Autor: Preot Ionel Rusu
18 aprilie 2021, Maria Mehedinţ, 60 ani, (lucrător comercial, pensionar)
― Îmi pare rău că nu v‑am cunoscut mai devreme. Ştiu că orice persoană este o enigmă, o taină a lui Dumnezeu care se descoperă altora doar atunci când vrea El. Auzind de preocupările dumneavoastră, m‑am minunat şi doresc, pe această cale, să scot la lumină anumite aspecte ziditoare de suflet pentru cititori, ca puterea exemplului să aibă un cuvânt de spus şi de arătat. Nu se poate ca lumina să fie ţinută sub obroc, ci în sfeşnic, ca prin lucrurile bune să se slăvească Dumnezeu şi să‑i unească la bine pe oameni. Cum aţi descoperit vocaţia lucrului de mână şi bine făcut?
― Mama a fost croitoreasă şi de la mama soacră am împrumutat harul de a croşeta. Fiind elevă la internat, am confecţionat numeroase obiecte de artizanat (mileuri, prosoape, feţe de masă).
― Mă interesează cum aţi învăţat să împletiţi ciorapi de lână, ilice, pulovere, chiar ii? Cum v‑a atras ia românească? Ştiu că regina Maria a reprezentat ţara noastră în lume prin ia românească, a promovat‑o cu adevărat.
― Acum douăzeci de ani am intrat într‑un magazin de artizanat, unde erau ţesute ii. În închipuirea mea, credeam că se pot face şi manual cu acul. Am cumpărat pânză topită de in, am croit‑o cu foarfecul, am asamblat cu acuşorul şi am ales modele preferate pentru bărbaţi şi femei (flori, figuri geometrice din diferite zone ale ţării: romb, pătrat, triunghi), dar am ales modele din Moldova, în special pentru femei cărora le plac florile precum trandafirii, macii, lalelele, crizantemele, lăcrămioarele etc.
― Ştiu că partea feminină are o sensibilitate faţă de flori. Cât timp v‑a luat pentru a scoate în fază finală o ie?
― Depinde cât de încărcat e modelul şi mărimea cămăşii. O lună sau două.
― Aţi lucrat fără pauze?
― Nu poate fi vorba de aşa ceva. În funcţie de starea sufletească. E un refugiu binecuvântat pentru mine.
― Ce spune soţul? Comentează?
― Îmi zice: „Ca să scapi de treburile casnice, de bucătărie, spălat, călcat, stai cu lucru în faţă toată ziulica“. Chiar şi mama mea soacră în vârstă de 89 de ani a croşetat o pătură pentru nepoţi, darămite eu?
― Aţi dăruit cuiva cândva vreo ie?
― Da. Le fac pentru a le dărui. Le ofer nepoţilor, vecinilor, surorilor, cumnatelor şi cui mă roagă.
― Ce folosiţi la croşetat?
― Aţă de la mercerie.
― Nu v‑aţi plictisit croşetând?
― Niciodată. Precum pescarilor le place pescuitul, vânătorilor vânatul, învăţaţilor ştiinţa, mamelor dragostea de copii, bolnavilor sănătatea, aşa şi mie obiceiurile străvechi.
― Aţi întâmpinat persoane care v‑au descurajat în a merge pe calea rucodeliei?
― Unii îmi spun că nu se mai poartă, nu mai sunt la modă. După mine, tradiţia nu trebuie abandonată. Vinul vechi e mai bun decât cel nou. Rucodelia, adică lucrul de mână, vine din strămoşi şi ne transmite duhul lor, adică de jertfă, răbdare. Ei erau frumoşi la suflet şi creau ceva frumos. Produceau mai mult decât consumăm noi astăzi şi doreau să lase ceva de suflet în urmă urmaşilor. Aveau cufere de îmbrăcăminte ca zestre.
Cred că ia dintotdeauna nu a fost doar ca o zestre materială. Ea poartă în sine şi ceva spiritual din istoria ţării. Fiind albă, ea arată curăţia inimii pe care Dumnezeu o vrea de la fiecare. Este punte de legătură sufletească dintre generaţii. După mine, cred că nu este bine să fim exclusivişti sau extremişti, aruncând la gunoi nişte mărgăritare, invocând moda. Din păcate, moda nu a ţinut nimănui de foame şi nu a scos în evidenţă caracterul unui om echilibrat. E ca şi cum am spune astăzi că ceaiul de muşeţel, de coada calului, de păpădie, de cimbrişor de câmp, de tei şi altele pe care le‑am moştenit de la bunici şi de la părinţi nu ar mai fi necesare, ar fi depăşite, astăzi când valul uriaş al medicamentelor sintetice ne copleşeşte. Regretabil este faptul că obiectele vechi care au stat prin podurile caselor tradiţionale, în loc să fie conservate la muzeu, sunt aruncate la coş şi date pe apa sâmbetei. Nu înseamnă că trebuie să renunţ definitiv la ziar sau la carte pe motiv că au apărut televizorul şi internetul, nu înseamnă că ar trebui să nu mai cultivăm flori naturale pe motiv că au apărut cele artificiale. Şi exemplele pot continua. Pare o îndobitocire şi o prostie fără margini, nu este o viziune integratoare.
Demult. când oamenii veneau la biserică. purtau haine confecţionate de ei, simple şi curate. Iarna aveu mănuşi de lână în mâini, în picioare şosete împletite de ei, fulare la gât, căciuli pe cap, încinşi cu brâie şi chimire la mijloc şi păstrau cergi pentru paturi de dormit. Toate acestea nu le‑au făcut niciun rău. Erau mai sufletişti şi mai sănătoşi „de o mie de ori“ decât noi, cei de astăzi.
Pasiunea pentru arte casnice o am de la 16 ani. Dragostea pentru goblenul religios şi laic, peisagistic şi pentru croşet, împletiturile le‑am „furat“ de la mama. Am în casă un ilicuţ făcut de mama cu puţin timp de a se săvârşi din această viaţă. Pentru mine are o valoare sentimentală aparte, că nu o pot dărui nimănui, oricât de mult aş dori şi oricât de mult mi‑ar oferi ca preţ.
― Povestiţi‑mi pe scurt o întâmplare hazlie care a avut loc în timpul rucodeliei.
― Soţul stătea la televizor şi fetiţa mi‑a furat ghemul şi a fugit cu el în toată casa, ca să las lucrul şi să mă joc cu ea. Culorile ghemelor o atrăgeau şi se juca cu ghemele ca o pisică neastâmpărată.
― Croşetând, brodând, împletind, cusând, goblenând, mai aveţi noţiunea timpului?
― Mi se pare că trece ca un vis de noapte.
― Obişnuiţi ca în timpul lucrului să vă rugaţi?
― Înainte de lucru fac rugăciunea şi seara, e literă de lege. Fac rugăciuni pentru soţ şi copii, părinţi, nepoţi, surori, pentru tot neamul şi le ştiu pe de rost.
― Aţi lucrat sub presiunea cuiva în împlinirea lucrării?
― Nu. Niciun factor nu mă presează. Mai bine este să faci un lucru de nevoie în timp, decât grăbit de cineva. În momentul când cineva face presiune asupra mea tind să mă blochez şi să am o reacţie impulsivă, devin puţin iritabilă.
― Purtaţi ia? Când?
― Când vin la biserică, la Paşti şi Crăciun, când merg pe stradă, când particip la un pelerinaj, când merg într‑un concediu la munte, la 1 Decembrie de ziua naţională, la Drăgaică (24 iunie), în excursii.
― Cum percepeţi reacţiile unor privitori?
― Sunt bucuroasă când îşi întorc privirile spre mine, admirând costumaţia. La fel de frumos reacţionez când îi văd pe alţii îmbrăcaţi elegant.
― Cum staţi cu ochii?
― Bine, la aproape şase decenii de viaţă, mulţumesc lui Dumnezeu.
― Cât de fericită sunteţi după ce aţi dus la bun sfârşit lucrul?
― Foarte fericită şi doresc ca ceea ce voi face în viitor să arate mai frumos. Cu cât lucrez mai mult, cu atât capăt experienţă mai mare şi mă bucur de ceea ce rămâne în urmă, nu ţin umbră pământului degeaba. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru răbdarea pe care mi‑o dăruieşte. Mă consider un modest ctitor de obiecte tradiţionale. Îmi iubesc familia, oamenii din jur şi operele de artă în general.
― Înainte de a pleca pe tărâmul celălalt lăsaţi testament copiilor ca aceste lucruri de mână să nu se înstrăineze, adică le insuflaţi ca să vă poarte memoria? De exemplu, în Sfânta Biserică avem cultul obiectelor pe care le‑au purtat sfinţii, Brâul Maicii Domnului făcut de mâna ei, o părticică din veşmântul Sfintei Parascheva, cureaua şi fesul Sfântului Ioan Rusul sau paramanul părintelui Ilie Cleopa, lanţul Sfântului Petru…
― Da. M‑aş bucura să ţină seama de ultima mea dorinţă şi nădăjduiesc că cineva va aprecia efortul meu şi va duce mai departe tradiţia acestor îndeletniciri şi va fi o lecţie de istorie a familiei.
― O ultimă întrebare, vă rog, îngăduiţi… Văd tineri cu chip frumos pe stradă, dar îmbrăcaţi extravagant. Vă mâhneşte acest lucru?
― Foarte mult! S‑au copiat unele modele aşa‑zise „moderniste“ din Occident şi portul nostru românesc rămâne străin lor. Cred că ar fi mult mai frumoşi dacă ar îmbrăca din când în când ia românească; dar să fim optimişti şi să credem că obiceiurile tradiţionale vor învia…