„CHEMAT DE CUVINTE” ȘI ÎNCĂTUȘAT ÎN „PUȘCĂRIA LITEREI” Interviu realizat de Nicolae ȘAPCĂ „Monitorul bucovinean”, Cernăuți

Spread the love

La Festivalul Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației (13 – 15 octombrie a.c.), l-am întâlnit pe jurnalistul român din Cernăuți, Ucraina, directorul publicației „Monitorul bucovinean”, Nicolae Șapcă. Am remarcat spiritul de român adevărat cum astăzi mai poate fi descoperit doar la românii ce trăiesc în altă țară.

Și de atunci primesc cu regularitate pe email „Monitorul bucovinean” și recunosc că m-a impresionat și am cerut permisiunea jurnalistului Nicolae Șapcă să pot prezenta anumite articole pe site-ul Ziarul revoluționarul și în publicația „Talpa țării”.

Interviul cu scriitorul Arcadie Suceaveanul, din Republica Moldova, consider că este important să fie cunoscut de  cât de mai mulți români. Pe distinsul scriitor l-am cunoscut tot la Sighetu Marmației, la o altă ediție, a renumitului Festival, din 2018, unde am făcut o fotografie și am primit o carte cu autograf.

Acest interviu a fost publicat în săptămânalul „Monitorul bucovinean”, nr. 42, din 3 noiembrie 2022 și a fost realizat de junralistul Nicolae ȘAPCĂ.

Mulțumesc domnului director Nicolae Șapcă că mi-a permis să arăt cititorilor mei un interviu foarte bine realizat și vă spun cu convingere că românii noștri de peste granițe fac performanță și nu uită niciodată că sunt români.

Nicolae TOMA

 

Interviu cu scriitorul Arcadie Suceveanu în pragul jubileului de 70 de ani de la naștere

 

—Maestre Arcadie Suceveanu, acum, în preajma unui minunat jubileu, când se mai fac unele bilanțuri, dar neapărat și noi proiecte de viitor pe care le veți realiza cu succes, vreau să vă readuc măcar virtual în pragul casei părintești. Și pe paginile ziarului „Monitorul bucovinean” să vă întâlniți cu rudele, prietenii, cunoscuții din Suceveniul de baștină, acolo unde își dau mâna Siretul cu Siretul Mic. Mai auziți în memorie vuietul apelor lor în zile ploioase de toamnă sau la dezghețul de primăvară? Ați făcut plută din sloiuri de gheață, ați căzut de pe ele în apa rece? Noi la Iordănești făceam… După o jumătate de veac trăit departe de casa părintească, după atâtea evenimente și activități în viață, în care ungheraș al memoriei Dumneavoastră se păstrează satul de baștină?

—Satul în care am văzut lumina vieții, Suceveni, se află în toate fibrele ființei mele. Nu, el nu stă ascuns într-un „ungheraș al memoriei”, el e însăși memoria, ca să spun așa. Jocurile copilăriei, între care „jocul de-a bâza” sau „săritul cu parașuta” (dintr-un arin sau dintr-o răchită de pe mal direct în apa Siretului), prietenii din vremea când pășteam vacile în lunca din Unghiul Mare sau în pădurea de la Perinea sau Odocoreni, chipul luminos al părinților și al profesorilor de școală, duminicile de Paște, când mergeam „la clopote” ca să ciocnim ouă roșii și să ne bucurăm de sărbătoarea Învierii – toate acestea, dar și atâtea și atâtea altele, s-au păstrat vii în memoria mea până azi.

Relieful locului natal cu aerul și culorile sale se imprimă pentru totdeauna în ființa noastră. În acest sens, multe poezii ale mele sunt niște mici fragmente de viață, vii și irepetabile, din anii când eram „acasă” și începusem să descopăr lumea.  Când, într-o poezie, „Casa bunicii”, scriam: „Iar casa ta, bunică, /Îmi pare mai degrabă /Un cuib de rândunică / Sub streașină de iarbă.// Curată cum e neaua /Și-albastră ca mărgica –/ O văruiește steaua /Și-o mătură furnica…” – nu am făcut altceva decât să decupez din memorie (cu foarfecele poetice, bineînțeles)  piesaje vii și trăiri din copilărie, imaginea căsuței cu acoperiș de stuf și prispe date cu humă a bunicii mele Teodosia, căsuță care mai stă și acum pe o costișă, sub pădure. Sau când, în „Portativul curcubeului” – o poezie foarte îndrăgită de copii –, scriam: „După ploaie, iată, iată, /Curcubeul se arată/ Și cum stă pe cer, festiv, /Pare-a fi un portativ…” – în  fața ochilor mei renăștea mirificul curcubeu ce mi se arătase de atâtea ori în copilărie de-asupra Corhanei, dealul împădurit sub care Sirețelul se revarsă în Siretul Mare….

De aceea, „întâlnirea” pe care ai pus-o la cale în spațiul ziarului mă umple de emoție și îmi trezește amintiri luminoase.

— Despre cine vă amintiți azi din Suceveni, cineva  care în copilărie v-a fost un îndrumător sau un model pentru viață? Au fost oameni în copilăria Dumneavoastră care au decis ceva pentru viitor, pentru cariera de scriitor?

 

— Îmi amintesc cu mult drag de mulți oameni din Suceveni, toți harnici și cu multă credință în Dumnezeu, bărbații –  iscusiți meșteri de case, garduri și porți de lemn, femeile – neîntrecute țesătoare de lăicere și scoarțe cu ornamente tradiționale bucovinene, de catrințe și brâie, de ii și cămăși cu altițe.

Dar cei care m-au îndrumat și mi-au corectat cursul vieții au fost părinții mei, tata Vasile și mama Catrina. Deși oameni simpli, „de la pământ”, cum se zice, ei s-au ghidat mereu de adevăr și de bunul simț, au respectat valorile simple, dar sănătoase ale vieții. Tot ei m-au încurajat atunci când, prin clasa a cincea sau a șasea, am dat semne că scriu poezii. Îmi amintesc cum, odată, seara, m-au ajutat să ticluiesc o scrisoare trimisă la ziarul „Zorile Bucovinei”, în care rugam să-mi publice poeziile pentru „a vedea mai bine care îmi sunt greșelile”…

— Au venit școlarizarea și studiile universitare: Școala de bază de la Suceveni, cea medie generală de la Carapciu. Învățători și profesori buni și acolo și dincolo. Cine a spus: Arcăduță, pe tine „te cheamă cuvintele”?! hai, înainte! Ați publicat fiind elev ceva în ziarul de la Hliboca?

— Îi port o pioasă recunoștință profesorului de geografie, dlui Teodor Nicolaevici („Fiodor Dragușevici”, în limbajul denaturat de atunci), care ne-a îndemnat pe noi, elevii, să scriem la ziarul raional din Hliboca și la cel regional articole despre evenimentele din școală. Urmându-i sfatul, am început să trimit la redacție mici articole, apoi și poezii (anii 1967-1969). Astfel, a funcționat în mine acel „declanșator”, care ulterior mi-a deschis și alte supape…

Dragostea pentru literatură mi-a fost stimulată, la Suceveni, de profesorul de română Gheorghe Romanciuc și, la Carapciu, de doamna profesoară Veronica Tovarnițchi. Cum, în ce fel? Mai cu seamă, prin felul lor, deosebit de al altor profesori, în care ne predau materia. Ei ne vorbeau nu doar despre scriitorii din manualele de școală, ci și de George Coșbuc, Ion Luca Caragiale, Mihail Sadoveanu… Îmi amintesc cu câtă aviditate citeam, într-o cămăruță de la internatul din Carapciu, romanul „Baltagul”, poeziile lui Topârceanu… Atunci am conștientizat că există și o altfel de poezie, deosebită de cea din manualele noastre de literatură „sovietică moldovenească”.

— Da, și eu am avut parte de orele de română a doamnei Veronica Tovarnțchi și de îndrumările ei în ale ziaristicii. Recunoștință! Dar, noi, cei școliți, cum se zice prin părțile noastre, întotdeauna susținem că cea mai frumoasă perioadă din viață este studenția. Cum era Catedra noastră de română pe vremea când suceveneanul Arcadie era student? Cum se făcea literatură tânără atunci la Cernăuți? Cine vă înțelegea și vă sprijinea? Cine v-au fost colegi de Facultate, de promoție, care au ajuns oameni de creație?

— Da, studenția cernăuțeană a fost poate cel mai frumos fragment de timp din viața mea. În acei ani mi s-a lărgit mult orizontul de cunoștințe, am descoperit biblioteca, am început să-mi procur cărți românești de la librăria „Drujba” și să fac lecturi serioase. Profesorii noștri erau Vasile Levițchi și Zinaida Peniuc, Grigore Bostan și Mihailo Ivasiuc – oameni de aleasă cultură, scriitori și traducători care făcuseră școală românească în interbelic.

Cu toate că procesul instructiv-educațional era ideologizat, se făcea carte serioasă, studenții buni erau apreciați și stimulați. Iar noi, tinerii care încercam să scriem literatură, ne bucuram de atenția și dragostea paternală a lui Levițchi. Pe cei mai buni dintre noi ne invita la el acasă, unde citeam și discutam literatură, făceam schimb de opinii și cărți. Atât în aulele Facultății, cât și în camerele noastre de la cămin se instituise un spirit de emulație, fiecare dintre noi se străduia să citească cât mai mult, să cunoaștem în profunzime literatura ce se scria dincolo de Prut, în special poezia. Existau cenaclul literar studențesc și organul de presă al acestuia, gazeta de perete „Luceafărul” (al cărei redactor am fost și eu mai mulți ani), aflată în competiție cu gazeta „Soniaci’ni klarnety” a cenaclului studenților ucraineni.

Printre colegii mei de facultate se aflau Ștefan Hostiuc, Ilie Luceac, Ilie T. Zegrea, Vasile Tărâțeanu, Simion Gociu, Arcadie Opaiț, Ilie Tomiuc, Ștefan Broască ș.a. – azi nume cunoscute, intrate în istoriografia literară și culturală nu doar din emisfera nordică a Bucovinei.

Dar vreau să-i amintesc aici și pe câțiva dintre colegii ucraineni, ajunși și ei nume literare importante: Galina Tarasiuk, Mikola Buciko, Tamara Severniuk, Boris Bunciuk, Volodimir Vozniuk… Cu unii dintre ei întrețin până azi relații de prietenie.

— Dacă nu greșesc, ați profesat inițial la Horbova. Cât a durat această perioadă? Erau anii ’70. Eu eram elev, făceam ce trebuia să facă un școlar. De abia acuma conștientizez unele lucruri. Dar ce însemna să fii un profesor de limbă și literatură română în acea perioadă? Mai ales că, probabil, aveați și niște întâlniri literare. Știu că „băieții simpatici și cu ochi albaștri” erau foarte vigilenți. Ați dorit să plecați la Chișinău sau mai mult a trebuit s-o faceți? Dacă da, din care motive?

— După absolvirea Universității, în 1974, conducerea ziarului „Zorile Bucovinei” (redactor-șef Ion Chilaru) a respins în repetate rânduri, cu mult cinism, cererea mea de angajare pe post de reporter. În cele din urmă, am fost nevoit să mă angajez ca profesor de limba și literatura română și director adjunct pe probleme organizatorice la Școala medie din Horbova, făcând zilnic naveta Horbova – Bănceni (sat vecin, unde locuiam, în casa socrilor, cu familia).

În acest timp, publicam grupaje de versuri, articole, traduceri și cronici literare în „Zorile Bucovinei” și în presa din Chișinău. Continuam să ne întâlnim, cercul nostru de prieteni, în garsoniera lui Ilie T.Zegrea și a generoasei sale soții Nița, ori acasă la profesorul Levițchi. Dar, după o scurtă perioadă de timp, atât eu cât și ceilalți tineri poeți din grupul lui Vasile Levițchi deveniserăm indezirabili în redacția ziarului „Zorile Bucovinei”, iar publicațiile noastre apăreau tot mai greu. În școală eram privit cu destulă reticență, rămăsesem cu foarte puține ore și acelea doar la ciclul seral, în sat se răspândise zvonul cum că aș fi „un naționalist, un antisovietic”. În una din zile, își făcură apariția în școală Ion Chilaru și Mihail Ivanesco, șeful Direcției regionale a învățământului public, punându-l  în gardă pe directorul Școlii, Gheorghe Puiu, în legătură cu persoana mea, care „nu inspira încredere” din punct de vedere politic… În acea perioadă, eu, ca și colegii mei, eram încă obsedați de spectrul morții lui Ilie Motrescu, tânărul poet care în vara lui 1969 dispăruse în condiții enigmatice…

În acel context, având și promisiunea scriitorului Serafim Saka că îmi va oferi tot sprijinul său, în seara zilei de 13 august 1979, pe o ploaie apocaliptică care a durat toată noaptea, am urcat în autobuzul Cernăuți-Chișinău și am părăsit Bucovina…

— Ați venit la Chișinău într-un „secol grăbit”. În acea perioadă noi studiam  la școală și apoi la Facultate și „literatura sovietică moldovenească”. Unde v-ați angajat? Cine v-a întâlnit în capitala Moldovei din „beau monde”-ul literar? Printre scriitorii de atunci, care „erau chemați să creeze pentru Moldova Sovietică”, cine se aflau printre pro români? Este cert faptul că se făcea și ce „trebuia” de făcut, că de altfel nu mai aveai zile bune, dar se făcea și literatură care rămânea și a rămas pe la casele scriitorilor? Rămâneau și prin sertarele editurilor?

— După vreo trei luni, m-au urmat la Chișinău soția și fiica. La recomandarea lui Saka, am fost angajat redactor la Editura Literatura Artistică. Aici, spre norocul meu, am găsit un mediu intelectual de elită, fapt ce mi-a permis să-mi lărgesc orizontul de cultură, să-mi dezvolt aptitudinile literare. Într-un timp scurt, am reușit să câștig prietenia și atașamentul unor scriitori precum Ion Vatamanu, Grigore Vieru, Anatol Codru, Vasile Vasilache, Mihai Cimpoi, Vladimir Beșleagă, Vlad Ioviță, Liviu Damian, Nicolae Esinencu ș.a. Curând, poemele mele au fost remarcate de George Meniuc, cu care am legat, ulterior, o strânsă și productivă prietenie literară. El, Meniuc, un adevărat „clasic în viață”, a cărui creație o studiasem și o predasem în școală, îmi scria în 1982 o prefață elogioasă la „Tărmul de echilibru”, debutul meu de la Chișinău (căci primul debut, cel cu placheta „Mă cheamă cuvintele”, se produsese în 1979, la Editura Carpați din Ujgorod, cu doar câteva zile înainte de plecarea mea la Chișinău).

În pofida circumstanțelor social-politice vitrege și mutilante, acești și alți scriitori din acea vreme se disociau flagrant de confrații lor aserviți politic, angajați să producă creații tematice în serie; se poate spune fără teama de a greși că ei lucrau de multă vreme într-o nouă paradigmă literară, aducând în literatură temele autohtone, recuperând conștiința și sentimentul național. A fost un proces lent și anevoios, care a atins cote spectaculoase în anii perestroikăi gorbacioviste și după.

— Nu erați singurul bucovinean venit la Chișinău printre scriitori și ziariști. Când zic bucovinean, am în vedere întreaga regiune Cernăuți. Așa ne-am obișnuit, chiar dacă știm că istoric acest mioritic plai este alcătuit din nordul Bucovinei, nordul Basarabiei și plasa Herța din fostul județ Dorohoi. Cum ați fost primiți de scriitorii basarabeni când ați venit la Chișinău atunci, în fragedă tinerețe? Cu cine ați lucrat umăr la umăr, colegi de breaslă, din regiunea noastră pe parcursul anilor, poate mai lucrați și în prezent?

 

— Nu a trecut prea mult timp și, așa cum „eram îndreptățit” să mă aștept, m-a ajuns din urmă dosarul de la KGB-ul din Cernăuți. Datele din acel dosar, dar și „stigmatul” de român pe care îl aveam imprimat în pașaportul sovietic indicau un element ostil societății sovietice, incompatibil cu funcția de redactor. Între timp – nefastă coincidență! – la Editura unde lucram, Literatura Artistică, apăruse placheta mea „Țărmul de echilibru”, care chiar din prima zi primise din partea CC al PC al RSSM verdictul de a fi dată la topit, tirajul ei de două mii de exemplare fiind stopat în magaziile rețelei de difuzare a cărții Moldknigotorg. Supus presiunilor, directorul Editurii, Dumitru Tampei (un om, de altfel, cumsecade) se arătase în câteva rânduri decis să mă concedieze; și numai după intervenția unor scriitori veterani, între care George Meniuc și Andrei Lupan, la înaltele autorități ale partidului, cartea a putut fi salvată, iar eu am fost lăsat în pace. Chit că, după aceea, au urmat și alte interdicții și greutăți…

În general, însă, venirea mea la Chișinău a fost de bun augur, ea mi-a schimbat viața și m-a ajutat să-mi construiesc destinul de scriitor. Nu se știe ce soartă aș fi avut dacă rămâneam în Bucovina…

Dintre bucovinenii aflați la Chișinău cei mai apropiați mi-au fost Ion Vatamanu și Serafim Saka – doi prieteni, două modele umane care mi-au marcat viața și scrisul.

— Cum și cu cine ați păstrat legături de creație și prietenie de la Cernăuți? Aici exista în acea vreme un nucleu bun de români, dar condițiile erau foarte vitregite. Nu era atât de simplu să editezi o carte în limba română. Apoi, ca să-ți apară o carte la editură trebuia să fii membru al Uniunii scriitorilor, dar ca să fii membru al Uniunii scriitorilor, trebuia să ai cel puțin două cărți. Ați lucrat în domeniu, cum se „spărgea gheața” în cazul unui debut editorial?

— Prieteniile pe care le faci în tinerețe sunt cele mai adevărate și mai durabile. Am păstrat până azi cele mai frumoase relații de amiciție cu colegii mei de generație rămași la Cernăuți, împreună cu care am intrat în „pușcăria literei”. Idealul poetic și suferințele prin care am trecut și continuăm să mai trecem ne-au ținut mereu împreună.

Păcat că „nucleul de români” despre care vorbești s-a cam „dezagregat” în ultima perioadă. Unii intelectuali de marcă au murit, alții s-au „turcit”. Rămâne în seama voastră, a celor mai tineri, să preluați stindardul românismului, să nu lăsați să dispară din istoriografia literară capitolul „Literatura din nordul Bucovinei”…

Pe vremea când am debutat eu și colegii mei era greu, inimaginabil de greu să apari cu o carte. Tânărul autor („poceatkiveț”) trebuia să treacă prin mai multe furci caudine: mai întâi trebuia să-și facă „stagiul” de mai mulți ani în presă, publicându-și textele în ziare și reviste, apoi manuscrisul lui era discutat în cadrul filialei regionale a Uniunii Scriitorilor și, abia după ce trecea (dacă trecea) „examenul”, obținea recomandarea pentru editură. Iar la editură era supus altor proceduri, altor tergiversări birocratice, ce puteau să dureze și doi, și trei, și mai mulți ani… La fel, sau aproape la fel, se întâmplau lucrurile și la Chișinău.

Azi, în schimb, acest proces s-a liberalizat atât de mult, încât s-a produs o inflație de „poezie”, o teribilă confuzie de valori. Scriitori adevărați sunt puțini, au proliferat autorii de duzină, care scriu și tipăresc cărți irelevante și agramate.

— Este clar că noi, cei din zona Cernăuți, odinioară, pe timpul URSS-ului eram mult mai apropiați de Chișinău decât de București sau România în genere. Trăiam la câțiva pași de Rădăuți, Suceava, Botoșani, Iași, dar știam de aceste orașe mai mult  de pe hartă. Poate mai aflam câte ceva de la rude, dar despre literatură, artă, în școli sau Universitate nici că se pomenea.  În schimb, slavă Domnului, eram la curent cu tot ce se întâmpla la Chișinău, chiar dacă ne aflam destul de departe. Trebuie să recunoaștem și faptul că noi ne-am păstrat bine, zic eu, ca români, datorită Chișinăului. Satrapii ne-au schimbat denumirea limbii, ne-au furat alfabetul, dar vorba dulce românească, cântecele, doinele și bocitele, colindele, tradițiile, datinile, portul au rămas. Atâta doar că le ziceam că toate sunt „moldovenești” și nu „românești”. Până la urmă, nici nu era o greșeală, dacă  e să fim sinceri. Din a doua jumătate a studenției mele, după 1989, am trecut „gardul în România” și ne-am cam depărtat de Chișinăul care ne era drag. În Republica Moldova de azi se simte acest lucru?

— În perioada sovietică, limba română, spiritul național erau mai bine conservate în Bucovina decât în R. Moldova. Acum, din păcate, procesul pare să fie invers.

Pe atunci, bucovinenii care absolveau școlile de cultură generală veneau masiv în Moldova pentru a-și continua studiile. Majoritatea dintre ei erau copii cu o pregătire temeinică, fiind foarte bine primiți și apreciaț în toate instituțiile de învățământ. Mulți dintre ei după absolvire rămâneau aici, întemeindu-și case și familii, iar alții se întorceau la locul de baștină. Era un circuit benefic, ce ne menținea, între altele, și tonusul național. Mai cu seamă că și în școli materia (inclusiv limba și literatura „moldovenească”) s-a predat o lungă perioadă de timp după aceeași programă. Astfel, atât pentri cei din R. Moldova, cât și pentru cei din Bucovina scriitorii erau aceeași, comuni.

E bine că azi românii din Bucovina se duc să învețe în România. Acolo se află matricea limbii și spiritualității noastre naționale. În același timp, e regretabil că nu mai vin să studieze și în Moldova. A dispărut o tradiție frumoasă, un „dialog”  benefic dintre frații de aceeași limbă și neam, care se simțeau mai confortabil și mai în siguranță unul lângă altul.

— Ați fost mai mulți ani președintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Mulți dintre noi, la Cernăuți, profesori de română, trăim cu literatura moldovenească a lui Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Nicolae Dabija etc. Care sunt numele de referință în literatura română de la Chișinău la ora actuală? Începem cu Dumneavoastră, apoi urmează…

— Mi-am încheiat cel de-al doilea mandat de președinte acum aproape un an. Statutul Uniunii Scriitorilor din Moldova nu prevede un al treilea mandat.

Avem astăzi în R. Moldova scriitori de incontestabilă valoare, competitivi, ce se integrează firesc în circuitul general românesc și european al literaturii contemporane. Foarte diferiți ca vârstă, viziune și stil, ei se încadrează în expresia paradigmatică a postmodernismului. Iată doar câteva nume de autori în viață, care la ora actuală se situează pe treapta de sus a scării valorice: Vladimir Beșleagă, Leo Butnaru, Vasile Romanciuc, Ion Hadârcă, Val Butnaru, Emilian Galaicu-Păun, Nicolae Popa, Irina Nechit, Mircea V. Ciobanu, Eugen Lungu, Nicolae Leahu, Teo Chiriac, Maria Șleahtițchi, Vitalie Ciobanu, Dumitru Crudu, Maria Pilchin… Și lista, desigur, poate continua.

— Să mai revenim la Cernăuți. Știu că ați avut strânsă legătură de prietenie cu Ilie T. Zegrea, Vasile Tărâțeanu, mai aveți cu Simion Gociu, Ștefan Hostiuc, poate și alții. Vorbind despre cei din generația Dumneavoastră, aveți și o imagine a cuvântului scris din nordul Bucovinei al acelora care vin din urma lor, care vin din urma… urmei lor?

 

— În linii mari, cunosc situația în care se află literatura română la Cernăuți. Acum doi-trei ani am publicat un articol în „Mesager bucovinean” la această temă, am participat și la o anchetă a acestei reviste intitulată „Literatura română în Ucraina: teme, probleme, dileme”. Voi spune aici ceea ce afirmam și atunci, și anume: în cele trei decenii ce s-au scurs de la destrămarea URSS-ului, nu s-au înregistrat la Cernăuți decât 3-4 debuturi literare adevărate. Iar dintre protagoniștii lor numai Marin Gherman și Doina Bojescu s-au afirmat mai pregnant, devenind membri ai Uniunii Scriitorilor din Ucraina (Marin Gherman și din Republica Moldova). Ceilalți doi, Dumitru Mintencu și Gheorghe Ungureanu, nu au mai evoluat, rămânând la prima carte. Iar despre ceea ce vine „în urma… urmei lor” cunosc prea puțin pentru a mă pronunța. Nu voi spune decât că am citit, cu puțin timp în urmă, mai multe sonete  semnate de dumneata și am rămas plăcut surprins de frumusețea și autenticitatea lor. Te-am și felicitat într-un scurt mesaj trimis pe facebook. Așadar, așteptăm de la dumneata miracolul unui debut adevărat, care să ne bucure pe toți…

— Mulțumesc, totul este posibil… Într-un recent interviu în „Monitorul bucovinean”, consăteanul Dumneavoastră, profesorul Eusebiu Sencu, îmi spunea că la Chișinău activează Asociația social-culturală „Bucovina”, al cărei președinte este scriitorul Arcadie Suceveanu. Maestre, ce nume bucovinene sunt membri în această Asociație, din ce domenii? Sunt și oameni simpli sau doar intelectuali? Ce activități organizați în cadrul Asociației „Bucovina”?

— E adevărat, există și la Chișinău un mic fragment de „Bucovină”… După cum se poate ușor înțelege, membrii Asociației noastre sunt cetățeni ai R.Moldova originari din ținuturile bucovinene, dar și din regiunea Transcarpatică. Din ea fac parte oameni de diferite vârste și profesii, între care intelectuali de marcă, medici și profesori, artiști și scriitori cunoscuți, precum Ioan Paulencu și Maria Iliuț, Ion Băhnărel și Eusebiu Sencu, Dumitru Apetri și Nicolae Spătaru, Mihai Patraș și Vasile Pavel… Obiectivul nostru principal este să-i ajutăm pe românii de-acasă – prin donații de manuale, cărți și reviste, prin luări de atitudine în probleme privind situația învățământului în școlile românești din Ucraina ș.a. Uneori, organizăm simpozioane și evocări literare prin polarizarea celor două orașe, Chișinău-Cernăuți, așa cum a fost, bunăoară, acum mai mulți ani, Simpozionul „Paul Celan și multiculturalismul european”, sau Simpozionul „Ilie Motrescu. Creație și destin”.

— Acum, în preajma jubileului Dumneavoastră, la șapte decenii de viață, câte titluri de carte numărați în Biblioteca Literaturii Române? Ați făcut o „statistică personală” a lucrărilor pe care le-ați scris până acum: poezii, eseuri, critică literară? Ce ne puneți pe masa de lectură în toamna aceasta, dar și în viitor?

— Nu am făcut o statistică personală, dar o voi avea foarte curând, pentru că Biblioteca Națională pentru Copii „Ion Creangă” pregătește pentru tipar volumul „Arcadie Suceveanu. Biobibliografie”. Această lucrare, ce urmează să apară în 2-3 luni, va conține toate titlurile cărților mele tipărite până acum, toate datele privind publicațiile mele din ziare și reviste, un amplu Tabel cronologic ș.a. Dar acum cu aproximație vă pot spune că în palmaresul meu se adună cam tot atâtea titluri de carte câți ani s-au încrustat pe răboj. Adică vreo 70 – poezie, cărți pentru copii, eseistică, traduceri din și în alte limbi. E mult? E puțin? În literatură, spun un truism, nu cantitatea contează…

Mi-au apărut de curând două cărți: „Terasa galbenă”, poeme, Editura Arc, Chișinău; și „Amurguri clasice, dimineți postmoderne”, eseuri și portrete literare, Editura Junimea, Iași. Mai sper să-mi apară, până la rotunjirea acelei cifre, pe 16 noiembrie, „Opera poetică”, un volum de sinteză, sub îngrijirea colegului și prietenului Ștefan Hostiuc, la Editura Bukrec din Cernăuți. Așadar, acest volum va fi, implicit, „o dare de seamă”, „un raport” cu care mă voi prezenta în fața celor „de acasă”…

Dacă îmi va îngădui Cel de Sus, aș vrea să mai scriu câteva cărți pentru copii și, poate, o carte de proză. Eventual un roman.

—Maestre Arcadie Suceveanu, vă mulțumesc pentru că ați acceptat acest dialog. Vă doresc izvor nesecat de inspirație și vă așteptăm cu mare drag la Bucovina.  

Festivalul de Poezie Sighetu Marmației 2022

 

Tagged:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *