Autor: Preot Ionel Rusu, Membru UZPR
18 mai 2021, Romeo Schneider, 51 ani (economist)
― De câte ori te‑am întâlnit ca enoriaş mi‑ai zâmbit. Ce se întâmplă cu frăţia ta?
― Zâmbesc pentru că totdeauna, înainte de a vorbi, gândesc că cel din faţa mea are nevoie mai multă decât mine de bucuria care izvorăşte din tot ceea ce este în jurul meu în acel moment. Simt că se opreşte timpul. Zâmbesc, dar cei din jur nu observă pentru că nu reuşesc să înţeleagă, să vadă duhul omului care este atunci. Ei sunt ancoraţi cu gândul în alte realităţi.
― E ca şi cum ar întâlni un lucru, un obiect…
― M‑am întâlnit în cale cu o femeie gravidă şi am văzut în spatele ei un băieţel, o altă fiinţă decât ea însăşi.
― Cum este din punct de vedere profesional viaţa de economist?
― Trebuie să ai ordine în minte, ordine în viaţă, să fii un foarte bun matematician, un om aproape de exact. E nevoie de o capacitate de anticipare a problemelor care se vor ivi şi o gândire spre viitor, ca dintr‑un mănunchi de cifre să faci o grădină de flori.
― Cum reuşeşti să rămâi vesel şi optimist în toate zilele?
― Ducându‑mă cu gândul la veşnicie şi la frumuseţea ei. Cineva spunea că vizita la cimitir este cea mai bună facultate. Gândul la moarte suprimă timpul, te aruncă exact în lumea lui Dumnezeu, un Dumnezeu viu aşa cum unei mame îi moare copilul în braţe şi nu poate alina cu nimic, nu vrea să audă nimic, aşa este şi pasul următor pe care îl faci. Când îl faci, trebuie ca cineva să nu sufere din cauza ta. Te dăruieşti celorlalţi fără a cere nimic în schimb. Atunci apare acea seninătate, acel calm, acea bucurie care nu mai e omenească. Aşa cum mama mă legăna ca să mă adoarmă când eram mic şi nu îmi era frică, aşa, la problemele care vin, mă duc în lumea lui Dumnezeu şi merg cu El găsindu‑mi salvarea în urma unui zâmbet. Şi eu am greutăţi, şi eu sunt om, dar când am avut bucurii sau necazuri m‑am oprit brusc ca pe marginea unei prăpastii şi, în cel mai întunecat fund al ei, nu mi‑am pierdut speranţa, ştiind că lumina e candela vieţii mele şi Dumnezeu o ţine aprinsă.
― Odată, în treacăt, mi‑ai mărturisit, frate Romeo, că iubeşti muzica. Oare zâmbetul se prelinge şi din cântec?
― Când eram mic, mama, îngerul meu păzitor, m‑a dus alături de fraţii mei în seara de Înviere cu o mică lumânare în mână la o biserică luminată, încât ceasul nopţii devenise zi. Un glas din biserică răsuna copilului de cinci ani ca din fundul pământului: „Veniţi de luaţi lumină!“ Aveam lumina, era în faţa mea, şi iar s‑a auzit: „Veniţi de luaţi lumină!“ Atunci, în acel moment, lumina din faţa mea cu lumina din cer s‑au unit pe vecie. Noaptea devenise Lumină. Muzica pentru mine este pansamentul sufletului meu. Viaţa grea din familie, fără comunicare, a trimis copilul la Învierea Domnului. Acolo copilul a găsit alinare şi miracolul Învierii. Atunci timpul nu mai exista.
― Cum se împacă, după părerea ta, o pregătire exactă cu una umanist‑artistică?
― Armonia, o primă lecţie a bucuriei inimii. De la sunetul unei păsări, la dangătul prelung al clopotului se percepe viaţa ca un dar. Sufletul se vindecă atunci când caută să înţeleagă bucuria, tristeţea şi viaţa, în ansamblu. Zgomotul face rău corpului omenesc, dar cântul ce iese dintr‑un suflet frumos aduce pace şi bucurie. Dimineaţa soarele răsare, luminând chipul copilului, al tânărului, al celor care au speranţă şi păr alb. Iar pe cel bolnav, cântul şi rugăciunea îl vindecă. El este legat de suflet. Cuvântul bun, scris, vorbit sau cântat, reprezintă un medicament pentru suflet.
Când aud sirena unei salvări mă rog pentru sufletul celui care este în ea; sau dacă sunt pompieri, tot la fel, mă opresc din ceea ce gândesc şi mă rog din toată inima pentru cei încercaţi. Dăruiesc fără să aştept sau să cer nimic în schimb şi nu vreau să fiu înţeles. Vorbesc cu oamenii şi unii mă resping, nu au nevoie de mine. Dacă într‑o căsătorie, în care nu este numai bine, ci sunt şi greutăţi, singura legătură între cei doi este ca el să tacă, să asculte lucrurile care nu se aud cu vorba, ci cele care se simt. Nu e suficient să vii cu flori, duminica, cu bani sau să ajuţi la treburi casnice, trebuie să fii jumătatea jumătăţii tale, chiar dacă pe chipul ei nu se vede nimic. Numai acel zâmbet interior aduce pace sufletului. Să‑ţi pui sufletul pe tavă ca să fie văzut, nu ca să îndrepte lucrurile, ci să cadă orgoliile între cei doi. Fiind gol, în acest moment, ea te va îmbrăca, apoi vine îmbrăţişarea, armonia.
― Când lipseşte îmbrăţişarea, ce se întâmplă?
― Îmbrăţişarea fără cuvinte este un balsam şi nu dă niciodată greş. Iar când lipseşte, reapariţia sufletului de copil, nefuga din faţa greutăţilor şi nerisipirea gândului bun aprind o flacără care pe drept cuvânt va lumina iubirea celor doi. Iar când vei aprinde candela de sub icoana casei cu mâna, caută‑ţi fericirea în singurătate şi în lumea lui Dumnezeu. Niciunul din cei doi n‑a greşit, ţinând trează speranţa.
― Cum poate fi alungată „singurătatea în doi“?
― Ea nu poate fi alungată. Un suflet prins în această mreajă va fugi mereu nu spre un alt suflet, ci spre interiorul lui, speriindu‑se de ceea ce vede. Înţelegerea lucrurilor nu poate fi omenească, numai apropierea celor două suflete, nu ca la început, ci ca atunci, şi dând la o parte cu mâinile sufletului întunericul ce este împrejurul lor, vor vedea lumina care va reaprinde ochii sufletului pentru a putea trăi pe mai departe.
― Există cupluri în care unul din doi îl îndepărtează pe celălalt în chip vădit sau agresiv. Care este explicaţia acestui tip de comportament?
― E simplu. În primul rând, minciuna este primul lucru care apare între ei. Având o libertate a sufletului, nu te mai sperie nimic. Când te apropii de disperare şi ştii, zâmbeşti la ea, parcă o forţă invizibilă îţi trece prin faţă. Cine priveşte viaţa şi moartea ca pe un singur lucru nedându‑se în dreapta sau în stânga unei linii, are linişte sufletească. În momentul în care sufletul e spart în cioburi, nimeni nu ascultă de nimeni, dar depărtându‑se unul de altul în lumină, atunci se vor trezi. O viaţă în întuneric sufletesc este moarte. Cine e mai jos de firea lui, va rămâne singur.
Atâta timp cât există ură într‑un om care nu o recunoaşte şi nu ştie cum să lupte cu ea, va ajunge un suflet trist, va găsi în orice lucru o bucăţică de ezitare spre rău, nu spre bine. Numai dăruind poţi să aduci bucurii în faţa urii. Niciun om pare a nu avea nevoie de celălalt, parcă cu cât se apropie oamenii cu atât se îndepărtează, apare minciuna, invidia, gândul că sunt nemuritori.
― Nu e nevoie de o exorcizare?
― Ea trebuie făcută numai prin credinţă. Dorind să vindeci, mai mult aduci nenorocire, dacă tainele lumii acesteia necunoscute sufletului omenesc, tainele lui Dumnezeu, nu sunt trăite. Firea omenească e slabă. Dacă nu ai suflet de copil, dacă nu invoci numele lui Iisus ca să alunge frica, starea de nebine dăinuie. E o luptă pe care o duce omul zi de zi cu el însuşi. Dacă un cuvânt nu este spus cu dragoste şi linişte sufletească, legătura dintre cele două suflete este spulberată asemenea unei flori de păpădie. Tot ceea ce credem că e bine din punct de vedere duhovnicesc trebuie să fie ca o poezie lină, ca o poveste frumoasă cu început şi sfârşit.
Vorbesc cu apa, cu florile, cu animalele, îmbrăţişez copacii, ascult vântul. Am văzut un arici şi l‑am luat din mijlocul străzii, apoi o broască ţestoasă, un pui de fazan rănit şi l‑am aşezat în iarbă, nu calc furnicile, gângăniile. Dacă văd o albină că se îneacă în apă, o salvez. Un cărăbuş nu putea să zboare şi l‑am luat în palmă şi l‑am lăsat în apropierea unei flori, într‑un smoc de iarbă. Merg cu picioarele goale pe pământ şi îmbrăţişez copacii.
― Mai rar asemenea oameni sensibili. Ai prieteni?
― Da. Sunt respectat, sunt iubit de mulţi. Am vorbit cu un copil de 9 ani şi m‑a îmbrăţişat deodată. N‑a mai vorbit. L‑am luat în braţe şi s‑a bucurat. Avea nevoie mare de afecţiune, era un copil suferind, îi lipsea căldura sufletească, i‑a făcut bine gestul meu.
― Şi Hristos ne‑a îmbrăţişat pe toţi oamenii, răniţi de patimi şi păcate, dar şi îngenuncheaţi de egoism. Şi Sfânta Biserică ne îndeamnă în perioada pascală, ca fraţii, unul pe altul să ne îmbrăţişăm. În concluzie, o prezenţă caldă, sinceră, plină de bunătate şi compasiune, o vorbă blândă, un zâmbet tainic, o rugăciune simplă, o privire senină ca cerul de vară sunt leacuri pentru tămăduirea legăturilor sufleteşti dintre oamenii care îşi pierd din ce în ce mai mult firescul.
Sursa foto: Internet