Autor: Gabriel Teodor Gherasim
Despre articolele domnului George Roșianu aflasem din citirea „Micro-Magazinului” („Meridianul Românesc” de azi), încă din 1987. Le-am urmărit cu multă atenţie și interes de-a lungul decadelor, inclusiv până la cele prezente.
Așa că atunci când am aflat că dumnealui a împlinit frumoasa vârstă de 85 de ani în acest an, i-am solicitat un interviu, pe care a acceptat să mi-l acorde. Un virtual evantai al societăţii românești, care acoperă viaţa României prebelice, postbelice, comuniste și actuale, a unui Vest ahtiat după comunismul pretins democratic al Rusiei și în același timp și un compendium al românilor din New York-ul multor decade, acest interviu este unul din condicele comunităţii noastre peste timp.
Gabriel Teodor Gherasim: Stimate domnule Roșianu, relataţine cum a început profesiunea dumneavoastră de jurnalist și cum a decurs după aceea în România?
George Roșianu: Pasiunea mea pentru scris a început încă din liceu, cu primele colaborări literare pe care le-am făcut la revista liceului meu, „Spiru Haret”, din București.
La 17 ani am intrat în redacţia prestigioasei publicaţii „Universul”, unde regretatul gazetar polisportiv, Eugen Jeni Dumitrescu, mi-a servit ca prim mentor.
Am început să fac reportaje despre meciurile de fotbal din Divizia C, care se disputau exclusiv pe terenurile periferice ale capitalei. Îmi voluntariam timpul, dar primeam contravaloarea deplasărilor și câte ceva în plus lunar. Legitimaţia de ziarist îmi permitea însă să intru într-o lume a sportivilor, de care prietenii de vârsta mea auzeau numai anecdotic.
În plus, la redacţia „Universului”, am intrat în contact cu foarte buni jurnaliști și oameni cu extensivă experienţă a vieţii, care aveau să-mi inspire stilul și modul de-a gândi și scrie de-a lungul anilor. Aș vrea să enumăr aici pe câţiva precum: Nicu Sucitu (talentat condeier), Petrică Steinbach (fost fotbalist internaţional și antrenor); Petre Gâţu (cronicar sportiv); Emil Iencec (campion de ciclism și talentat actor de teatru și film); N. Papacostea (renumit reporter al „turfului” bucureștean); Ion Șeinescu (bun prieten); I. Drag (talentat caricaturist) ș.a.
În faţa câte unei sticle de bere și a câte două chifle („masa de seară” a reporterilor) ne informam, discutam și scriam articolele care apăreau ulterior.
G.T.G.: Cum s-a transformat fotbalul românesc din perioada interbelică până în perioada postcomunistă?
G.R.: Deși n-am fost în ţară de mulţi ani de zile, am urmărit transformările fotbalului românesc de-a lungul decadelor cu mare interes.
În perioada interbelică, România nu avea încă un fotbal profesionist, care să dea meciurile captivante de mai târziu. Echipele fotbaliste din trecut, precum Ripensia, Juventul, Unirea Tricolor ș.a. de pe tot cuprinsul ţării, aveau foarte buni jucători, dar cu foarte modeste echipamente și condiţii de antrenament. Fotbalul se făcea pe bază de pasiune pură. Câte o primă ocazională sau câte-o masă plătită de către microbiștii echipei după vreun meci constituiau „plata” fotbaliștilor de atunci. Numai după al Doilea Război Mondial a primit fotbalul românesc o infrastructură mai bună, până la cea de multimilioane de dolari de acum.
Și totuși, fotbalul de-atunci era cu MULT mai elevat decât cel de acum. Pentru că în prezent, fotbalul echivalează și cu multe brutalităţi (atât pe terenul de joc, cât și în galerii), pe când în trecut, fotbaliștii se concentrau la dexteritatea și ritmul jocului.
G.T.G.: Să reluăm depănările amintirilor gazetărești.
G.R.: Într-o bună zi, Jeni Dumitrescu îmi propune să preiau secţia lui de reportaj de box, dar nu înaintea unei perioade de acerbă ucenicie sub ochii lui vigilenţi. După ce am trecut cu brio aceasta, Jeni m-a lăsat responsabil pe rubrica boxului și s-a dus să scrie despre concursurile automobilistice, de motociclism, de aviaţie, ș.a.
Am scris cu mare pasiune despre evenimentele pugilistice din ţară, cu culminarea interviului luat în 1939 campionului european polonez, la categoria ușoară, Alexander Polus. Acesta se afla în ţara noastră ca urmare a refugiului polonez din acel an.
G.T.G.: Folosim aceeași solicitare de-a ne da o privire retrospectivă a boxului românesc, peste timp.
G.R.: Pot să vă spun că astăzi, locuind în SUA și urmărind meciurile de box din toată lumea și din toate categoriile, boxerii români (inclusiv cei clasificaţi drept „amatori” de odată) ar fi putut aduce multe victorii României, inclusiv cu oponenţii internaţionali contemporani.
De exemplu, mulţi boxeri de „școală veche” erau de calibru internaţional foarte bun. Un Ilie Petrescu sau Moți Spacov ar fi adus victorii acasă. Un Toma Aurel a și dovedit că are merit de excepţie, trecând frontiera după război și făcând o carieră strălucită atât la Paris, cât și în SUA, pe profesia sa.
G.T.G.: Să continuăm rememorarea memoriilor gazetărești.
G.R.: În 1941, România a intrat în război de partea Germaniei naziste. Jeni Dumitrescu, care era ofiţer cu gradul de căpitan de artilerie, a fost mobilizat. Mi-am continuat atât rubrica de sport, cât și celelalte responsabilităţi apărute din cauza restriștilor războiului. La sfârșitul războiului, Jeni s-a întors, dar „Universul” a fost suspendat definitiv. Toată redacţia s-a împrăștiat pe la alte redacţii, după cum le-a fost norocul.
În ceea ce mă privește, am lucrat cu un coleg pe durata scurtei vieţi a publicaţiei „Viaţa”, după care m-am mutat la „Tribuna Poporului”. De aici am plecat repede, din motive personale. Am mai lucrat la o publicaţie cu existenţă efemeră, „Victoria”, după care am început să lucrez la o agenţie de publicitate intitulată „Succes”. Aceasta se ocupa cu reclamele la ziare ale tuturor spectacolelor de teatruși cinema din București. Prin intermediul acestei agenţii am întâlnit actori faimoși, dintre care l-aș menţiona pe marele Constantin Tănase, cu care am lucrat des la reclamele pentru Teatrul Cărăbuș. Dar la „Succes” m-am plictisit, căutând de fapt muncă jurnalistică, în loc de muncă promoţională.
G.T.G.: După „Succes”, deci, pe unde v-au dus pașii reporterului?
G.R.: Am ajuns să lucrez la „Adevărul”, unde am întâlnit iarăși o
echipă formidabilă de ziariști: N. Soreanu (comentator politic);
Emil Socor (avocet și scriitor); Demostene Botez (poet, avocet și ziarist); Brunea-Fox; Samson (tobă de carte) ș.a. Dar, cu venirea comuniștilor la putere, și „Adevărul” a fost suspendat sine die.
Refuzând să devin membru de Partid, mi s-au refuzat și servicii în gazetăria Partidului, care a însemnat să spun adio meseriei mele, cât mai trăiam în ţară. Mi-am pus în gând că o să plec înspre libetate și 10 ani am tot visat la asta.
G.T.G.: Cum a observat jurnalistul din dumneavoastră impactul asupra presei venind de la dictaturile interbelice, belice și postbelice (comuniste) din România?
G.R.: Perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial a întâmpinat o mare surpriză, pentru că au început să se perinde prin România guverne extremiste. Acestea au băgat România într-un război, care i-a adus ţării prejudicii enorme.
Axa Berlin-Roma-Tokyo a însemnat în primul rând enorme pierderi omenești de români. În plus, multe valori frumoase din societatea noastră s-au pierdut din conștiinţa neamului nostru până în ziua de azi.
Dictatura carlistă a dat tonul, inclusiv la nivel de cenzură a presei, pentru toate dictaturile de mai apoi. După o serie de abuzuri interne și externe, inclusiv cedarea fără de ezitare a Nordului Transilvaniei, a Basarabiei/Bucovinei și a Cadrilaterului, Carol al II-lea a plecat dizgraţiat, dar într-un exil de lux, pentru restul vieţii.
Pentru o scurtă perioadă au fost la putereși legionarii lui Horia Sima, care au adus și mai multe ponoase ţării, atât ca acte de violenţă în România, câtși ca influenţă negativă pe plan internaţional.
Dictatura lui Antonescu a continuat seria de abuzuri contra poporului român și care s-a terminat cu venirea în ţară a rușilor, din cauza schimbării de macaz de la 23 August 1944 a regelui Mihai.
În toate aceste perioade, presa din România a fost mereu manipulată, cenzurată sau pedepsită, într-o formă sau alta, de către dictaturile de la putere. Când era vorba de articole critice, dezvăluiri ale corupţiei guvernanţilor sau materiale investigative incomode celor de la putere, repercusiunile veneau prompt și fără ezitări. Dar cel mai fioros s-au comportat comuniștii.
G.T.G.: Ce a însemnat pentru dumneavoastră ca jurnalist să încercaţi să faceţi gazetărie în comunism, fără să aveţi carnetul roșu?
G.R.: Comunismul a pus capac la toate libertăţile de exprimare liberă. Pentru mine a fost o foarte mare lovitură să trăiesc sub comuniștii propulsaţi la putere de pe tancurile rusești de ocupaţie.
Aceștia aveau un anumit system și infrastructură pentru a strânge șurubul presei libere în timp record și definitiv.
Au „suspendat” indefinit publicaţii de mare valoare precum „Universul”, „Dimineaţa”, „Adevărul”ș.a.
Când mă duceam la interviuri pentru vreun post de gazetar și mărturiseam lipsa carnetului de partid, mi se spunea invariabil: „Atunci nu mai poţi lucra în presă în aceste timpuri noi”.
Mulţumită unui sponsor, după 10 ani de așteptări, am reușit să plec în Vest, în sfârșit.
G.T.G.: Să mai stăm în cadrul acestui interviu încă în România anilor trecuţi: cum apreciaţi, de exemplu, că activităţile artistice ale marelui Constantin Tănase l-ar fi băgat în vizorul comuniștilor, care eventual l-au și omorât?
G.R.: Constantin Tănase a fost un mare OM, pe lângă activitatea sa actoricească. Un om de suflet, a adus pe scena teatrului său atât subiecte, cât și actori de mare valoare. Tănase a adus pe scenă și actori minoritari, cum ar fi Gheorghe Bruner. Pe scena teatrului lui Tănase au mai jucat Stroe și Vasilache, Elena Burman, Lilly Șerban, Nae Român, Puiu Mironescu ș.a.
Pe Colea Răutu, cel puţin, actor de origine română din Basarabia, l-a scos efectiv din „trenul morţii”, tren care răpea basarabeni din România și-i trimitea să moară direct în Siberia, pentru crima de-a se fi refugiat în statul „fascist” român.
Profitând de cunoștinţele sale sociale cu ofiţeri americani din Comisia Mixtă Americană-Rusă, care supravegheau aceste transporturi ale trenurilor morţii, Tănase a produs de la americani, în ultimul moment, certificatul de eliberare pentru Răutu și s-a dus cu un ofiţer American și cu unul rus pentru a-l scoate pe Răutu din vagon cu puţine minute înaintea plecării de pe peron a trenului. Din câte știu, Colea Răutu trăiește și în prezent, are frumoasa vârstă de 94 de ani și a jucat în nenumărate filme de epocă în România. De asemenea, Răutu este faimos pentru șlagărul „Coșarul”, pe care multe generaţii l-au văzut interpretându-l la Televiziunea Română.
Despre Tănase și persiflarea regimurilor la putere se poate spune că erau una și aceeași identitate. Deci când comuniștii s-au proţăpit la putere, pentru Tănase, ei deveniseră noua ţintă de ironizat. Ca cineva care a avut șansa să petreacă multe ore cu el (fie și ca să discutăm exclusiv materialele promoţionale pentru spectacolele teatrului), am reușit să-l cunosc și pe Constantin Tănase OMUL, care a însemnat mult.
Lui Constantin Tănase i se trage moartea de la un catren folosit pe scenă și care nu a convenit rușilor care ocupau România.
Rușii au tâlhărit și violat –și la propriu, și la figurat – pe mulţi cetăţeni români și supravieţuitorii au rămas traumatizaţi pe mult timp după aceea.
Multe persone au murit din cauza bestialităţii atacurilor acestora. Rușii aveau fixaţie cu furatul ceasurilor de mână și prefaţau orice atac cu urlatul de: „Davai ceas!” („Dă ceasul!”).
Catrenul lui Tănase se referea la aceste atacuri mârșave ale rușilor contra românilor și suna cam așa:
Rău era cu „der, die, das”,
Da-i mai rău cu „davai ceas”.
De la Nistru pân” la Don
Davai ceas, davai palton,
Davai ceas, davai moșie,
Harașo, tovărășie.”
După mai multe reprezentaţii a fost arestat, ameninţat cu moartea, și i s-a ordonat să nu mai joace piesa. Dar Tănase la următorul spectacol a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu mâinile abundând de ceasuri de mână. Spectatorii l-au aplaudat frenetic la apariţie, deși actorul nu a scos niciun cuvânt. Apoi și-a deschis pardesiul, scoțând la iveală un imens ceas cu pendulă. Arătând către acesta, a spus doar:
„El tic, eu tac,
el tic, eu tac”.
Două zile mai târziu, marele actor era mort. Era anul 1945.
G.T.G.: Deci aţi ajuns în Franţa. Ce impresii v-au dat parizienii, mai ales din perspectiva sprijinului lor pentru… comuniști?
G.R.: După ce ieșisem abia după ani de zile de încercări din Cortina de Fier, și mă zbătusem o decadă cu mari greutăţi morale și materiale ca să ajung în Vest, nu mică mi-a fost mirarea să văd în „orașul lumină”, orașul pe care visasem să-l văd de mic copil, un palat luxos pe frontispiciul căruia fâlfâia un steag mare roșu, având secera și ciocanul terorii care mă împinsese să-mi părăsesc ţara în care m-am născut. Un semn al clădirii desemna palatal drept Sediul Partidului Comunist din Franţa.
Am simţit atunci o puternică lovitură în inimă, am întors capul către soţia mea de lângă mine și i-am am zis: „Cred că am greșit cu francezii. Aștia o să îi invite pe ruși de bună voie la ei în casă.”
Ne-am îndreptat pașii spre ambasada SUA din Paris și, într-un final, am sosit în America.
G.T.G.: Aţi ajuns la New York. Ce părere v-aţi format despre românii din marea metropolă?
G.R.: Iniţial am fost descurajat, pentru că românii din New York erau tare dezbinaţi. Mă așteptam să găsesc compatrioţi care să aprecieze greutăţile avute în ţarăși care, fiind aici, vor fi mai buni, mai înţelegători, mai uniţi. În schimb, impresia mea a fost că în mare parte, aceștia erau la antipozii acestor așteptări ale mele.
G.T.G.: Comparând acea situaţie cu comunitatea românească newyorkeză a anului 2007, cum apreciaţi comunitatea noastră la timpul prezent?
G.R.: Rămânând realist, există în mare aceleași genuri de suspiciuni, invidii, de autoizolare faţă de comunitate (a compatrioţilor care s-au realizat) și, desigur, bârfeala este la ordinea zilei.
G.T.G.: Abia după opt ani de ședere în Statele Unite, aţi reușit să reintraţi în jurnalistică. Relataţi-ne detaliile, inclusiv cu Paștele din 27-aprilie-1973.
G.R.: Ziua în care l-am reîntâlnit pe vechiul meu prietenși coleg, Marius Ligi, a fost o mare sărbătoare. Ne-am reîntâlnit la NY în 1969. Maiestatea Sa Regele Mihai venea la New York pentru a se întâlni cu membrii exilului român newyorkez. Comitetul Naţional Român, condus de către Constantin Vișoianu, politician cu tradiţie și credibilitate internaţională, era portdrapelul acestora. Atunci am discutat în principiu despre apariţia unei publicaţii în limba română, pentru românii din SUA.
În 1973, în noaptea de Paști, când sute de credincioși terminau participarea la Sfânta Liturghie de la biserica Sfântul Dumitru din Manhattan, m-am prezentat cu cele 1000 de exemplare ale „Micro-Magazinului” spre vânzare, care s-au epuizat rapid. Când m-am prezentat la apartamentul din Brooklyn al lui Marius Ligi fără niciun ziar și cu contravaloarea lor, nu i-a venit să creadă, dar a și spus: „Acum pot să pornesc cu toată încrederea la scoaterea numerelor următoare.”
G.T.G.: Domnul Ligi v-a mărturisit motto-ul neoficial al „Micro-Magazinului”, un citat de-al lui Nae Ionescu, care spusese: „Un ziarist adevărat trebuie să scrie pe înţelesul tuturor.” În cei peste 25 de ani în care aţi condus rubrica M.M., „Oameni, Fapte, Știri”, aţi scris desigur pe înţelesul și interesele tuturor. Aţi întâlnit și personalităţi fascinante. Menţionaţi câteva întâlniri memorabile.
G.R.: Întâlnirea mea cu Maiestatea Sa Regele Mihai a fost o mare bucurie sufletească și profesională. Întâlnirea mea cu președintele Emil Constantinescu n-a fost de bun augur, pentru că nu mi-am închipuit că o să primesc răspunsuri în doi peri. De exemplu, când l-am întrebat de ce Guvernul României nu ia exemplu de la alte ţări fost comuniste, care au
retrocedat proprietăţile furate de la oameni în timpul așa-ziselor „naţionalizări”, dumnealui mi-a răspuns: „Dacă s-ar fi adresat un imigrant dintr-o altă ţară est-europeană președintelui ţării de baștină, acesta ar fi susţinut din solidaritate că totu-i bine.” Deci președintele mă învăţa să mint.
G.T.G.: Relataţi-ne experienţa dumneavoastră cu domnul Ticu Dumitrescu, promotor al legii cu același nume a deconspirării dosarelor secrete ale Securităţii faţă de oamenii persecutaţi de poliţia comunistă.
G.R.: Pe Ticu Dumitrescu, președintele Asociaţiei Foștilor Deţinuţi Politici din România, l-am cunoscut la New York și am fost plăcut impresionat de lupta pe care o duce împotriva rămășiţelor de securiști din România. Mi-a spus că este o luptă grea, din cauza faptului că aceste elemente sunt foarte puternice, și că, prin urmare, lupta pentru adevăr poate să fie și luptă cu morile de vânt. Dar, sunt și rezultate.
G.T.G.: Despre domnul Justin Liuba, ce ne puteţi spune?
G.R.: Domnul Justin Liuba a fost Directorul postului Europa
Liberă la New York. Actualmente este președintele Fundaţiei
Iuliu Maniu. Domnul Liuba a colaborat de-a lungul anilor cu „Micro-Magazinul” și este foarte activ în activităţile educaţionale
românești și despre România, pentru publicul american.
G.T.G.: Cine este domnul Viorel Chirilă și care a fost experienţa
dumneavoastră cu dumnealui?
G.R.: Despre domnul Viorel Chirilă, de asemenea, sunt convins că este un mare patriot, că este un adevărat luptător pentru libertate, că este unul din puţinii luptători care aici, la New York, mai duc o activitate acerbă contra ipocriziei neocomuniste de la guvernele trecute și prezente ale Bucureștiului. În prezent, domnul Chirilă este președintele Centrului Cultural Român din New York, fondat în 1982.
G.T.G.: Cine a fost doamna Ema Bratu?
G.R.: Din păcate, doamna Ema Bradu a murit de mult. A fost una din multele femei românce care au îndurat ani de zile de temniţă politică comunistă. A fost o luptătoare care i-a ajutat pe partizanii anticomuniști din munţii Carpaţi, a fost foarte apreciată atât de către Iuliu Maniu, cât și de către Corneliu Coposu. Pot să spun că a fost o zi grea pentru românii din New York, când au pierdut o așa demnă reprezentantă din mijlocul lor.
G.T.G.: Care este dinamica dumneavoastră cu feţele preoţești din comunitate?
G.R.: Vreau să menţionez pe părintele Victor Runcan, cu care menţionaţi înaintea interviului că aţi împărţit pâinea lagărului de refugiaţi din Latina (Roma), parohul bisericii Sfinţii Trei Ierarhi din zona noastră. De asemenea, o să-l menţionez pe preotul Traian Petrescu, parohul bisericii Sfântul Dumitru din Manhattan. Îl menţionez și pe preotul și profesorul universitar Teodor Damian, parohul bisericii Sfinţii Apostol Petru și Pavel din Queens și director al Institutului de Teologie Ortodoxă. De asemenea, preotul Grigore Dumitrescu, parohul bisericii Pogorârea Sfântului Duh, trebuie menţionat. Cu toţi aceștia și cu mulţi alţi preoţi de pe tot cuprinsul Americii, am avut bucuria de-a colabora și de-a le prezența activităţile bisericești și culturale, pentru ca cititorii „Micro-Magazinului” să fie informaţi asupra vieţii spiritualeși culturale românești, atât din zona lor, cât și din restul Americii.
G.T.G.: Spuneţi-ne despre experienţa dumneavoastră cu Florin Piersic.
G.R.: Pe Florin Piersic l-am cunoscut când a dat un spectacol cu ocazia unui Revelion din anii ’90. După părerea mea, Florin Piersic este cel mai remarcabil actor de drama și comedie de pe scena românească actuală a teatrului românesc. Este dotat cu o inteligenţă rară, cu o mimică extraordinară, cu o spontaneitate de improvizare, inclusiv la nivel de umor genial, ceea ce ridică invariabil sala de spectacol în picioareși pentru care este aplaudat de un public care-l adoră, minute în șir.
G.T.G.: Cum l-aţi descrie pe Benone Sinulescu?
G.R.: Pe Benone Sinulescu l-am ascultat de câteva ori la diferite spectacole pe care le-a susţinut la New York. Benone Sinulescu este o mare personalitate a muzicii populare românești.
G.T.G.: Aţi întâlnit și cazuri mai puţin lăudabile?
G.R.: Fără să numesc persoane concrete, sugerez că un artist adevărat trebuie să fie modest și să lase ca alţii să-i dea valoare și să-l aprecieze. Trebuie ca artistul să aibă multă stăpânire de sine, pe lângă talent. În schimb, mi s-a dat să întâlnesc prea des în acest mediu mediocritate, vulgaritate și superficialitate. Desigur că mă concentrez să dau atenţie artiștilor merituoși, însă este greu de evitat avalanșa de „artiști” de duzină, care invadează acum piaţa muzicală românească.
G.T.G.: După decesul lui Marius Ligi, „Micro-Magazinul” a revenit fiicei acestuia, Luminiţa Ligi. Câteva impresii asupra dumneaei.
G.R.: Am numai cuvinte de laudă asupra Luminiţei. Pierderea tatălui a afectat-o ca o lovitură de cuţit, însă a și ambiţionat-o.Fără să fie ziaristă de profesie, când a preluat conducerea „Micro-Magazinului”, a făcut-o cu dedicaţie și succes. I-a îmbunătăţit colaborarea cu corespondenţi de calitate, care ani de zile au continuat să își aducă o contribuție, atât la „Micro-Magazin”, cât și la „Meridianul Românesc”. Din punct de vedere comercial, a creat o reţea invidiabilă de sponsori, care să finanţeze fidel publicaţia, contra reclamelor tipărite.
Decesul ei prematur a fost o pierdere mare și pentru „Micro-Magazin”, și pentru cititorii publicaţiei.
G.T.G.: Cum au continuat directorul, dr. Marius Badea, și redactorul-șef, domnul Gavriil Kovacs, tradiţia „Micro-Magazinului” în noua formă a publicaţiei, intitulată „Meridianul Românesc”?
G.R.: Odată cu decesul Luminiţei Ligi, care n-a avut urmași, se părea că publicaţia a rămas orfană. Dar, un român de omenie, dr. Marius Badea din California, care a cunoscut activitatea „Micro-Magazinului”, a sărit în ajutorul publicaţiei. A pus fondurile necesare preluării publicaţiei, care a apărut de-atunci sub titlul de „Meridianul Românesc”. Dr. Badea a păstrat atât numele celor doi fondatori ai M.M., familia Ligi, cât și titulatura originară de „Micro-Magazin”, în cadrul publicaţiei. Pentru aceasta, atât eu, câtși mulţi colaboratoriși cititori vechi ai publicaţiei, ne manifestăm recunoștinţa faţă de dr. Badea.
Doresc, de asemenea, să transmit complimentele mele redactorului-șef, domnul Gavriil Kovacs. Gabi Kovacs este cel care zi de zi depune eforturi mari, împreună cu tot colegiul redacţional, pentru ca publicaţia să continue să apară prompt, în condiţii redacţionale deosebite și calitativ excelentă.
G.T.G.: Se spune că uneori vezi mai bine pădurea de deasupra ei, decât înconjurat de copacii ei. Cum vedeţi România de azi de la distanţa transoceanică unde vă găsiţi?
G.R.: După multe tergiversări, pot să spun că România este de acum în universul european. Dar asta înseamnă și că trebuie să continue cu eforturile de a se stabiliza permanent în contextual universal și, implicit, european, pentru a-și menţine credibilitatea și eficienţa de funcţionare. Să ţinem minte că pentru fiecare prieten pe care-l are România, are și dușmani și că orice feudă politică sau de altfel care are loc pe scena românească, este propulsată de către aceștia din urmă și perpetuată pe plan internaţional ca „model” stereotip de români „răi”.
Desigur că sunt și câteva generaţii de neocomuniști care au furat ca în codruși și-au creat monopoluri care sunt ameninţate de schimbările legale care se încearcă de către noua conducere. Acești nababi pun beţe în roate Românieiși „oferă” nu numai românilor, ci întregului mapamond, un circ politic care pune la îndoială ideea că în România se va schimba vreodată ceva.
G.T.G.: Domnule Roșianu, multe mulţumiri pentru timpul acordat și La Mulţi Ani!
G.R.: Vă mulţumesc și eu!
Este absolut necesar ca oamenii (inclusiv alegătorii) să se trezească și să pună umăr de la umăr pentru purificarea României de cei care acţionează contra intereselor ei.
G.T.G.: Ce satisfacţii aveţi din această meserie?
G.R.: Multe, foarte multe, dar cel mai mult, corespondenţa de la cititori. Am maldăre de scrisori de apreciereși mulţumire pentru articolele scrise, interviurile preparate, acţiunile făcute ca să îi ajut pe cititori, acolo unde am putut. Factorul uman este cea mai mare satisfacţie pe care o am de la meseria de jurnalist.
G.T.G.: Ce planuri de viitor aveţi?
G.R.: Cu privire la planurile de viitor, o să încerc să-mi continui activitatea scriitoricească, pentru a aduce la lumina tiparului, adunate într-un volum, selecţiuni din activitatea mea de-a lungul anilor, intitulate: „O viaţă de om în slujba condeiului”.
Desigur că proiectul de mai sus nutrește speranţa că numai sponsorul meu, bunul Dumnezeu, o să mă poată ajuta să realizez acest proiect.
G.T.G.: Domnule Roșianu, multe mulţumiri pentru timpul acordat și La Mulţi Ani!
G.R.: Vă mulţumesc și eu!