Autor: Preot Ionel Rusu
Mă minunez cum unei flori îi trebuie măcar un an să crească, ca să înflorească și să ne poată onora o zi într-o glastră, o săptămână…
1 aprilie 2021, Lenuţa Velichi, 65 ani (florar)
― Cum de v‑a venit ideea să deschideţi o florărie într‑o împărăţie a betonului? Daţi‑mi un răspuns la curiozitatea mea!
― Îndrăgind florile, oamenii, toate vietăţile, m‑am format într‑un mediu special, fiind crescută de la zece luni de „iubirea sufletului meu – bunica“; îi spuneam mămuca, o fire blândă ca un înger. La ţară toate florile din curte eu le răsădeam şi le îngrijeam cu dăruire, cu mult suflet. Eram şefa lor.
― Dintre toate florile care v‑au atras cel mai mult?
― Prima floare care ieşea la iveală era stânjenelul de la poarta fântânii care se întindea până‑n prispa casei. Admiram lalelele, narcisele albe, bujorii de câmp şi bătuţi, mulţi crini şi semănam printre ei crăiţe, petunii. Multe, multe ieşeau din loc. Înainte de Paşte văruiam gardul şi curăţam de uscăciuni florile ce supravieţuiau sub munţii de zăpadă ai iernii.
― La inimă până astăzi care vă este floarea preferată?
― Copacul cu flori de liliac mov. Bujorul a fost, este şi va fi floarea sufletului meu.
― De ce?
― E parfumată. E o floare specială care se deschide în luna mai.
― Puteţi să spuneţi că florile pe care le iubiţi şi le îngrijiţi se aseamănă cu nişte copilaşi frumoşi?
― Se aseamănă şi cu sufletele speciale ale unor oameni care au trăit şi care mai sunt printre noi. Fiecare floare are povestea ei.
― Relataţi‑ne o poveste despre o floare românească, de‑a noastră.
― Păpădia. Dumnezeu a trimis un înger să întrebe florile cum vor să arate. Fiecare dintre ele au vrut să fie frumoase, roşii sau albe, cu flori mari sau plăpânde ca un vis de vară, albastre ca seninul cerului, numai păpădia nu ştia cum ar vrea să arate şi îngerul i‑a mai dat o zi să se mai gândească. Rugându‑se şi‑a înălţat ochii spre cer şi a văzut soarele şi s‑a hotărât că ar vrea să fie ca el, galbenă şi frumoasă. Apoi văzu luna şi se răzgândi. Ar fi vrut să fie ca ea, albă, rotundă, diafană, apoi văzu stelele şi‑i plăcură nespus de mult. Când veni îngerul nu ştia ce să îi spună. Să fie ca soarele, ca luna, ca stelele… Aşa că Dumnezeu i‑a îndeplinit toate dorinţele. De aceea, la început păpădia e galbenă ca soarele, apoi albă ca luna şi dacă suflă peste ea se împrăştie precum steluţele.
― Cum se face că această florărie ne încântă privirea şi ne aduce în suflet nostalgia paradisului primordial terestru? Este un punct de atracţie pentru mulţi dintre noi.
― Din ţesătoare de covoare persane, punând în ele motive florale, a încolţit în mintea mea gândul bun că o florărie încântă sufletele oamenilor şi ia tristeţea de pe feţele lor, doar acelora care au ochi să le vadă şi timp să le miroase.
― Vorbiţi cu florile?
― Da. „Frumoasele mele!“ Ele m‑au hrănit sufleteşte şi material. Au fost şi vor rămâne fraţii şi surorile mele din preajmă. Când împodobesc un buchet, doresc ca o părticică din sufletul meu şi chiar din tot sufletul meu să ajungă în glastrele celor iubitori de nestemate vii şi să‑i bucure. Ele transmit tot ce e frumos şi bun pe acest pământ pentru că ele ne aduc aminte de raiul pierdut. Orice floare ne vindecă ochiul, chiar sufletul.
― De ce partea feminină comparativ cu cea masculină este mai sensibilă atunci când i se dăruieşte o floare?
― Atunci când primeşte floarea, femeia simte stima, preţuirea, dragostea din partea celui care dăruieşte. Are o simţire aparte, aşa e croită de sus. Sunt şi excepţii de la regulă. Într‑o casă cu multe flori la fereastră, un soţ a adus acasă o sticlă cu pălincă maramureşeancă, o horincă, în ziua de Bobotează. A lăsat‑o în grabă şi soţia a crezut că e aghiasmă mare. Şi le‑a stropit pe toate din belşug. Şi după câteva ore, una câte una au adormit definitiv. În suflet a fost o mare durere pentru că nu avea cine să mai zâmbească la fereastră. Ulterior, în locul mâhnirii a venit din nou bucuria, pentru că altele, la fel de frumoase, le‑au luat locul.
― De unde moşteniţi dragul de a împodobi sfintele Cruci în Duminica a III‑a din Postul Mare şi la praznicul Înălţării Sfintei Cruci (14 septembrie) în sfintele biserici?
― Sfânta Cruce este armă împotriva demonului şi puterea lui Dumnezeu şi merită împodobită cu florile recunoştinţei pentru sacrificiul lui Hristos în dreptul omenirii. În chip minunat Sfânta Cruce m‑a ajutat ca cei din administraţie să nu mă mute din acest loc.
― A reuşit vreodată muza să vă inspire a le închina florilor unele versuri, după sintagma „tot românul e poet“ sau cu privire la istoria făuririi acestei case a florilor?
― Am o poezie specială: „Dimineaţa mă trezesc/ Sufletul mi‑l primenesc/ La servici eu şi pornesc/ Căci acolo‑mi este drag./ Şi acolo, când ajung,/ Un vis nou a început./ Am un colţişor de rai,/ Toate florile din plai:/ Gladiole, crini, garoafe,/ Iris, gerbera, de toate./ Trandafiri îmbobociţi/ Pentru cei îndrăgostiţi/ Şi lalele, fel de fel/ S‑ajungă la sufleţel,/ Să le cumpere oricine/ Că‑s vândute doar de mine,/ Îngrijite şi iubite/ Să ducă mesajul lor/ Cel de dragoste şi dor,/ De respect, de sănătate,/ Simpatie şi dreptate,/ Mulţumire şi mult drag/ La persoane de ’nalt rang/ Care chiar parcă le‑aşteaptă/ Şi‑au intrat în casa lor/ Floricele cu mult dor,/ Dornice de‑o îmbrăţişare/ Şi de‑o sfântă alintare“.
― Ce părere aveţi despre florile artificiale care vor să le înlocuiască pe cele naturale?
― Respectăm pe cei ce se străduiesc să le facă frumoase şi le aduc la limita adevărului, dar nu vor putea niciodată atinge valoarea florilor naturale care vibrează energii pozitive în ochii şi în inima celor iubitori. Floarea plină de frumuseţi e degetul lui Dumnezeu pus pe pleoapa ochilor, are taina ei, îţi dă inspiraţie; mă refer la poeţi. Tudor Arghezi compunea poeme în livada cu cireşi înfloriţi şi albinele zburând din floare în floare îi mângâiau sufletul.
― Ce mesaje subliminale pozitive ne transmit florile?
― Cât de mici ar fi sau ar părea, că e muşeţelul, albăstreaua, toporaşii, ghioceii, toate intră în sufletul tău şi îţi şoptesc: „Privitorule, fii mai vesel! Fii mai bun! Fii mai înţelept! Nu uita să zâmbeşti! Fii deschis la suflet! Iubeşte! Iartă! Cugetă la Dumnezeu! Fii sensibil! Scaldă‑te numai în lumină!“.
― Cum v‑aţi imagina sărbătorile creştine româneşti, bisericile, curţile şi grădinile fără de flori?
― Nu vreau să concep aşa ceva. Ele sunt ca aerul pe care îl respirăm în plămâni, aşa‑s florile, atât la sat, cât şi la oraş şi mai ales în ţinuturile cu pajişti înflorite.
― Dacă rugăciunile sihaştrilor ar înceta pe pământ, dacă florile ar muri şi albinele nu ar mai zbura, s‑ar stinge felinarul vieţii pe planetă. Câtă vreme mai există dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, florile dăinuiesc. „Pentru Tine, Doamne, florile‑nfloresc“, zice o cântare bisericească. Florile sunt darurile cele mai sfinte aduse mai întâi lui Dumnezeu şi apoi oamenilor spre desfătarea vieţii acesteia trecătoare.
― Mă minunez cum unei flori îi trebuie un an, cât de firavă este precum ghiocelul, să crească, să înflorească ca să ne poată onora o zi, o săptămână şi noi să ne putem alinta cu ele. Vorbim de florile tăiate, ce să mai zicem de cele din grădină, anuale sau perene, sau de pe dealuri, munţi, văi şi câmpuri?!
― Ce recomandări puteţi da tinerei generaţii?
― Când doreşte cineva să ofere o floare unuia dintre cei dragi, nu contează cum se cheamă şi cum arată, important este să o ofere cu mărinimie. E vorba de simbol. Să nu dispară nicio specie, aşa mă rog. Să îşi păstreze frumuseţea sufletului ca şi florile, cu orice preţ.
― Din toată inima urez mulţi ani florilor şi florăriei dumneavoastră în care vă umpleţi timpul, iar florile dăruite cu drag să le găsiţi pe aleea principală a Raiului după principiul biblic: „ceea ce semeni, aceea culegi“.
Comments are closed.