ocrotitorul medicilor și tămăduitorul bolnavilor
Autor: Preot Ionel Rusu
25 mai 2021, Ioan şi Coca Grecu, 61 ani (manageri)
― De când ne cunoaştem? Cum de ne‑am întâlnit?
― În 1998, în vară la capela Spitalului Municipal, prin sora mea, vecină cu dumneavoastră, cu prilejul unui parastas. S‑au împlinit 23 de ani fără câteva luni.
― Ce v‑a impresionat cel mai mult în acea oază de suferinţă?
― Am participat la hramul bisericii „Sfântul Pantelimon“, pe 27 iulie 1999 şi de atunci am prins drag de simplitatea, modestia bisericuţei în stil ştefanian şi de frumuseţea slujbelor care se săvârşeau acolo. Mai mult decât atât, ne‑am adus modesta contribuţie la împodobirea grădinii ce împrejmuieşte biserica constând în gard viu, flori, arbuşti ornamentali şi flori româneşti.
― Vreau să vă mărturisesc, cu smerenie, că pământul din jurul bisericuţei a fost amenajat cu tot felul de plante şi am spus că grădina aceasta aparţine Sfântului Pantelimon, ocrotitorul bolnavilor, pentru care am lipit de un arţar icoana Sfântului protector. Mai era acolo o fântână de la 1877, din timpul Războiului de Independenţă, care asigura alimentarea cu apă potabilă a spitalului ctitorit de vestitul medic grec Aristide Serfiotti. În timpul regimului comunist acea fântână a fost închisă şi a devenit loc pentru aruncarea copiilor avortaţi. Dumnezeu a rânduit ca să găsesc doi fântânari care şi‑au riscat viaţa pentru a descoperi cele patru izvoare de apă, în chipul Crucii, care erau înăbuşite de dejecţiile respective.
― Cine v‑a ajutat în acest demers?
― Majoritatea ctitorilor acestei biserici sunt anonimi, enoriaşi din tot cu oraşul, iar ctitorul principal este Întâistătătorul eparhiei noastre, Înaltpreasfinţitul Casian. Cu adevărat mărturisesc că cei care au pus umărul la terminarea şi înfrumuseţarea bisericuţei Sfântului Pantelimon au rămas în sufletul meu pentru totdeauna şi cu frăţiile voastre iată din nou ne‑am întâlnit ca apele subterane ce sucombă într‑o deltă. Câţi ani de căsnicie aveţi împreună din mila lui Dumnezeu?
― 38 de ani, atâta vreme cât a stat să se vindece slăbănogul de la Scăldătoarea Vitezda.
― Care sunt cele mai frumoase momente din viaţa de căsătoriţi?
― În primul rând, cea mai frumoasă trăire am avut‑o în 1985, când a apărut pe lume Corina, fetiţa noastră şi apoi în 1990, când Dumnezeu ne‑a binecuvântat şi cu al doilea copil, Sorin.
În al doilea rând, socotim adunările la casele părinteşti ale amândurora, unde ne întâlneam cu părinţii, cu fraţii şi cu surorile, petrecând clipe de neuitat, la aniversarea anilor de naştere a părinţilor, la zilele onomastice ale lor (21 mai, 8 septembrie, 6 decembrie şi 14 octombrie).
― Cine v‑a îndrumat să vă întâlniţi des ca fraţi şi să vă respectaţi atât de mult?
― Dintr‑o nevoie sufletească de a ne vedea cât mai des şi din bucuria de a fi împreună. La aceasta se adaugă şi farmecul rusticului care ne invadează sufletul în mediul rural, întrucât ne întoarcem la obârşii, la rădăcini. Există o nostalgie pozitivă după naturaleţe, adică un schelălăit al câinelui, un cântat al cocoşului în zori, un depănat al poveştilor până spre miezul nopţii, la un pahar de vin cu fraţii, mireasma florilor, a pomilor fructiferi şi a grădinii cu zarzavaturi, concertul greierilor, orăcăitul broaştelor.
― Într‑un cuvânt, universul patriarhal de care vă aduceţi aminte cu drag şi acum când vorbesc cu voi.
― Acum, acea nostalgie pozitivă s‑a adâncit şi prin plecarea la cer a părinţilor.
― A mai rămas cineva care în lipsa părinţilor să se comporte asemenea lor?
― Da, fratele mai mare al soţului, Ionel, care se îngrijeşte să ne ţină uniţi. Aceste energii unificatoare de fraţi s‑au mai temperat, având în vedere vârsta care înaintează odată cu buletinul. Ca fraţi, ne‑am întâlnit nu numai la casa părintească, ci am petrecut clipe memorabile prin concedii, vizitând mănăstiri şi rugându‑ne acolo. Este un dar de la Dumnezeu că, pe măsură ce trec anii, încă suntem uniţi şi îngăduitori unii cu alţii.
― Cum v‑aţi îndrăgostit?
― La locul de muncă ne‑am cunoscut şi ne‑am îndrăgit reciproc. A fost o dragoste adevărată şi sinceră, la 21 de ani. Dacă amândoi am primit ca şi zestre de la părinţi educaţia creştină şi am crescut într‑un mediu curat şi sănătos, atunci relaţia de matrimoniu o trăim firesc şi devine în timp durabilă, armonioasă şi ne rugăm să fie îndelungată.
Putem să adăugăm că reuşita noastră în viaţa de cuplu a fost lină, ca o apă curgătoare, nu a fost marcată de tensiuni majore, lucrurile au venit de la sine, noi nu ne‑am complicat existenţa, ne‑au plăcut lucrurile simple, la îndemână, fără să supărăm pe nimeni. Noi nu ne‑am crezut „vedete“, ne‑am văzut de treaba noastră, necăutând senzaţionalul în existenţa noastră ci firescul cotidian şi modestia.
― Aţi avut aşteptări mari de la viaţă sau de la semenii voştri?
― Am primit de la viaţă după cât am trudit şi de la Dumnezeu am primit mai mult decât am meritat. Pe 17 mai 2019, soţul meu a căzut de pe scară şi a scăpat miraculos, numai cu două coaste rupte, de la înălţimea de 4 m, fără nicio zi de spitalizare. În traficul rutier mergând în interes de serviciu a fost ocrotit de Dumnezeu. Doar o secundă este necesară pentru a schimba radical traiectoria unei vieţi. Anual există „moda“ de a valida noi şoferi în trafic, circulând un număr de maşini din ce în ce mai mare pe acelaşi spaţiu restrâns rutier de acum 30 de ani.
În ce priveşte pe părinţi, raportându‑ne la timpurile pe care le‑au trăit, i‑a binecuvântat Dumnezeu cu viaţă lungă şi au sfârşit creştineşte.
― Ce v‑a mişcat la inimă din viaţa părinţilor voştri?
― Grija permanentă a lor de a scoate oameni din noi, de a avea o conduită nobilă, cinstită şi de a nu‑i face de ruşine, de a sta departe de latura mizerabilă şi periculoasă a lumii. A fost ca o preocupare fundamentală a lor. Ceea ce este înduioşător este faptul că deşi nu au învăţat clase multe, adică nu erau şcoliţi suficient, ne‑au insuflat decenţa, curăţenia sufletească, ne‑au învăţat să trecem în viaţă cu demnitate şi să fim oameni cu frica lui Dumnezeu.
― Cum se face că noi românii avem cea mai bună impresie despre noi, dar, în realitate, prin felul cum activăm dăm greş, adică „călcăm prin străchini“?
― Am evoluat prea rapid de la o stare pauperă, sărăcăcioasă, având năzuinţe să ne comparăm într‑un timp scurt cu Occidentul, având şi acces la porţile lui. De aici, comportamentul sălbatic al unora dintre noi, anume când revenim acasă, din depărtări, aici vrem cu tot dinadinsul să demonstrăm că am evoluat printr‑o simplă vizită în ţările civilizate, iar noi, structural, aici ne comportăm cu infatuare, din nefericire. În consecinţă, avem o părere foarte bună despre noi, ne credem competenţi, dar în fond mai avem multe de învăţat şi drum lung de parcurs până vom deveni o naţiune respectată.
― Care este cea mai mare bucurie pe care o aveţi în prezent?
― Că ne simţim iubiţi de Dumnezeu şi de aici decurg toate celelalte: sănătate, bucurie pace, bună înţelegere, într‑un cuvânt fericire. La 61 de ani, trăgând linie şi adunând plusurile în raport cu minusurile, rezultă că în tot acest răstimp Dumnezeu a fost cu mine, cu familia mea şi cu toţi cei dragi mie. Şi aceasta, prin marea milostivire a lui Dumnezeu şi a rugăciunilor strămoşilor, moşilor şi părinţilor noştri din care ne tragem seva existenţială.
― Puneţi‑mi o întrebare sinceră, vă rog!
― Cum ne percepeţi dumneavoastră ca şi creştini, daţi‑ne o notă!
― Personal, ca sacerdot vă consider un dar al lui Dumnezeu care a venit către mine în momentele grele ale misiunii preoţeşti. Sunteţi ca stare de spirit asemănători tatălui meu şi mamei mele în care îmi arunc ochii, mai ales după ce au plecat pe tărâmul veşniciei. Vă simt calzi fii duhovniceşti pe care Dumnezeu mi i‑a încredinţat, binefăcători ai mei în Hristos.
― Cum vă împărţiţi între viaţa de familie şi viaţa în Hristos?
― În primul rând, activitatea misionar‑preoţească, în graficul ei se datorează harului lui Dumnezeu şi înţelegerii care vine în mod minunat din partea familiei, îndeosebi a soţiei. Nu este uşor, dar nici imposibil ca să faci faţă cerinţelor. Totul merge prin asumare, adică, când Biserica o cere ca jertfă, familia se supune şi când familia îşi cere drepturile, dreapta socoteală salvează situaţia. Ceea ce trebuie să facă un preot mirean în Biserică nu poate să facă un călugăr, iar ceea ce face un călugăr nu poate să facă un preot mirean. Dar intervine paradoxul. Cineva de sus orchestrează situaţia. Un călugăr din Sfântul Munte, dacă ar auzi despre ascultările pe care le face în Biserică preotul de mir, nu ar fi în stare să le ducă la îndeplinire. De altfel, un preot de mir, oricât de evlavios ar fi, nu poate să ţină trena unui program monahal zilnic. Un ierarh, oricât de inteligent ar fi şi de bună credinţă, nu ar putea înţelege crucea unui preot de mir cu preoteasă şi copii care trec prin necazurile inerente ale căsniciei. Şi tot atât de adevărat, un preot de mir sau de mănăstire sau un pustnic nu poate să înţeleagă, oricât de mult şi‑ar dori, ispitele prin care trece un ierarh aflat în linia întâi a Bisericii. Sau un mirean, ca frăţiile voastre, nu puteţi înţelege trăirea mistică a unui monah.
― Eu cred că în piramida Bisericii către ceruri, la bază sunt mirenii, următorul strat sunt preoţii de mir, apoi călugării şi măicuţele, apoi ierarhii şi, peste toţi aceştia, pustnicii care ne alimentează cu energia credinţei pe toţi laolaltă.
― În concluzie, dacă nu încercăm să ne punem în locul celuilalt măcar o clipă, pentru că fiecare dintre noi are un statut în Biserică, nu ne putem înţelege şi cădem în păcatul judecăţii, pentru că vedem lucrurile din exterior şi nu din profunzime, din afara celuilalt.