„Citiţi-i, iubiţi-i şi cinstiţi-i pe cei care au ars pe crucea Cuvântului” – „Ce se naşte din iubire, naşte iubire; ce se naşte din lumină, până la urmă, biruieşte întunericul.” Dialog cu scriitoarea Maria Ieva, o fiică a Țării Almajului „Iubirea și cunoașterea prin iubire” – „Femeile almăjene sunt păstrătoarele tradiţiilor, ele sunt vestalele care dau mai departe, fiicelor şi fiilor, focul sacru din inima lor”

Spread the love

Loading

Autor: Maria Radu Novac

 

 

Maria Radu Novac: Care este locul pe care-l  numești ” acasă”?

Maria Ieva: Acasă este locul în care sufletul se odihneşte în pace, locul în care întrebările se risipesc, iar visurile devin reale; acasă este chipul mamei, cântecul de leagăn, jocul de-a v-aţi ascunselea, florile din curtea bunicii, agrişele sau “prunele nemţeşti” aşa cum încă le spunem la Bănia, din grădinile vecinilor, primii fulgi, primii toporaşi; acasă este prima îmbrăţişare, prima felie de pâinea împărţită cu fraţii, prima zi de şcoală, primii fiori; acasă este bucuria de a fi întreg. Unde am putea găsi toate acestea, dacă nu acolo unde ne-am petrecut copilăria?

 Pentru mine acasă este locul în care veşnicia se îmbrăţişează cu nesfârşirea, iar eu, ca un martor tăcut, devin una cu toate.

Maria Radu Novac: Tara Almăjului este un loc care păstrează istoria unei civilizații milenare. Ce înseamnă pentru tine?

Maria Ieva: La întrebarea acesta voi lasă poezia Munţii Almăjului să răspundă: Îmbrăţişaţi sub clar de lună, / Sunteţi Olimpul pentru zei / Şi veşnicia vă cunună / Cu lacrima din ochi de miei. // Lumina vă coboară-n pleoape, / În piepturi torţe vi se-aprind / Şi Dumnezeu rămâne-aproape / Când în tăcere vă cuprind. // O cruce cerul îl despică, / Un înger se coboară-aici // Şi cu iubire ne ridică / Şi pe cei mari, şi pe cei mici. // Voi sunteţi nemurirea noastră, / Un cuib de vulturi pentru Zeu, / E Ţara Almăjului poartă, / Edenul sfânt spre visul meu!

Maria Radu Novac: Oameni din toată lumea vin să admire mărturia civilizației străvechi la Rudăria, miracolul morilor pe apă care se pare că au influențat conceperea turbinelor de tip Kaplan. Este sentimentul veșniciei pe meleagurile tale…

Maria Ieva: Cred că veşnicia o purtăm în noi, însă sunt unele locuri care ne fac să devenim conştienţi de ea. Este o binecuvântare şi un dar atunci când atingem cu sufletul acele locuri. Pentru fiecare om sunetul pietrei de moară, mirosul boabelor de porumb sfărâmate, murmurul apei, morarul ori morăriţa, au o altă însemnătate. De la firul apei, la stâncile care se înalță semeţe spre cer, toate ne vorbesc despre strămoşi. Suntem parte din ei, sunt parte din noi, plângem cu lacrimile lor, rostim rugăciunile lor şi încercăm prin tot ceea ce suntem să sporim lumina, să aducem zâmbet, bucurie şi alinare, acolo unde înserarea s-a lăsat prea devreme.

Maria Radu Novac: Despre femeile din Almăj se spune că sunt urmașele femeilor dace, mici de statură dar iuți și harnice. Ce se păstrează în legende și în credința populară?

Maria Ieva: Femeile almăjene sunt păstrătoarele tradiţiilor, ele sunt vestalele care dau mai departe, fiicelor şi fiilor, focul sacru din inima lor. Femeia, fiică, soră, prietenă, iubită, mamă ori bunică, prin tot ceea ce face, prin tot ceea ce este, ca purtător şi dătător de viaţă, ne ajută să înţelegem care este rolul şi rostul omului pe pământ. Prin ochii mamei îl vedem pentru prima dată pe Dumnezeu, ne vedem pe noi înşine şi pe cei de lângă noi.

Pentru a răspunde la întrebarea dumneavoastră am selectat un fragment din romanul Jurnalul proiectului 156 A publicat în anul 2013, la Editura Absolut din Bucureşti.

Am răscolit în sertarul cu visele bunicii, am mângâiat fiecare zi şi noapte, până când am găsit dimineaţa. Am luat-o în palme şi am fugit să i-o arăt. Era strălucitoare ca o primăvară îmbobocită. Sărmana bunica, nu vedea prea bine şi nici nu a înţeles ce îi spuneam. Auzul îi scăzuse. M-a privi cu duioşie, m-a mângâiat pe păr şi mi-a zâmbit. I-am luat mâinile, i le-am sărutat şi apoi, cu grijă,
i-am aşezat dimineaţa între ele. Chipul i s-a luminat, emoţia îi strălucea în ochi…
– Deschide fereastra, copila mea! Pământul musteşte de iubire, primăvara are umerii goi…
Mi-a luat mâinile, m-a privit în ochi şi mi-a spus:
– Închide ochii şi lasă răsăritul să-ţi mângâie faţa. Acesta este darul meu. Păstrează-l!
Mi-a închis pumnul şi m-a sărutat pe frunte.

Maria Radu Novac: Exista in copilăria ta un om la care vă gândiți cu stimă și recunoștință, un om care v-a descoperit talentul și v-a încurajat?

Maria Ieva: Pentru toţi oamenii pe care i-am întâlnit în copilăria mea am o stimă şi o recunoştinţă deosebită, de la fiecare am învăţat ceva, lângă fiecare am descoperit o altă latură a mea. Unii m-au ajutat să îmi văd umbrele, alţii lumina; unii m-au ajutat să cunosc literele, alţii cifrele, dar nu a fost cineva anume de la care să deprind taina scrisului ori dragostea pentru cuvântul viu, ziditor. Poate dorul veşniciei mi-a deschis poarta spre lumea miraculoasă a Cuvântului…

Maria Radu Novac: Poezia și proza  care apare sub semnătură Maria Ieva sunt un act de etică și pasiune, un act de înaltă moralitate almăjană care dă noblețe breslei scriitorilor…

Maria Ieva: De-a lungul vremii, mereu m-am întors la poezia „ Eu nu strivesc corola de minuni a lumii ” scrisă de marele poet Lucian Blaga, ultimul vers mi-a fost întotdeauna reper „căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte”. Ce se naşte din iubire, naşte iubire; ce se naşte din lumină, până la urmă, biruieşte întunericul. Acolo suntem, fiecare dintre noi, să ne amintim că am fost creaţi pentru a crea, am fost dăruiţi pentru a dărui, dar să nu uităm că noi suntem apa nu izvorul.  

Maria Radu Novac: Sunteți o poetă înzestrată cu talent și sensibilitate. Care este definiția Poeziei?

Maria Ieva: Cea mai frumoasa rugăciune pe care inima o cunoaște este Poezia.

Maria Radu Novac: Ce poți să ne spui despre volumele tale de poezie?

Maria Ieva: Am început să scriu din data de 18 iulie 2010. Până în prezent, am scris şi am publicat cincisprezece volume de versuri. De la „Alfabetul mirării” la „Un soare mai încet” am trăit și am perceput fiecare zi altfel. Despre poezia mea, pot vorbi doar prin poezie.

 Când am început să învăț „Alfabetul mirării”,  printre „Poeme cu îngeri” am descoperit „Femeia de la capătul mâinii”, femeie care scria şi trăia, Sub semnul crucii”, în „Anticamera inimii”, unde a văzut o altă față a îngerului, o altă față a lumii, o altă față a ei înși; a cunoscut metamorfoza și a îndrăznit să exclame:În sfârşit, fluture”! Cu toată gingășia lui, fluturele are o viață scurtă, dar el nu moare, ci se întoarce în lumina din care a fost creat. Sub semnul luminii, al credinței, dar și al îndoielii, femeia a îndrăznit să caute idealul, a îndrăznit să zboare Spre omul din vis”, în visul în care Foșnetul umbrei avea să o readucă la realitate.

 Cu privirea aţintită spre cer a păşit „Pe urma unei stele”, ca un „Ecou al zborului” destrămat, spre lumile în care cuvântul sfinţea dimineţile. În „Dimineţile sfinţilor”, cu vântul agăţat de coaste, într-o liniște profundă, a ascultat glasul mugurilor de pini, glasul nopților fără început și, în Epifanii pe frunze”, a aflat că  fiecare e unic / fiecare e singur / numai dumnezeu / unic şi singur / se împarte la noi toţi.

 Încremenită în tumultul vieţii, ca un cântec de rouă captiv în ecou, a oscilat între un punct și o treaptă, între trecut și viitor, dar prin poarta deschisă, spre lumea astrală, a văzut iar femeia care, de data aceasta, privea dintr-o pagina goală şi a înţeles că, acolo sau aici, departe ori aproape, în urma clipei rămâne doar gândul primenit. Din primenirea gândurilor, ca apele ce se întorc în matcă, să-ntinerească stropii altor ploi, a lăsat în urmă Statui de viaţă” şi și-a îndreptat privirea spre un nou răsărit. Așa s-a născut cel mai recent volum de versuri „Un soare mai încet” în care cuvintele apei rămân îngropate în inimi de foc, ca un sâmbure, ca un miez care aşteaptă veşnicia primăverii.

Între apă şi foc, între foc şi apa, ca o punte între două lumi, a existat şi va exista, miracolul curcubeului.

Maria Radu Novac: „Poeții nu plâng Ei sunt mereu îndrăgostiți de mersul pe ape.”  Care crezi că e condiția poetului?

Maria Ieva: Poetul este arhitectul, chirurgul, seismologul, dar şi pictorul văzduhului. Căutător neobosit al luminii primordiale el simte pulsul pământului, aude cântecul sferelor, construieşte lumi din cuvinte, trăieşte durerea aproapelui şi, prin tot ceea ce scrie, se dăruieşte pe sine cititorului. Poetul nu-şi aparţine, el este fântâna din care se adapă cel însetat, este taina, dar cartea deschisă pentru inima care tresălta în faţa frumuseţii Universului. Privirea lui trece dincolo de lucruri, ea risipeşte umbre şi crează drumuri noi pentru cei ce vor veni.  

Maria Radu Novac: Proza poetică este volumul” În mijlocul vântului”. Proza poetică a scris orăvițeanul nostru Pavel Bellu în ” Focul rece”. Putem spune despre volumul tău că este un poem în proză. Ce ne spui despre această carte?

Maria Ieva: Despre romanul În mijlocul vântului” las să vorbească cuvintele Doamnei critic literar Cezarina Adamescu:

<< În mijlocul vântului”, ce poți face decât să te lași purtat în rostogoliri și vârtejuri spectaculoase? Și tu nu te mai poți împotrivi, cu slabele tale puteri și chiar dacă încerci să te agăți de pereții vântului, nu poți să-ți alegi destinația, ci te lași în voia capriciilor lui. E ca o trecere din oglindă-n oglindă, în jocul de umbre și lumini, atât de fascinant, încât desenează pe cer hora nălucilor. Există o sumedenie de expresii legate de vânt: pe coamele vântului, pe spinarea vântului, în pletele vântului, în coada vântului, dar nici una nu a fost: ”În mijlocul vântului”, adică în miezul lui. Poeții sunt cei mai inventivi în ilustrarea imaginilor, cu ajutorul metaforelor, al personificărilor și a altor mijloace de expresii și figuri de stil. Asta este. Rămânem în poveștile altora, precum boabele de nisip pe prund. Și la nevoie pătrundem și în mijlocul vântului, lăsându-l să ne învelească în mantia lui răcoroasă, mătăsoasă ori transparentă.

De fapt, cartea este un lung poem în proză. Oricât s-ar strădui Maria Ieva să ascundă, poezia iese la suprafață din străfundul de sine. S-o lăsăm să ne pătrundă precum mireasma de crin în Sărbătoarea crinilor din 13 Iunie, ziua înfloririi lor, peste proiecțiile viselor noastre.>>

Maria Radu Novac: Și proza este o cărare între suflete… Te rugăm să ne vorbești despre volumele publicate și despre tematica lor.

Maria Ieva: Am publicat patru romane: „Jurnalul proiectului 156 A”, „Poarta de la marginea cerului”, „Scrisori dintr-o altă viață” și „În mijlocul vântului”. Iubirea și cunoașterea prin iubire sunt principalele teme abordate în scrierile mele. Cele patru cărţi de proză sau cele patru anotimpuri ale sufletului s-au născut din dorul şi dragostea de viaţă, din teamă de moarte, din dorinţa de a înţelege neînţelesul, din căutări şi renunţări, din revoltă, din resemnare, dar mai ales din bucuria de a dărui, într-o altă formă, iubirea.

Maria Radu Novac: Sunteți o minune a Țării Almăjului, o scriitoare unică, fără asemănare. Poezia ta este solară caracterizată prin bogăția nuanțelor. Este o poezie care ți se lipește de suflet. Premii literare ai primit?

Maria Ieva: Consider că scriitorul are menirea de a scrie, iar promovarea, premiile şi distincţiile literare vor veni atunci când opera este aproape completă. Fiecare dintre noi am primit un talant şi fiecare avem obligaţia morală de a-l înmulţi. Nu am participat la concursuri literare.

Maria Radu Novac: Cartea e scrisă ca să fie citită! Pe când o lansare de carte în Caraș?

Maria Ieva: Mi-e drag Carașul, îmi sunt dragi cărășenii şi graiul meu cel bănăţean, cu îngăduinţa Tatălui Ceresc, va veni timp pentru toate.  

Maria Radu Novac: Ce doriți să le transmiteți iubitorilor de literatură?

Maria Ieva: Citiţi-i, iubiţi-i şi cinstiţi-i pe cei care au ars pe crucea Cuvântului; îmbogăţiţi-vă şi dați mai departe bogăţia din inima dumneavoastră, dragi iubitori de literatură!

Maria Radu Novac: Va mulțumesc din suflet.

Maria Ieva: Și eu vă mulțumesc!

fbt