era dotat cu senzori electrici, conectaţi la un transmiţă­tor care trimitea informaţia la un receptor aflat pe pământ.

Când Wilhelm Reich a contactat guvernul SUA, spre sfârşitul anilor ’40, cel mai bun dispozitiv meteo era pe atunci metrograful radio. El le-a prezentat un mic pachet din lemn de plută care putea fi trimis în aer cu un balon. Conform declaraţiilor martorilor, în apropierea furtunilor cu descărcare electrică, pachetul de plută se desfăcea şi se declanşa automat procesul de cercetare a zonei.

Guvernul a combinat tehnologia metrografului radio cu dispozitivul de disipare a energiei DOR al lui Reich şi aurealizat un aparat relativ simplu, pe care l-au numit „radiosondă”. Acesta a fost perfecţionat până când s-a reuşit obţinerea unor efecte considerabile asupra aspectelor meteo ce puteau fi reproduse.

În anii ’50 erau trimise în aer aproximativ două sute de radiosonde pe zi. Din moment ce aceste dispozitive erau trimise în aer cu ajutorul baloanelor, ele nu aterizau sufi­cient de brusc pentru a se autodistruge în urma impactului. Publicul le găsea şi era aproape imposibil să păstreze dis­pozitiul suficient de secret fără să atragă suspiciuni. Guvernul a dat publicităţii aparentul scop al înregistrării informaţiilor meteo, fapt care ar fi ajutat cercetările a căror reală natură nu fusese divulgată, dezinformând astfel po­pulaţia. Adevăratul scop nu este foarte evident. Dacă cine­va s-ar fi acordat pe frecvenţa dispozitivului dintr-un aseme­nea montaj, utilizând echipament radio normal, semnalul nu ar fi părut deloc neobişnuit. Până aici toate bune!

Ei au arătat publicului o staţie de recepţie a informaţi­ilor; era programată să primească datele inexacte şi nefolositoare. Acest echipament de recepţie a fost produs în serie redusă.

Zilnic în aer pluteau sute de astfel de radiosonde. Având o rază radio limitată la 160 de kilometri, ar fi trebuit să existe o „mulţime” de receptoare pentru radiosonde şi ar fi trebuit să fie foarte comune. Deoarece sunt un pasionat colecţionar de echipamente radio, este foarte straniu că nu am văzut niciodată vreun receptor pentru radiosonde şi nici echipamentul care ar trebui să o însoţească. Este foarte neobişnuit ca radiosondă să deţină un transmiţător fără vreun receptor care să preia informaţiile. De aceea îmi este foarte clar că guvernul nu a folosit, de fapt, receptoarele.

Următoarea mea idee a fost să cercetez descrierea tehnică a lămpii radio din compunerea radiosondei care, în mod categoric, afirmă că durata de viaţa a acesteia este doar de câteva ore. În ciuda acestor afirmaţii, eu am ţinut o astfel de lampă radio în funcţiune vreme de peste 2000 de ore şi în prezent am construit peste 20 astfel de unităţi având un singur eşec (este o rată industrială foarte bună de eşec, dar în acelaşi timp reprezintă un semn de avertizare). Singura mea explicaţie este că, dacă un radio amator găseşte sau cumpără o radiosondă, el, citind datele, va fi indus în eroare şi nu se va obosi să creeze un montaj care să dureze „doar câteva ore”. Va folosi fără îndoială o altă lampă radio.

Se pare că guvernul nu doreşte ca publicul să folosească aceste lămpi radio, pentru a nu descoperi ceva neobişnuit ce le-ar putea astfel spulbera secretul. De aceea, informaţiile greşite din descrierea tehnică au ca scop menţinerea secretului. De fapt ei nu mint, pentru că au proiectat bateria astfel încât lampa radio să ardă în aproxi­mativ 3 ore. Aceasta este cauzată de bombardarea catodu­lui, care se va răci gradat şi apoi se va autodistruge.

Radiosondele erau deja distruse înainte de a atinge pământul. În acest mod, publicul, care era încurajat să le recupereze şi să le returneze, nu avea cum să culeagă vreun dispozitiv în funcţiune. Dacă nu a fost nici un secret la mijloc, atunci de ce guvernul a proiectat o baterie care să ardă o lampă radio costisitoare ce trebuia înlocuită după o scurtă întrebuinţare? Pentru a fi siguri că secretul lor nu va fi descoperit, ei împachetau senzorii în fiole sigilate, ceea ce însemna că, după expunerea lor în aer, senzorii aveau o viaţă scurtă. Datorită acestor precauţii, secretul a fost menţinut vreme de patruzeci de ani. La o examinare mai atentă a radiosondei şi a schemei sale electrice de montaj, am descoperit că contoarele de umiditate şi temperatură din interior nu funcţionau. Nici măcar unul!

Senzorul de temperatură nu era capabil să înregistreze temperatura, însă avea totuşi o funcţie.[2] Se comporta pre­cum o antenă pentru energia DOR, în vreme ce senzorul de umiditate se comporta precum o antenă orgonică. Dacă antena sesiza prezenţa energiei DOR, transmiţatorul urma să emită defazat disipând astfel energia DOR şi extrăgând violenţa dintr-o furtună. În mod opus, emisia sinfazică ge­nera amplificarea în mediu a energiei DOR.

Senzorul de umiditate avea acelaşi efect, însă pentru energia orgonică. Emisia sinfazică amplifica energia orgonică, iar emisia defazată o reducea.

Radiosonda mai conţinea un element de presiune care se comporta precum un semnal de comutare şi menţinea energia DOR sau cea orgonică. Acesta este modul în care ei amplificau energia orgonică.

Transmiţatorul conţinea două oscilatoare. Unul era un oscilator purtător şi funcţiona la 403 MHz. Celălalt funcţiona la 7 MHz şi era un oscilator de pauză. Acesta pulsa pe deschis şi închis în funcţie de elementele ce apăreau şi monitoriza funcţia eterică a radiosondei. Nu am descoperit tot ce se putea despre radiosonde, dar am rea­lizat o analiză ştiinţifică a acestora pe care am inclus-o în anexă (vezi anexa A) pentru cei interesaţi.

Ceea ce v-am prezentat despre radiosonde reprezintă dovezi solide care pot înfrunta cu succes orice cercetare. Ele stau la baza credinţei mele că în cadrul proiectului de control meteo a existat un alt proiect secret. Nu putem şti exact dacă radiosondele aveau doar rolul de a disipa furtunile violente, pentru că exista şi posibilitatea de a le crea şi amplifica. În final, guvernul a abandonat proiectul de con­trol meteorologic. Manipularea vremii putea conduce la procese în instanţă, dacă putea fi dovedită în tribunal.

Un aspect mai revoltător decât cel privind controlul meteorologic îl reprezintă potenţialitatea negativă a energiilor DOR şi orgonică. Teoretic, aceasta înseamnă că guvernul îşi putea lua drept ţinte comunităţi, clădiri sau populaţii întregi pentru a transmite energie orgonică sau DOR. Astfel de activităţi au fost raportate în Rusia. Deşi acestor situaţii nu li s-au acordat spaţii prea importante în presă, subiectul nu a rămas nedezbătut. Dacă aceste energii au fost folosite cu un scop malefic sau în cadrul unui război nu pot răspunde, însă posibilitatea există. Patruzeci de ani de cercetări ar fi putut, de asemenea, transforma acest dis­pozitiv într-unui foarte avansat.

Pentru informaţii suplimentare despre Wilhelm Reich puteţi studia anexa B.

---