Cu armata nu-i de glumit

Autor: Violeta Bobocea

Amintirile rămân în suflet și le purtăm pe aripile vieții cât ne dă Bunuțul în traistă.

Ar fi de preferat să păstrăm într-un colț al sufletului cele mai frumoase amintiri sau cele mai amuzante.

Din tolba amintirilor să încercăm să mai extragem câteva din vremea studenției, când ne-au anunțat că vom face armata, chiar și noi, fetele.

La început am crezut că e o glumă, dar era adevărat!

În fiecare miercuri trebuia să merg la oaste, cum îi spuneam eu, ” pe frontul de luptă”.

Am fot mereu un om pașnic, de ce să merg pe front?

Dar…unde-i ordin, cu plăcere!

M-am tot dat eu de ceasul morții, cum se spune, să mă scutesc de armată, dar totul a fost zadarnic.

Mi-am făcut analizele la Spitalul Militar din capitală, dar …fără efect. Rezultatul a fost clar: apt serviciul militar!

Așadar, nu mai era nimic de făcut, de ce să plâng în batistă ca mireasa-n tren?

Mă mai consolam cu gândul că și Ecaterina Teodoroiu a luptat pe front, iar eu trebuia să-i urmez exemplul.

Aveam să duc povara acestei lumi în armată: cu surle și trâmbițe am primit echipamentul”de luptă”(nu ne luptam cu nimeni, dar trebuia să fim pregătiți).

Tot echipamentul meu era din seriile anterioare, de la fostele colege care ” s-au jertfit” și ele pe câmpul de bătălie ,pentru o cauză nobilă.

Aveam manta, bocanci și toate cele necesare desfășurării stagiului militar, dar, mai era o bluză nouă, bluza de vânt.

Această bluză era preferata mea, fiind frumoasă, dar și nouă, cum am spus, de culoare kaki închis.

Ne-a precizat că această bluză va trebui să o îmbrăcăm doar când plouă.

Am stat și am analizat situația: păi ce, eu sunt meteorologul de serviciu să știu când va ploua?

Doar e timpul probabil, deci, o probabilitate există, dar, asta e situația…va trebui să intuiesc, să știu când va începe ploaia.

Grea e armata, orice s-ar spune!

Într-o zi de miercuri, o zi cam posomorâtă, am hotărât să-mi iau inegalabila bluză de vânt. Prea era frumoasă și strălucitoare, încât mi se rupea sufletul să o las singurică acasă.

Ce îmi vor face? Doar nu mă vor duce în fața plutonului de execuție și să mă pedepsească, așa cum se spune, conform legilor în vigoare?

Am plecat liniștită la statul major, unde trebuia să efectuez stagiul militar.

Comandantul nostru,”tătuca”, așa i se spunea, era un om mai dur, de care se temeau mulți.

Cum mă vede, mă oprește imediat, de parcă trecusem granița ilegal:

-Măi tată, măi, de ce ai îmbrăcat azi bluza de vânt?

Trebuia să prezint raportul imediat, dar nu am intrat în panică și i-am explicat:

-Tovarășe comandant, permiteți să raportez! Dimineață,  când m-am trezit, am deschis geamul și am văzut un nor, încât m-am speriat și am acționat în consecință, m-am conformat. Am luat bluza de vânt!

-Am înțeles, tovarășa studentă,, treci în formație!

L-am văzut și eu pe tătuca zâmbind pentru prima dată! Nu se așteptase la o asemenea replică! Duritatea lui s-a topit într-o clipă…atunci am înțeles că nu era un om rău, era chiar blând și înțelegător, dar lumea nu îl cunoștea cu adevărat, mai ales când ni se adresa cu ” măi tată”!

Cred că i-a plăcut povestioara mea hazlie, deoarece i-am înseninat ziua.

Cred că zâmbea de câte ori își amintea ceea ce i-am povestit.

Să fiu sinceră, am mai îmbrăcat bluza de vânt, dar tătuca nu mă mai oprea, pentru că învățase lecția, știa povestea cu norul, cu ploaia și se resemnase.

În fața femeilor nu prea ai replică, asta e viața!

O altă întâmplare din viața de soldat este legată de momentul în care ne-au dat armele în dotare și trebuia să le folosim.

Aveam o colegă mai mică de statură, iar arma era mai mare decât ea, cum se spune.

Tot încercând ea să-și aranjeze arma, auzim, la un moment dat, țipetele disperate ale comandantului nostru:

-Luați-o pe tâmpita asta, că mă împușcă!

Ce făcuse colega noastră?

Fără să vrea, îndreptase arma spre comandant, iar gloanțele erau adevărate:

Noi ne-am amuzat, dar, din păcate, arma se putea descărca în orice moment, chiar dacă acea colegă nu avea nicio intenție rea.

Un alt episod care se putea încheia tragic, a fost atunci când eram pe aliniamentul de tragere; trăgeam la țintă și am văzut că ținta mea se mișca; fiind om de acțiune, soldat adevărat, primul impuls pe care l-am avut a fost să merg să aranjez ținta.

Norocul meu a fost că locotenentul nostru, cel care ne instruia, a văzut la timp ce intenționam să fac și m-a oprit.

Se trăgea din toate părțile cu gloanțe adevărate, nu cu gloanțe oarbe. Este adevărat că fiecare colegă trăgea într-o anumită direcție, dar , nu se știe ce se putea întâmpla.

Așa mi-aș fi dat obștescul sfârșit pe câmpul de bătălie, în plină glorie!

Dintr-o neatenție, se putea întâmpla ceva tragic!

Totul este plin de neprevăzut!

Vara, la sfârșitul fiecărui an universitar, aveam concentrarea de trei săptămâni în pădurea Roșu, lângă București.

Era o căldură insuportabilă, iar noi eram în bocanci în plină vară, făcând instrucție.

Pentru că ne era sete, i-am cerut voie locotenentului nostru să ne lase să mergem în apropiere să cerem apă( era un sat în apropierea pădurii).

Am plecat împreună cu două colege( printre ele era și Teo Trandafir) să luăm apă.

Vedem o căsuță mică în apropiere și o bătrânică la poartă.

Am intrat repede în vorbă cu bătrânica respectivă:

-Mamaie, te rugăm să ne dai și nouă puțină apă!

– Da, mamaie, cum să nu!

Bătrânica ne-a adus apă, dar, în timp ce beam, am remarcat că ne fixa din cap până-n picioare:

-Maică, dar vouă nu vă este cald așa cu bocancii în picioare?

-Ba da, mamaie!

-Atunci,  de ce umblați așa?

-Mamaie, nu avem ce să facem,  dacă nu am învățat la timp!

-De, maică, dacă nu ați învățat , așa vă trebuie!

-În halul ăsta să ajungeți, maică? Doamne ferește!

I-am mulțumit pentru apă, amuzându-ne destul de această întâmplare

Bătrânica, sprijinită cu o mână în baston, ne privea de departe, dând din cap nemulțumită.

Mereu ne aduceam aminte de vorbele bătrânei din acel sat și zâmbetul reapărea:

-De, maică, dacă nu ați învățat, ce să vă fac?

Când plecam adesea de la statul major, auzeam pe stradă vorbele trecătorilor:

-Sunteți frumoase, domnișoarelor!

-Vă stă bine în uniformă!

Uneori ne făceau și versuri în luna martie, când voiau să-și vândă mărțișoarele. Când treceam pe lângă o tarabă, auzeam:

  • „Mărțișoare colorate,
  • Pentru forțele armate”!

Dar toate aceste amintiri au rămas în trecut, dar important e că le păstrăm în noi nealterate.

Mi-amintesc, peste ani, când am citit cartea lui Dan Puric, „Despre omul frumos”, în care descrie magistral anumite secvențe din vremea când a făcut armata, iar mama, femeia absolută, cu o feminitate puternică, a venit să-l vadă.

Mai întâi i-a dat cu poșeta în cap plutonierului, pentru că ” puiul mamii” ajunsese ” schelet”, iar când Dan Puric  a fost chemat de către comandant în cabinetul său , mare i-a fost mirarea să vadă în acea încăpere luminile stinse, iar generalii deschiși toți la cravată, așezați în jurul mamei( le ghicea la toți în cafea):

„statul major era în mâna mamei”, iar tratatul de la Varșovia devenise mama; generalii stăteau cu degetu-n sus, de parcă luau direcția vântului.

Aceasta era puterea feminității!

Mi-l imaginam și eu pe ” tătuca”, stând la rând, așteptând să pună degetul în ceașcă, pentru a afla ce-i rezervă astrele.

Cine știe dacă mai trăiește tătuca sau ne privește acum zâmbind printre stele?

Nici bătrânica aceea din sat nu mai este, dar a rămas în gândurile noastre.

Sunt oameni pe care nu-i mai întâlnim vreodată, dar îi păstrăm într-un colț înlăcrimat de inimă. Se spune că oamenii nu mor, ci rămân în sufletele noastre.

De aceea, trebuie să trăim cu intensitate fiecare clipă , deoarece , doar clipa ne aparține cu adevărat. Destinul nostru este efemer!

Le spun adesea elevilor mei că am făcut trei ani armata, dar unora nu le vine să creadă că am fost și eu un soldat adevărat la infanterie și am apărat patria!

Mai era puțin și o apăram cu prețul vieții!

Mi-amintesc și acum de ziua aceea posomorâtă , în care am îmbrăcat cu mândrie  bluza de vânt…

Chiar dacă ploaia nu-și făcea apariția, o simțeam în sufletele noastre adolescentine!

Orice s-ar spune, cu armata nu-i de glumit…

 

Tagged:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *