Tehnica quilling

Autor: Preot Ionel Rusu

Ești fericit când poți și vrei să fericești pe alții…

8 aprilie 2021, Ruxăndica Puşcaşu, 68 ani

(lucrător amenajări nterioare, pensionar)

 

― În zilele noastre constatăm cu durere că un număr impresionant de români au uitat să mai confecţioneze lucruri de mână. Aşa se explică faptul că principala cauză a dobândirii depresiei şi, mai grav, a unor boli psihice, este abandonarea rucodeliei. După părerea mea, rucodeliile aduc în sufletele celor care nu le‑au părăsit o imensă bucurie. Ce simţiţi când vedeţi că în urma unor eforturi şi osteneli rămân lucruri frumoase care încântă privirea şi chiar unele sunt adevărate simboluri româneşti? Povestiţi pe larg, vă rog, cum aţi dobândit această frumoasă preocupare a lucrurilor bine făcute de mână!

― Acum 15 ani, având nepoţii la mine, m‑am implicat în activităţile lor didactice. Îi învăţam cum să modeleze hârtia cuiling, cum să ţină acul în mână, să croiască resturi de pânză, să lipească pe hârtie anumite figurine: iepuraşi, broscuţe, fluturaşi, puişori de găină, ursuleţi, spice de grâu, îngeraşi, bondari, clopoţel, bufniţe, căţei, pisicuţe, diferite flori: ghiocei, lalele, trandafiri, crizanteme, diferite fructe din plastic, fără viaţă (struguri, pere, mere, pepene).

― Adică le‑aţi cultivat de mici copiilor înclinaţia spre frumos, spre natură, spre ceea ce este viu cu adevărat.

― A fost de la început o plăcere de a coopera cu „oamenii cei mai mici“, o joacă, aş putea spune. Pe parcurs am început să fac progrese. Am confecţionat mărţişoare în stil autodidact, apoi tablouri peisagistice, coşuleţe din hârtie împodobite cu diferite floricele, mărturii tot din hârtie pentru nunţi, sorcove din hârtie creponată sau pietricele tradiţionale pentru Crăciun, „nuieluşe“ pentru Moş Nicolae.

Mai înainte de a lucra la grădiniţă cu copiii, m‑am întors în trecut la vechile îndeletniciri rurale. Am îndrăgit de mică lucrul manual influenţată de o chiriaşă a casei părinteşti venită din altă parte a ţării. Am de la Dumnezeu o imaginaţie bogată în a împodobi aceste simboluri. La şcoală am participat la ora de Lucru manual unde am învăţat să cos pe pânză şi etamină elemente florale, să fac ştergători din pănuşi uscaţi de porumb pentru intrarea la clase. De pe urma mea au ieşit carpete cu diferite peisaje din natură cu care împodobeam interiorul casei.

Şi astăzi fac nopţi albe ca la Polul Nord ca să le confecţionez cât mai atrăgătoare, dezvoltându‑mi imaginaţia constructivă. Mă inspir şi din lucrările altor persoane care au cu mine afinităţi cât mai apropiate. Ca meserie am fost ţesătoare la covoare şi montor‑reparator de ascensoare timp de 40 de ani de activitate.

― Oamenii de astăzi mai au capacitatea de a aprecia munca dumneavoastră? Deseori par grăbiţi, stresaţi, indiferenţi şi detaşaţi de rucodelii graţie consumerismului cotidian. Un om, oricât de competent ar fi, în lipsa desăvârşită de apreciere din partea unora, îşi pierde curajul şi se simte un pic dat la o parte, adică marginalizat. Ce puteţi mărturisi pe această cale?

― Unii chiar apreciază şi mă bucură, iar alţii uită să aducă o replică bună, apropo de îndeletnicirea mea.

― Am observat că îndrăgiţi foarte mult pelerinajele la mănăstiri. De ce?

― Aşa simt eu, să plec la locurile sfinte. Nu‑mi surâde să stau în faţa blocului vorbind în deşert. Îmi umplu timpul mergând la biserică şi socializând cu alte persoane cu preocupări serioase.

― Care este locul sau personajul care v‑a mişcat lăuntric cel mai mult în zecile de ieşiri în ţară şi peste hotare?

― În afara ţării m‑a marcat Drumul Crucii şi în interior Mănăstirea Sihăstria din Neamţ unde a trăit părintele Ilie Cleopa care l‑a format pe unul din finii mei de botez.

― Dar dragostea de a face colive şi a le modela frumos de unde provine?

― Din sufletul meu. Nu m‑am eschivat când cineva a avut nevoie ca să îl ajut cu colive pentru pomenirea morţilor. Am o predispoziţie spre frumos care vine dinlăuntrul meu, din inima mea. De exemplu, în propria‑mi casă am făcut modelaşe din gips numite stucaturi şi stalagmite ca în peşteri. Era în 1986. Mergeam cu soţul meu şi zugrăveam apartamente.

― Câţi fini de botez aveţi şi câţi de cununie?

― 15 de botez şi 5 de cununie.

― O adevărată investiţie în oameni, ceea ce presupune legături sufleteşti puternice.

― Unde lucram cu soţul meu eram respectaţi ca naşi şi cumetri. Pentru cine nu‑şi găsea, noi imediat săream în ajutor. Am trăit 49 de ani cu soţul meu în deplină înţelegere. În familie am avut o atmosferă plăcută din respect faţă de Taina Cununiei şi faţă de copii. Am fost prezenţi la necazurile şi la bucuriile celor dragi cu toată dăruirea după principiul solidarităţii creştine „ne bucurăm cu cei ce se bucură şi ne întristăm cu cei ce se întristează“.

― Cât timp purtaţi în piept Mărţişorul?

― De la 1 Martie până la Florii, după care îl legăm de un trandafir. Aşa am prins obiceiul din străbuni.

― Dacă v‑aţi naşte a doua oară, acelaşi lucru aţi face?

― Da.

― Înseamnă că aveţi chemare, vocaţie.

― Şi alte lucruri doresc să învăţ şi să aprofundez. Sunt deschisă în continuare atât la cele vechi, cât şi la cele noi. Nu am stare bună dacă nu inventez sau creez ceva inedit.

― Aveţi sentimentul că a trecut timpul pe lângă dumneavoastră? Vă place să îmbătrâniţi frumos?

― Întrebările sunt retorice, nu au nevoie de răspuns, vedeţi, zâmbesc!

― Ce le sugeraţi tinerilor de astăzi?

― Să nu fie plângăcioşi, să creeze ceva din nimic precum Dumnezeu a făcut lumea din nimic, să scoată la iveală energiile constructive nebănuite pe care le au pentru a face viaţa frumoasă celor din jur, pentru a‑i ferici, după expresia „Eşti fericit când poţi şi vrei să fericeşti pe cel de lângă tine“. Eu vorbesc cu florile, cu peştii din acvariu, ca să mă vindec de muţenie. Îi îndemn să citească o carte, să iubească curăţenia care e mama sănătăţii. Să nu aştepte să îi ajute statul ca pe nişte asistaţi sau milogi, ci ei să îşi aducă contribuţia la binele obştesc din care izvorăşte binele personal. Să fie mulţumiţi de ceea ce sunt şi de ceea ce au şi să aibă răbdare în a se realiza economic sau spiritual, nu peste noapte, împotriva scurgerii timpului. Să caute să aibă un tonus bun, o doză permanentă de optimism.