Autor: Preot Ionel Rusu
30 aprilie 2021, Iulian Grigoraş, 45 ani (profesor)
― Când ai observat că înclinaţia spre istorie dă pe‑afară?
― În clasa a II‑a am obţinut o menţiune cu prilejul căreia am primit în dar o carte care m‑a marcat: „Poveşti din tricolor“. O am şi astăzi, am păstrat‑o. Ea conţinea mai multe poveşti istorice care m‑au vrăjit. A fost scânteia. În anii următori căutam cărţi de aventuri cu caracter istoric, spre exemplu: „Cei trei muşchetari“, de Alexandre Dumas, ciclul „Pardaillan“, de Michel Zévaco, ciclul dacic al lui Ioan Ciobanu. Sunt fan declarat al lui Mihail Sadoveanu cu „Fraţii Jderi“, „Neamul Şoimăreştilor“ şi de aici m‑am îndreptat spre laureatul premiului Nobel, Henry Sienkiewicz cu „Quo Vadis“. După perioada lecturilor de plăcere am trecut la lecturile cu greutate, cu consistenţă: „Dacii“ de Constantin Daicovici sau „Istoria românilor“ de Constantin Giurescu.
― Fiind copil ai vizionat filme istorice?
― Da, pe toate. Nu am ratat nimic. Mai mult: pentru că programul TV era redus, iar cinematografele erau constrânse să ruleze doar anumite filme, ne întindeam antenele către TV Chişinău din cadrul R.S.S. Moldovenească (din fosta URSS), unde seară de seară dădeau filme de război, produse de ruşi, dar dublate în limba română. „Căpitanul Stâncii norocoase“ este unul dintre aceste filme. Nu mai încape vorbă de filmele istorice româneşti: „Dacii“, „Mihai Viteazul“, „Ştefan cel Mare“ sau „Noi, cei din linia întâi“, un film care ar fi trebuit să participe la Oscar, dar a fost blocat de Nicolae Ceauşescu.
― Ai fost deseori la cinematograf?
― Da. Pentru mine cinema‑ul s‑a numărat printre hobby‑uri.
― De unde ai atâta răbdare pentru filmele de lungmetraj?
― De regulă sunt un om răbdător şi atunci când îmi place ceva am răbdare până la sfârşit.
― Profesia de azi poate să fie urmarea pasiunilor din copilărie?
― Posibil, cu toate că prima chemare a fost către haina militară, dar destinul a făcut în aşa fel încât am ajuns student la istorie fără ca să ajung să mă înscriu la şcoala militară.
― Care a fost prima notă pe care ai obţinut‑o la istorie în ciclul liceal?
― 10. Am ştiut Legenda întemeierii Romei. Ba mai mult, la examenul de bacalaureat am reuşit să uimesc comisia prin faptul că mă pregătisem temeinic, deşi veneam de la un liceu cu profil tehnic.
― Filmele vizionate au avut o înrâurire asupra comportamentului şi trăirii sentimentului patriotic de mai târziu?
― Da. Constant. Probabil că până voi muri nu voi înceta să vibrez la tot ceea ce este românesc. Când aud Imnul României şi cântecele patriotice, îmi mişcă sufletul. Chiar trăiesc parada de Ziua Naţională.
― Care este personajul istoric din romane sau filme pe care îl admiri fără rezerve?
― Foarte greu de ales. Poate l‑aş alege pe D’Artagnan.
― De ce?
― Pentru că este o fire luminoasă, sinceră şi loială.
― Ai întâlnit în filme sau în romane personaje feminine care te‑au impresionat?
― În roman, chipul reginei NEFERTARI, soţia faraonului Ramses al II‑lea (în seria Christian Jacq) pentru tact, bunătate şi perseverenţă; iar în film amintesc pe Ecaterina Teodoroiu, pentru sacrificiul şi dragostea de ţară.
― Ai satisfacţii sufleteşti şi profesionale în urma predării disciplinei ISTORIE?
― Desigur. Nu există disciplină mai vie decât Istoria, deşi se ocupă de trecut. Este practic singura care ni‑i arată pe oameni aşa cum au fost şi ni‑i va arăta întotdeauna. Şi poate, de aceea, unii se străduiesc să diminueze rolul ei în procesul educativ.
― Cum îţi explici faptul că unii, deşi au învăţat istorie, refuză să înveţe din lecţiile trecutului?
― Într‑o societate ca a noastră, din păcate, primează interesul personal şi pentru a‑şi atinge scopurile obscure sau nu, este sacrificat interesul general.
― Mai există astăzi cu adevărat oameni patrioţi? Ai întâlnit?
― Da, doar că vocile lor răzbat mai greu prin freamătul produs de vocile nepăsătoare. Un exemplu de patriot adevărat este profesorul Ioan Aurel Pop, preşedinte al Academiei Române, care prin vorbă şi faptă încearcă să trezească la realitate o naţiune amorţită de interese comerciale. Potrivit domniei sale, demitizarea istoriei nu poate să meargă până la abandonarea valorilor şi simbolurilor româneşti.
― Ai participat la concursuri şcolare, la olimpiade de istorie?
― Da. În gimnaziu. Nu am participat ca să câştig, ci pentru a mă bucura de istorie şi a mă întâlni cu colegii.
― Îţi place anonimatul?
― Da. Anonimul poate iscodi trecutul în linişte, fără a fi perturbat de cei din jur sau de lumina reflectoarelor.
― Sunt convins că ucenicii de la şcoală vă îndrăgesc. V‑au găsit o „poreclă“ din simpatie?
― Mulţi mă strigă „profu’“, „dirigul“. La începutul carierei, un puştan de clasa a VI‑a le spunea colegilor lui că semăn cu Vlad Ţepeş. El se referea la mustăcioara mea, distrându‑se. Probabil, dacă aş fi fost blond, eram Ştefan cel Mare. Drept „pedeapsă“, cu clasa aceea am organizat o excursie istorică în Dobrogea. Cu ei am avut cea mai frumoasă oră de Istorie pe zidurile Cetăţii Dinogeţia.
― Ai participat la vreo oră de Istorie fără mustaţă?
― Niciodată. De când s‑a ivit pe buza superioară nu m‑a mai părăsit. Este feciorelnică.
― În ceea ce priveşte predatul, pui accent pe reţinerea exactă a datelor?
― Nu. După părerea mea, importantă este povestea plină de învăţăminte, cu sau fără picanterii. Generaţia de azi are acces imediat la informaţie şi, din acest motiv, pentru ei mai importantă este povestea din spatele datelor istorice exacte.
― Tot povestind din trecut nu se întâmplă să rămâi în trecut?
― Nu. În ciuda faptului că fac mereu referire la trecut, rămân ancorat în prezent.
― Îţi aminteşti de ultimul roman istoric lecturat?
― „Tunurile albe“ de Douglas Reeman. Este vorba despre echipajul unei nave englezeşti care, la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, este trimis în portul militar german de la Kiel unde trebuia să ajute la reconstrucţie şi la organizarea vieţii de după conflict. E interesant de urmărit dacă şi cum reuşesc oamenii să renunţe la prejudecăţi. Aşa se întâmplă şi astăzi în privinţa prejudecăţilor care, uneori, sunt greu de depăşit.
― Ce părere ai despre cei care îşi vorbesc numai de rău ţara?
― Cei care îşi ponegresc ţara nu o merită. Din această categorie fac parte cei care nu au făcut nici cel mai mic efort pentru a schimba ceva în bine. Se laudă cu curăţenia şi disciplina din alte ţări, dar aici când ajung, în patria mamă, declară nonşalant că totul li se cuvine. E ca şi cum ţi‑ai ponegri familia şi propria casă.
― Ai publicat ceva de specialitate?
― Da, am publicat articole cu teme privind istoria antică şi istoria locală.
― Te doare sufletul când observi că unii prin comportament şi‑au atrofiat simţul patriotic?
― De fiecare dată. Şi mă gândesc cu tristeţe că nu există un efort colectiv în depăşirea acestei provocări contemporane. Ai senzaţia uneori că tinerii sunt îndepărtaţi în mod conştient de neam şi ţară, în ideea că se desprind astfel mai uşor de familie şi merg să contribuie la prosperitatea altora.
― E vorba de dezrădăcinare?
― Bineînţeles. Şi mai ales tinerii talentaţi sunt atraşi să studieze şi să muncească pentru alţii. Nu am observat, personal, niciun program al statului român care să îşi propună diminuarea procesului de imigraţie a tinerilor valoroşi.
― Dar există şi cazuri care, în ciuda indiferenţei autorităţilor, se încăpăţânează să rămână aici şi să facă ceva aici.
― Există, dar cu o floare nu se face primăvară.
― Crezi că cei care îngroaşă rândurile diasporei sunt mai patrioţi decât cei care rămân acasă?
― Da, pentru că ei simt cu adevărat cum e să te afli printre străini, nefiind ajutat de nimeni.
― Aşa e şi cu credinţa Neamului. Când erau aici, erau pasivi. Când au ajuns acolo, nevoia i‑a transformat în practicanţi. Crezi că îi poţi convinge pe tineri să evite exodul în calitate de profesor de Istorie?
― Nu ştiu dacă îi pot convinge, dar sunt sigur că pot să încerc să‑i conving să rămână, cu argumente istorice, spirituale, emoţionale, raţionale, logice etc.
― Apreciez sinceritatea debordantă pe care mi‑ai furnizat‑o şi îmi doresc să rămânem prieteni până la capăt.
Foto: accentmedia.ro