Autor: Preot Ionel Rusu
Dacă „produci” sănătate unei persoane, aceasta merge la lucru și „produce” la rându-i în domeniul său…
31 august 2021,
Ionel Julea, 54 ani, (doctor)
― Spune‑mi câte ceva despre originea ta sănătoasă.
― „Origine sănătoasă“ este din păcate o expresie de tristă amintire care a intrat în limba română odată cu practica din comunism de a admite în şcoli sau a promova în funcţii personaje ce nu aveau în familie membri care manifestau sau manifestaseră disidenţă faţă de regim, ori fuseseră în diverse funcţii sau partide înainte de instalarea regimului. Ca să mă refer strict la origine, provin dintr‑o familie de intelectuali, profesori la şcoala din comuna natală Negrileşti, actualmente şcoala gimnazială Florea Julea. Tata a predat limba română, iar mama biologie. Din păcate amândoi predau acum în ceruri. Bunicul mamei a fost sanitar în acelaşi sat, un om foarte „luminat“ pentru acele vremuri după cum se povesteşte încă de cei foarte în vârstă. A avut patru fete şi a ţinut foarte mult ca ele să facă studii. Probabil că transmisă de la acest bunic, mama – care vorbea moldoveneşte în afara timpului când se afla la catedră – avea o vorbă pe care am auzit‑o poate de sute de ori: „Dacă învăţaţi îmi vând şi cămeşa de pe mine şi vă ţin la şcoală!“. Tata provine din Turnu Măgurele şi bunicul a fost militar. Bunicile au fost casnice.
― De ce te‑a fascinat lumea cărţilor?
― Am fost dintotdeauna atras de lectură datorită părinţilor în special, având acasă un număr considerabil de cărţi. Parte din ele au fost de la bunicul matern (Barbu), majoritatea însă fiind cumpărate de tatăl meu. El a achiziţionat şi a citit cu pasiune foarte mult, ceea ce însemna un efort financiar consistent pentru bugetul familiei în anii ’70 şi ’80. A avut şi încercări literare materializate în volume de versuri, eseuri şi un roman. De altfel, în toată copilăria noastră (suntem patru fraţi), tata a avut abonamente la toate revistele importante de literatură („România literară“, „Luceafărul“, „Tribuna“ etc.) sau cultură şi ştiinţă („Săptămâna culturală a capitalei“, „Flacăra“, „Magazin“ etc.), pe care le citeam asiduu toată familia. Eram la curent cu tot ce publicau marile edituri ale vremii. Probabil că este meritul tatălui care a ştiut să ne recomande cărţi pentru vârsta noastră, în aşa fel, încât cititul să nu fie o „corvoadă“ ca la mulţi din generaţia actuală, devenind în timp o mare plăcere.
― De ce te‑ai orientat ca studiu şi ca practică spre tratarea afecţiunilor din sfera cavităţii bucale?
― Nu ştiu dacă stomatologia şi ulterior chirurgia maxilo‑facială pe care o practic a fost alegerea mea în totalitate. Medicina în general, da, a fost alegerea mea. Pot spune că am visat o perioadă să fiu psihiatru. Mi‑e greu acum să descriu exact cum vedeam sau mai degrabă cum credeam la vârsta adolescenţei că s‑ar desfăşura profesia asta în viaţa mea. Mai degrabă profesia m‑a ales pe mine. Cert e că aveam acea inocenţă descrisă de Geo Dumitrescu în Cântecul de nucă verde când „cântam, cu zarea căpătâi, nepăsătoarelor statui“. Cu alte cuvinte, eram atras de chemătoarea pădure adâncă sau, cum se spune, credeam că pot muta munţii din loc. Dar eu nu doar credeam, ci eram sigur că pot. Am intrat la Stomatologie, la Târgu Mureş şi, cum se întâmplă uneori să întâlneşti în viaţă oameni deosebiţi care‑ţi devin modele şi‑ţi determină cursul profesional, mi s‑a întâmplat şi mie. Slavă Domnului, am avut mulţi profesori la care priveam cu multă admiraţie, atât spre partea profesională, cât şi spre cea legată de personalitatea umană. S‑a întâmplat în timpul studenţiei să intru în sala unde opera şeful clinicii de chirurgie maxilo‑facială (doctorul Radu Vămeanu) şi cred că asta a făcut să aleg această specializare. Poate atras şi de partea spectaculoasă (din mai toate specialităţile chirurgicale) care face să se vadă relativ repede rezultatul actului medical, dar şi de atracţia spre artă (doar ca devorator) – în latină „ars medica“ înseamnă arta de a vindeca. În chirurgia maxilo‑facială e nevoie de reconstrucţie facială după intervenţii de multe ori cu adevărat mutilante post traumă sau post excizie de tumori, iar asta implică cu adevărat simţ estetic pentru că pacientul trebuie reintegrat social.
― Cum vezi lumea medicală prin ochii tăi?
― Lumea medicală se vede în imagini diferite, pe de o parte ca lucrător în sistem – de la nivelul vârstei şi implicit al experienţei acumulate, pe de altă parte în imaginea creată din postura de pacient. De asemenea, există diferenţe majore de percepţie a sistemului public de stat şi a celui privat. Unele diferenţe sunt normale, iar altele din păcate nu ar trebui să existe. Cred că, fiind în toate aceste situaţii, aş putea să am o imagine bună de ansamblu. Totuşi îmi e greu să fac o critică pentru că aş exprima judecăţi de valoare şi nu pot face asta. Nu cred că sunt diferenţe mari între pregătirea medicilor din România şi cei din Occident la care ne raportăm, deoarece acolo este procentul cel mai mare de practicare a medicinei aşa zis tradiţionale sau convenţionale, ca şi în ţara noastră, şi nici chiar la nivel de aparatură. Diferenţele sunt la nivelul educaţiei sanitare, care în România ultimelor decenii lipseşte aproape cu desăvârşire. A se vedea reclamele totalmente idioate care induc ideea că problemele medicale principale la noi sunt: constipaţia, diareea, mătreaţa, incontinenţa urinară etc., lipsa unor emisiuni sau măcar spoturi de EDUCAŢIE în mass‑media pentru problemele grave ca hipertensiune arterială, diabet, obezitate, cancer sau nivelul de dotare cu echipamente şi materiale uzuale! De asemenea, sunt probleme în relaţia dintre pacienţi şi medici sau cadrele medicale medii, în care din păcate vinovăţia e preponderent la ultimii. Subiectul este foarte larg şi greu de dezvoltat. Aş spune ca o concluzie că totul depinde de calitatea umană, pe care în ţările mai dezvoltate se pune accent foarte mare în ultima vreme. Sau, mai sintetic: „omul sfinţeşte locul“.
― Competenţa, moralitatea şi cultura generală sunt atuurile tale în cariera de medic chirurg?
― Nu ştiu dacă astea sunt „atuurile“ mele aşa cum le numiţi, dar cu siguranţă sunt calităţi pe care trebuie să le aibă orice medic, indiferent de specialitate. Cred că e foarte important să empatizezi cu cel cu care interacţionezi, în speţă pacientul. Ca să mă fac bine înţeles, empatia (tot e la modă cuvântul) reprezintă identificarea afectivă cu cineva, adică să poţi să te pui în locul celuilalt. Asta e poate cea mai importantă calitate a unui medic sau asistent medical. Cunosc de la cei care studiază medicina în Statele Unite, dar şi din contactele directe (în prezent particip la cursuri postuniversitare organizate de New York University) cât accent se pune pe latura „umană“ în medicină.
― Spiritul umoristic al tău este nativ sau dobândit pe cale?
― Nu ştiu dacă sunt chiar un spirit umoristic. Poate mai degrabă unul ludic, zglobiu. De când mă ştiu, mi‑a plăcut să fiu înconjurat de foarte mulţi prieteni, poate chiar să fiu în centrul atenţiei cum se spune. Ca să reuşesc să ţin aceşti oameni împreună, probabil că s‑a dezvoltat şi acest spirit. Cu vârsta, nu mai am aceeaşi frenezie poate şi datorită dezamăgirilor avute, legate de unii aşa‑zişi prieteni, sau copleşit de responsabilităţile tot mai mari din profesie sau familie. Mi s‑a întâmplat de multe ori să fiu întrebat de colegi, din liceu sau din facultate, cu care nu m‑am văzut mult timp, dacă am necazuri pentru că mă vedeau „prea serios“ faţă de acele perioade. Cred că specialitatea în care lucrez face să iau contact cu multe persoane efectiv cu faţă tristă; durerea în zona feţei şi gurii este foarte mare, pacienţii cu varii suferinţe nu pot respira bine, nu se pot alimenta, odihni, vin cu teamă. Asta se transmite şi medicului vrând‑nevrând, á‑propos de empatie! Poate că este şi „nativ“, toţi din familia mea fiind persoane foarte deschise, joviale, mai ales din partea mamei.
― În contextul unui exod uriaş, din ce raţiuni profesezi/ai rămas în ţară, având în vedere valoarea profesională şi umană de care ai dat dovadă?
― Nu am luat niciodată foarte în serios ideea de plecare din ţară, mai ales că aveam încă părinţi aici. E greu de presupus traiectul profesional sau de orice fel pe care îl va avea cineva din domeniul meu în străinătate sau l‑aş fi avut eu, în condiţiile în care studiile nu erau recunoscute în multe locuri din lume. Am uneori anumite regrete sau chiar frustrări mai ales în ultimii ani, când în condiţiile unei investiţii foarte mari în construcţia noii clinici, m‑am lovit de piedici puse de oameni răuvoitori şi incompetenţi din structurile locale. Nu am solicitat niciodată un regim preferenţial, dar pot spune că nu există nici un fel de facilităţi pentru cei care plătesc taxe şi impozite mari, ba din contra. Serviciile medicale aduc plus valoare într‑o societate, indiferent dacă provin din zona bugetată sau privată. Dacă „produci“ sănătate unei persoane, aceasta merge la lucru şi „produce“ la rându‑i în domeniul său, nu stă în concediu medical plătit de stat. Asta ca cel mai simplu exemplu. Nu poţi pune pe acelaşi nivel de impozitare sectorul medical cu unul de comerţ cu produse finite, să zicem: cumpăr cârpe din China şi le vând în România – hai, că mi‑am mai făcut nişte prieteni!
― Care este ultima carte pe care ai citit‑o?
― Chiar acum citesc Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgakov, o interesantă carte cu accente alegorice şi fantastice de critică a unui regim dictatorial corupt, demascat cu ocazia unei „vizite“ făcută de Diavol la Moscova anilor 1930; are origini faustiene – după Goethe. Autorul, sovietic ucrainean, renunţă la profesia sa de medic dedicându‑se scrisului… A avut un destin tragic – dar asumat – fiind interzis chiar şi după o perioadă scurtă când a fost plăcut de Stalin în urma unei scrisori celebre către acesta, în care critica dur sistemul.
Comments are closed.