Autor: Preot Ionel Rusu
Nicoleta Aramă, 46 ani (profesor)
17 iunie 2021
― Te cunosc ca fiind o persoană extrem de activă şi punctuală. Cum reuşeşti să îmbini cerinţele vieţii de familie cu cele ale vieţii profesionale?
― Pe primul plan familia m‑a susţinut în toate demersurile educative şi profesionale. Iniţial, am făcut parte din corurile unei biserici şi, simţind nevoia de a afla mai multe despre Dumnezeu, am urmat cursurile Facultăţii de Teologie, unde am simţit că îmi este locul. Cei din familie, cum ar fi mama, au considerat că facultatea la 33 de ani este un moft, o pricină pentru CV. În al doilea an de studii superioare l‑am adoptat pe Dragoş. Cu dragoste mă ocupam de studii şi de copil. Am trecut prin unele examene ale vieţii, cum ar fi îmbolnăvirea tatălui pe care l‑am ocrotit timp de 12 ani. Motorul tuturor preocupărilor cotidiene din viaţă este dragostea sufletească cu care am fost înzestraţi din familie. Mama mi‑a insuflat să respect oamenii aşa cum sunt ei, să comunic cu ei.
― Ţi se pare o greutate această îmbinare dintre familie şi carieră?
― Mica familiei de acasă şi marea familie de la locul de muncă îşi dau mâna.
― Faci un efort prea mare pentru a face faţă provocărilor din interiorul familiei şi celor din mediul profesional?
― Nu. Vine de la sine, prin educaţie.
― În familie şi la locul de muncă te comporţi exigent, adică faci uz de autoritate sau de disciplină?
― Cu mama turui vorbele şi îi explic ceea ce simt şi am de zis şi o „las cu ochii în soare“, o pun în faţa faptului împlinit şi finalitatea este aşteptarea mult dorită conform obiectivului. „Mă enervează“ în sensul bun al cuvântului când cei din familie, când îi rog să facă ceva bun şi firesc, nu se opun, adică nu spun nu, ci da, însă, ulterior, porunca respectivă intră în sarcina mea. Amândoi, soţul şi copilul sunt o apă şi un pămînt, dar apa este bună de băut şi pământul este bun de cultivat. La muncă, în cadrul şcolii, multe lucruri se reglează din priviri în raport cu copiii şi colegii de breaslă. De exemplu, prin firea mea sunt vorbăreaţă. Când nu comunic cu ei, îi îngrijorez, ei ştiu că s‑a întâmplat ceva şi îşi fac procese de conştiinţă. Un cadru didactic care ţipă nu va avea niciodată autoritate şi respect din partea elevilor. Ei se vor închide în ei şi nu vor mai avea plăcere să comunice cu adulţii, dat fiind faptul că se strică atmosfera de lucru. Această stare de lucru cu oamenii e valabilă în toate domeniile de activitate. Ascultarea respectivă se face mecanic şi nu printr‑o implicare lăuntrică.
― Am înţeles că în fişa postului de activitate intră şi educaţia ţiganilor. Cum colaborezi cu ei, de vreme ce lumea are prejudecăţi faţă de ei şi le pun pe merit sau nemerit etichete?
― În primul an ca titular am avut şi eu prejudecăţi vizavi de ei, dar m‑am temut şi de reacţiile fraţilor mei români, adică de cunoştinţe colaterale. Prejudecăţile au dispărut ajutând copiii ţiganilor cu pălmuţele pline de răni de la leşia cu care spălau marmura din gigantele palate şi plângând că nu mai pot de durere. În viaţă nu contează că eşti român, ţigan sau altă naţionalitate, ci e importantă dragostea pe care o vezi în ochii copiilor atunci când râd sau când plâng. Cu toţii sunt copii şi au dreptul la educaţie.
― Cum ai reuşit să îţi însuşeşti anumite cuvinte din vocabularul lor?
― Din primul an, în această şcoală am primit dirigenţie la clasa a X‑a, unde am folosit cuvinte în limba română şi ei mi le‑au tradus verbal, că nu puteau să le scrie, deşi proveneau din dialectul romani. Ca profesor, alături de ei trebuie să înveţi atât lucruri bune, cât şi lucruri mai neplăcute, ca să poţi să îi aperi pe copii, dar şi pe tine ca îndrumător.
― Ai observat la ei un caracter umoristic?
― Elevii sunt plini de viaţă, sunt foarte veseli, dar şi buni actori, inventatori de scenarii, atât în viaţă, cât şi în scenetele şcolare. La români, depun eforturi foarte mari ca să atingă performanţa unei scenete, pe când la ei este ceva nativ. Ei sunt afectuoşi faţă de persoanele care îi respectă. Muncesc de mici pe brânci şi fac containere modulare pentru locuit, bat tablă pe casă, vopsesc garduri, fac burlane pentru hornuri, pentru scurgerea de apă. Se profilează de mici pe construcţii în funcţie de piaţa muncii. Nu fac parte din categoria celor care cerşesc în pieţe, în biserici, în intersecţii.
― Cum te simţi când, după foarte mulţi ani de la încheierea ciclurilor şcolare, în orice loc ajungi, te recunosc ca om şi ca profesor?
― Pentru fiecare generaţie pe care o păstorim se depune suflet şi iubire, ca o mamă care îşi protejează copiii la rele sau la bune. Îi iei copii, ei merg mai departe ca adolescenţi din mâinile tale şi ştii că au aripi tari ca să zboare mai departe în viaţă şi să poată rezista în faţa problemelor inevitabile ale ei. Suferim la plecarea fiecărei generaţii, dar suntem mândri peste ani când îi vedem realizaţi şi că am muncit la punerea temeliei educaţiei lor.
― Hai să inversăm rolurile pentru cinci minute!
― Ce simţiţi în momentul în care primiţi un prunc la Botez pe braţe?
― Îl simt pe Dumnezeu care zâmbeşte prin zâmbetul lui. Văd o altă lume decât cea adultă în care frumosul şi urâtul se întrepătrund. Anume evadez într‑o lume a curăţiei, a inocenţei şi a simplităţii, iar noi vârstnicii, ca tendinţă generală, nu depunem niciun efort în a o conserva, din păcate.
― Ce sentiment aveţi când pruncul devine adult şi formează o nouă familie în sânul comunităţii parohiale?
― În primul rând, dau slavă lui Dumnezeu că am avut zile de la El ca să redevin părtaş la o nouă pricină de bucurie sufletească. În al doilea rând, savurez dulceaţa reîntâlnirii cu aceeaşi persoană care a crescut şi a trăit o perioadă de timp sub ochii mei, fie de aproape, fie la distanţă. În al treilea rând, am sentimentul că nu am slujit zadarnic şi că îmbătrânesc frumos alături de noile familii care sunt parte componentă a parohiei păstorite. Sunt trist în momentul în care, din varii motive, unele persoane botezate nu mai revin la staul şi sunt sortite înstrăinării duhovniceşti. Chiar astăzi, după zece ani de distanţare fizică, un fiu duhovnicesc care s‑a spovedit lui Hristos prin nevrednicia mea, a revenit la biserica ce l‑a format duhovniceşte. Cuvintele devin neputincioase în a exprima bucuria revederii, iar cu ajutorul lui Dumnezeu ne rugăm ca toţi cei ce rătăcesc să se întoarcă acasă, adică la Biserica‑mamă.
Sursa foto: epitesti.ro