Autor: Preot Ionel Rusu
25 aprilie 2021, Gheorghe Toader, 39 ani (jurist)
― Trecând pe Aleea Comerţului, o grădină frumos îngrijită „mi‑a făcut cu ochiul“. Au trecut zilele şi m‑am pricopsit taman cu grădinarul Gheorghe, zis Gicu. Îmi poţi relata, te rog, cum a luat naştere această microgrădină din faţa blocului?
― A venit aşa‑zisa „pandemie“. Ni s‑a recomandat să lucrăm în regim de telemuncă. Având doi copii minori acasă, m‑am gândit la o posibilitate în a‑i scoate în aer liber pentru joacă. Văzând terenul aferent blocului unde locuiesc, pentru care plătesc impozit, m‑am gândit să amenajez o grădină pentru recreere. Iniţial, am fost singur, adică îmi aparţine iniţiativa. Am şi fotografii cum arăta atunci, înainte de proiect şi după amenajarea ei. Din nefericire, nu toţi locatarii unui bloc au în folosinţă teren atât de mult, cât avem noi. Lucrez la O.C.P.I. (Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară) şi ştiu că deţin în jur de 25 m2 teren în folosinţă.
― La acest proiect cine s‑a mai alăturat?
― Aproape toţi vecinii din preajma apartamentului.
― După formula „Lac să fie, că broaşte se adună“… O mică istorioară spune că un ţăran a plecat în codru cu un ceaun. I s‑a făcut foame şi a luat trei pietre din codru, apă de la izvor şi câteva vreascuri pentru foc. La câteva ore a sosit un alt trecător care l‑a întrebat ce face şi dacă îi e foame. El a zis: fac ciorbă din pietre. Cum? Simplu. Dar îţi mai lipseşte ceva: puţină ceapă, puţin leuştean, ceva morcov, pătrunjel, un cartof sau câteva boabe de fasole. Dar cine să le adune? Mă întorc în sat şi trag clopotul de sfoară şi o să se adune binefăcătorii. Ceea ce s‑a şi întâmplat.
― Am vrut să fac o masă ca să ne adunăm la vorbă. Atunci a apărut Bogdan, vecinul de la parter care m‑a ajutat cu sudură, cu materiale, cu idei sănătoase, practice şi, nu în ultimul rând, moral. După realizarea mesei, vecinul de deasupra a venit cu ideea de a face o platformă din pavele, ca să nu ne gâdile pământul sub picioare sau praful între degete. Adrian a fost alături de noi, un mic sponsor, plus efortul pentru manoperă.
― De unde vine dragul de a amenaja spaţii naturale?
― Din copilărie. Pe fondul pandemiei mi‑am adus aminte cât de plăcută a fost viaţa de la ţară, din comuna Jijila, judeţul Tulcea. Mi s‑a făcut dor de casa părintească cu ograda plină de fraţi şi surori (şase) şi alte rude, cu flori, îndeosebi lalele şi narcise. Aveam o pajişte imensă de câteva zeci de hectare, unde oile, caprele şi vacile păşteau în prezenţa noastră, a celor mici, când părinţii erau la câmp. Ca o glumă, perimetrul îngrijit de la bloc l‑am împrejmuit, întrucât câinii şi pisicile dezgropau ceea ce plantam noi ziua, ca în balada meşterului Manole. Paradoxal, restricţiile pandemice au avut şi efecte pozitive, anume plusul de timp pe care îl consumam în trafic, în relaţii cu ceilalţi colegi şi în alte treburi. Personal, în ultima vreme am văzut pe stradă şi am admirat viitoarele mămici…
― Care va să zică, cultul pentru natură, pentru mediul înconjurător, s‑a renăscut pe fundalul memoriei satului natal.
― Pe această cale am aflat că şi vecinul meu Bogdan provine din acelaşi sat, iar mătuşa lui mi‑a a fost învăţătoare la ciclul primar.
― A existat în viaţa frăţiei tale o cumpănă în urma căreia să aibă loc o convertire la credinţa creştin‑ortodoxă, vorbesc în calitate de practician?
― Deşi în copilărie părinţii m‑au îndrumat la cele bune, chiar frecventau Sfânta Biserică cu evlavie, totuşi, după împlinirea de 26 de ani de viaţă pământească am trecut printr‑o grea încercare: un accident rutier soldat cu decesul unei persoane pe care o transportam la o anumită destinaţie.
― Şi după…?
― A urmat pedeapsa lumească, fiind privat de libertate, un an, o lună şi trei săptămâni din doi ani cât au fost stabiliţi iniţial.
― Cum a fost acolo? Te‑ai apropiat mai mult de Dumnezeu?
― Acolo am învăţat cât de mult înseamnă Dumnezeu în viaţa unui om. Era Singurul Prieten în care puteam să am încredere. Cred că cel mai greu le‑a fost soţiei mele şi copiilor, pentru că i‑am văduvit de sprijinul moral şi financiar…
Ceea ce m‑a frapat în temniţă a fost individualismul propriu al fiecărui coleg de suferinţă, unii fiind mai sălbatici, mai departe de Dumnezeu. Dar tot acolo, în mod surprinzător, am întâlnit oameni sensibili, cu credinţă puternică în Dumnezeu. Aceştia preferau să meargă la capelă pentru rugăciune, pentru a medita asupra cauzelor pentru care au ajuns acolo. Pe parcurs, vrând‑nevrând ne‑am îngăduit, ne‑am unit la cele bune cu cei care erau pe aceeaşi lungime de undă. Aveam „în afara temniţei“ familii care ne aşteptau să revenim cât mai grabnic în mijlocul lor. În acele momente de restricţie a libertăţii exterioare, unii compuneam poezii, citeam cărţi de la bibliotecă, socializam cu deţinuţi care aveau o stare materială, familială şi spirituală mai precară decât a noastră.
― Te rog mult, recită măcar dintr‑o poezie pe care ai scris‑o, pentru că până acum nu am avut ocazia să savurez o creaţie lirică semnată de un om privat de libertate, o autoterapie pentru rezistenţa psihică de care ai dat dovadă.
― Se cheamă „Dor de tine“:
Nu ştiu cum să‑i spun că nu are nume
Ei îi zic dor…
Dar nu mă doare ceva anume.
Ei le zic gânduri ce te macină greu,
Eu le dau dreptate la rândul meu.
Dorul de familie, dorul de casă,
Dorul de cum ne strângeai tu la masă,
Dorul de tot ce ţine de tine,
Dorul de… ce te‑a făcut să stai lângă mine.
L‑am scos o clipă, să‑l fac auzit
Acum îl închid, nu mai are nimic de zis.
Şi, într‑un final, o să găsesc o cale
De‑a aduce dorul în braţele tale.
― Aşa se întâmplă cu fiecare. Omul la necaz dă mâna cu Dumnezeu. Ce sfaturi ai putea da tinerilor care reprezintă viitorul Bisericii şi al neamului, având în vedere experienţa mai puţin plăcută pe care ai trăit‑o?
― În momentul acela am realizat că mulţi din cei ce pozau că‑mi sunt drept prieteni, m‑au abandonat. Doar cei apropiaţi mi‑au rămas alături, adică mamă, tată, fraţi, surori, soţie, copii. Spiritualitatea are un rol foarte important în viaţa unui tânăr, în sensul că umple golurile fiinţiale, cerinţele şi nevoile lăuntrice ale lor.
― Cu alte cuvinte, dacă lăsăm tânărul să se afunde sau să se înece în lumea virtuală, el nu mai intră în contact cu realitatea, adică cu Dumnezeu, cu semenii, cu natura înconjurătoare, cu ceea ce este firesc.
― Tot acolo, încă o remarcă, am realizat în contextul în care ieşeam „la aer“, maxim două ore pe zi, cât de mult m‑a echilibrat Dumnezeu, prin rugăciuni şi natura prietenoasă. Eram într‑un spaţiu închis, vedeam betoane şi plasă de sârmă ghimpată. De aceea, recomand tinerilor să aprecieze libertatea ca dar al lui Dumnezeu, să nu o transforme în libertinaj, după principiul „fac ce vreau de capul meu“. Totodată, le recomand să nu se izoleze de părinţi, de fraţi de sânge, de rude, de cei dragi, în general. Să le dea ascultare în cele bune, să lase la o parte orgoliile prosteşti şi să lupte din răsputeri ca niciodată să nu ajungă acolo…
― E traumatizant, înţeleg foarte bine. Adică să înveţe din greşelile altora.
― Ceea ce mi s‑a părut interesant, odată cu conturarea proiectului, aproape toţi vecinii s‑au implicat într‑un mod lăudabil. Din peisaj, nu avea voie să lipsească Vasilică, ariciul cartierului, care îşi arată ţepii la noi, ca un minuscul Vlad Ţepeş…
― Ce înseamnă?
― Că spiritul de întrajutorare n‑a murit, a fost o vreme în convalescenţă, la terapie intensivă pentru resuscitare şi apoi a înviat. El este în noi, în gena noastră, după versurile din poezia „Hora Unirii“:
Unde‑i unul nu‑i putere
La nevoi şi la durere.
Unde‑s doi puterea creşte…
― În încheiere, un ultim îndemn pentru tinerii de azi şi adulţii de mâine!
― Să fie mulţumitori faţă de Dumnezeu, faţă de părinţi, faţă de natură şi să dezvolte o prietenie curată în Hristos, să nu le fie ruşine că sunt români, să aibă încredere că pot fi creatori de bine şi de frumos, cu ajutorul lui Dumnezeu.
― Aşa este. Se adevereşte pentru a nu ştiu câta oară proverbul: „Omul lui Dumnezeu sfinţeşte locul“.