CRÂMPEIE DE LUMINĂ (convorbiri spirituale) – VI

Spread the love

Loading

Autor: Preot Ionel Rusu


Doar o intervenție divină în viitor va bloca sau bara derapajele periculoase ale modernismului…

 

5 aprilie 2021, Lucica Popa, 64 ani (învăţător, pensionar)

 

― Întâia oară, foarte demult, am văzut că zi şi noapte drapelul românesc stă de strajă la fereastra casei dumneavoastră. Ce înseamnă aceasta pentru dumneavoastră?

― Îmi vine să plâng. Înseamnă drag de România şi e regretabil că unii confraţi se desprind aşa uşor de ea şi iau calea pribegiei. În al doilea rând, măcar unul, doi, dacă ar face la fel şi, în special tinerii, ar fi de bun augur. Cu o floare nu se face primăvară, dar vesteşte primăvara. În al treilea rând, să îşi aducă aminte că sunt români şi să facă ceva pentru ţară, nu neapărat ceva bombastic, ci fiecare în pătrăţica lui să facă cu drag ceva pentru ei înşişi şi pentru cei din jur.

― Am văzut în grădina din faţa casei un colţişor de verdeaţă, obiecte din ceramică şi multe flori. Cine v‑a învăţat să faceţi aşa ceva?

― Cu astea am crescut: cu florile, cu iarba, cu pomii, cu dealurile, cu viile din apropierea satului, cu liniştea de acolo, cu aerul binefăcător, cu animale multe în curte, cloşcă cu pui, purceluşi, căpriţe cu iezi, oi, miei, văcuţe cu lapte. Până într‑o zi când tata a pus piciorul în prag şi a stabilit că prioritar pentru copil este să înveţe carte, el fiind văduvit. A murit mama când avea 9 ani şi pe bunicul l‑au luat în concentrare după 1940.

― Sunteţi mândră în Hristos cu înaintaşii din neamul dumneavoastră. Deţineţi în suflet un cult al eroilor? Cum aţi reuşit să salvaţi de la uitare pe înaintaşi?

― Mi‑a fost tare drag să păstrez fotografiile lor în arhiva familiei mele, fiind xerocopiate după original.

― Iată un alt cult ziditor de nemurire: cultul fotografiilor.

― Mormintele înaintaşilor mei se află în cimitirul satului natal.

Tatăl bunicului dinspre mamă, Şerbu Constantin Voinea a fost pe front în Al Doilea Război Mondial şi a supravieţuit carnagiului de la Odessa, fiind printre cei care au fost puşi la zid şi executaţi de Armata Roşie. Făcuse parte din Divizia Tudor Vladimirescu. Nu l‑au nimerit, s‑a trântit la pământ prefăcându‑se mort. Pe cei care mişcau sau ţipau îi împuşcau pentru a‑i reduce la tăcere. A stat printre morţi până la lăsarea nopţii. S‑a ridicat, a fugit, dar a fost prins. A fost dus pe jos până în Siberia. Acolo a dormit într‑un grajd de vite (bunica mi‑a povestit), iar noaptea se învelea cu bălegar pentru a nu îngheţa. A fugit şi de acolo într‑un sat, s‑a ascuns la o familie de ruşi al cărei cap de familie era tot pe front. La Galaţi era inserat pe listele morţilor, deşi supravieţuia şi, după şase ani de prizonierat, bunica s‑a trezit cu el în curte.

Şi bunicul dinspre tata, pe nume Dănilă Ioan, a luptat pe front şi a rămas cu sechele, avea vise, coşmaruri, scene de război, a fost marcat pentru toată viaţa. Apoi cultul eroilor l‑am dezvoltat în timpul carierei mele didactice, spre a le trezi copiilor sentimente de drag pentru înaintaşi.

― De unde provine apetitul pentru păpuşi?

― Când eram mică nu m‑am bucurat ca alţi copii de jucării… Avusesem doar una singură şi în mod subconştient am dorit să confecţionez păpuşi. Mama mea ţesea covoare, brâie, preşuri, împletea mănuşi, ciorapi, pulovere de lână naturală, fulare. Când eram mică cusam carpete, mileuri; am croşetat mult, nu existau costume populare pentru îmbrăcat şi am purtat ia mamei până în clasa a VIII‑a, la serbări culturale. Mă simţeam bine cu ea şi mă mândream că sunt româncă. Aşa se face că mai târziu am înveşmântat păpuşile în straie populare. Le‑am expus cu drag la diverse evenimente şi le‑am dăruit multora ca pod şi chimie de suflet.

― Am observat că sunteţi familiară cu obiectele tradiţionale, anume ceşcuţe, cănuţe, linguri de lemn, străchini.

― Cafeaua mi‑o beau din ceşcuţa de lut şi cozonacul îl fac în covată de lemn şi mămăliga o aşez pe strachină de lut. Pe patul în care dorm, sub cearceaf îmi pun o cergă din lână naturală. Când merg la biserică vară port ie, chiar dacă îmi duc zilele în mediul citadin. Şi toate acestea îmi dau o stare de bine.

― Credeţi că dorul va rămâne unicul şi ultimul impuls pentru români în a‑i salva de pericolul dezrădăcinării?

― Cu siguranţă. Nu există niciun leac pentru alinarea dorului de satul natal, de casa părintească, de biserica din sat, de şcoala şi de uliţa copilăriei. În schimbul confortului şi bunăstării din reclame tributul înstrăinării este cumplit. Doar o intervenţie divină în viitor va bloca sau bara derapajele periculoase ale modernismului vizavi de simplitatea şi de farmecul lumii tradiţionale autohtone.

Tagged:

Comments are closed.