Autor: Autor: Preot Ionel Rusu
14 aprilie 2021, Victoria Stan, 61 ani, (inginer agronom, pensionar)
― Am trecut de multe ori prin faţa casei dumneavoastră şi am observat, admirându‑vă pentru pământul frumos îngrijit care se odihneşte în tinda casei. Oare ce vrea să spună acest lucru?
― De mică am o aplecare firească spre cultivarea pământului. Îl consider ca pe o fiinţă neajutorată care are nevoie de îngrijire şi de afecţiune faţă de el. În copilărie mergeam la cosit fân, la plivit grădiniţa de legume, la prăşit porumbul, la secerat orzul, grâul, ovăzul…
― Aţi dormit vreodată pe pământ?
― În toate verile, mai ales în vacanţe, când urcam la fâneaţă, făceam colibă şi dormeam pe pământ sub cerul de stele. Atunci l‑am îmbrăţişat şi l‑am simţit aproape, făcând parte din mine. Din pământ răsărim cu trupul şi în pământ apunem cu el.
― Vă e milă de pământ atunci când îl vedeţi neîngrijit, necultivat, al nimănui?
― Simt cum mă strigă, să nu îl trec cu vederea.
― Cine v‑a influenţat să ajungeţi agronom?
― Doamna dirigintă Şuşnea din liceu care preda agronomia.
― Între viaţa de la oraş şi cea de la ţară ce aţi alege, deşi pământ există atât în mediul urban cât şi în cel rural?
― După mine, pledez pentru viaţa la ţară. Acolo simt că e locul meu. Acolo mă defineşte. Pentru că e mai mult pământ fără betoane, mai multă verdeaţă, mai mult aer ozonat, apă mai bună şi totul miroase a ţărână… Pământul când îl lucram, ţinteam ochii spre cer şi respiram viaţa, deci m‑a apropiat de Dumnezeu.
― Ce se întâmplă cu dumneavoastră mi se pare un paradox. Locuiţi în oraş şi vă comportaţi ca la ţară, adică sunteţi în continuare legată de glia românească. Cum vă explicaţi acest tip de comportament? Simţiţi pământul când plânge?
― Era foarte dezolantă priveliştea din faţa casei şi nu am mai putut răbda o asemenea neglijenţă şi ca atare, m‑am mobilizat. O şoaptă lăuntrică mi‑a spus: „Ieşi la treabă şi‑i oferă frumosul din sufletul tău!“.
― Ce aţi cultivat în grădină?
― Gazon şi toate tipurile de flori: lalele, zambile, crini, clematite, gutui american, trandafiri etc.
― Am zărit o plancardă care striga mutual: „Nu mai arunca gunoaie pe jos. Mi‑e greu să le mai adun“.
― În fiecare dimineaţă fac salubrizare. Sunt asemenea unui lucrător Ecosal voluntar.
― Educaţia ecologică pe care o faceţi mutual şi practic are ecou?
― Toată lumea care tranzitează zona admiră ceea ce fac şi mă felicită, ceea ce contează enorm pentru psihicul meu. Îmi amintesc cu nostalgie cât de mult m‑a îmbrăţişat pământul, de câte ori am căzut din copaci.
― Altădată, v‑a ieşit un porumbel din gură care mi‑a spus că ştiţi să plantaţi puieţi, arbuşti, pentru umbrirea pământului, ca să nu facă insolaţie.
― Mi‑e teamă ca în România pământul să nu se transforme în deşert. De aceea, cred că e foarte necesar să îl populăm cu pomi, fie decorativi, fie fructiferi. Am răsădit într‑un an 45.000 de puieţi, anume stejar, frasin şi arţar. Fiecare copac îmbrăţişat mi‑a transmis energie pozitivă, o încărcătură aparte, un echilibru.
― Ce minunat ar fi dacă fiecare om din această ţară ar planta un singur puiet într‑o viaţă şi tot ar fi ceva. Câţi puieţi aţi plantat în grădină la dumneavoastră?
― 25.
― Mulţi înainte, ca la ani, vă urez. De! Legea compensaţiei care nu se predă în nicio instituţie de învăţământ superior politehnic, nu trebuie şi ea luată în calcul? Adică, îi înlocuiţi şi pe cei care nu pot sau nu vor să lase ceva în urma lor, deşi doresc să respire a curăţenie şi a aer curat, românesc! Există pământ bun şi pământ rău, adică fertil şi nefertil, cum sunt oamenii.
― Deopotrivă. Am lucrat şase ani la rând un pământ compromis pe care a trebuit să‑l îmbunătăţesc anual cu îngrăşăminte naturale şi a devenit productiv.
― Ce părere aveţi despre unii români care nu dau nici măcar doi bani pe pământul pe care calcă?
― Au sufletele goale, învârtoşate, împietrite. S‑au înstrăinat de pământul străbun.
― Părinţii dumneavoastră au moştenit de la înaintaşii lor ceva pământ?
― Două hectare de pământ: un hectar arabil şi un hectar păşune.
― Deci nu aţi fost văduvită de glasul pământului? Este darul lui Dumnezeu. Ce sentimente trăiţi atunci când pământul e lipsit de apă, e cremene?
― Am un sentiment de neputinţă care nu‑mi dă pace. Atunci când plouă îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru fiecare picătură de ploaie, deşi ele sunt infinite. Mă pun în genunchi şi cu lacrimi în ochi aduc mulţumire Celui Preaînalt.
― Asta înseamnă sensibilitate, o calitate pe cale de dispariţie în era globalizării şi a internetului. Pământul lipsit de ploaie e ca sânul sterp al unei mame care nu‑şi mai poate hrăni pruncul. Ce vă sugerează pământul acoperit cu plapuma ierbii?
― Raiul pământesc.
― Ce credeţi despre unii români înstrăinători de pământul care i‑a hrănit din belşug în primii ani de viaţă?
― Nu sunt întregi la suflet. Pământul e o parte din sufletul fiecărui om. E ceva sfânt.
― Pământul pe care călcăm în România, din mila lui Dumnezeu, este plin de sfinte moaşte şi de locuri sfinte, chiar dacă pe alocuri au apărut şi spurcăciuni, totuşi, prin slujbele bisericeşti, prin apa sfinţită de la Bobotează, prin exorcisme, pământul se resfinţeşte odată cu apele care îl udă. E nevoie de multă conştientizare. Să nu uităm că pentru fiecare petic de pământ şi‑au dat viaţa eroii neamului românesc pe care Sfânta Biserică îi pomeneşte în taină la Sfânta Proscomidie, în auz la Sfânta Liturghie şi cărora le dedică prin excelenţă spre cinstire praznicul Înălţării Domnului.
― Mă doare sufletul când văd pământurile în paragină şi ne mai plângem ca văduvele în război că murim de foame, având în vedere că deţinem cel mai mare bazin hidrografic din Europa. Cernoziomul cambic se găseşte numai în România, supranumită „Grădina Maicii Domnului“. În încheiere recomand concetăţenilor mei să îngrijească pământul cu gânduri bune şi să nu uite că este al Domnului şi că tot el ne va acoperi trupurile ca să nu devenim stârvuri pentru sălbăticiuni…