Este ştiut faptul că România este un stat de drept. Cel puţin teoretic. Cu toate acestea ea a devenit o clientă fidelă a CEDO şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Românul câştigă într-o mare veselie proces după proces. Aceasta e un lucru foarte bun. Rău este că alţii trebuie să ne facă dreptate – şi ceea ce este şi mai rău – e că drepturile sunt plătite din bugetul ţării şi aşa destul de slăbănog şi anemic şi nu de către cei care au cântărit faptele cu balanţa, fiind legaţi la ochi. Aşa s-a întâmplat de curând cu un caz al Corneliei Vijulan, privitor la plata taxei de înmatriculare. Aceasta a cumpărat un autoturism din Germania, categoria M1, cu o capacitate cilindrică de 1 390 cm3, având norme de poluare Euro 2. Pentru a-l înmatricula în România a trebuit să plătească suma de 1 457 de lei ca taxă de poluare în temeiul OUG nr. 50/2008, cu modificările ulterioare. Deşi Curtea de Justiţie a UE (CJUE) s-a pronunţat încă o dată împotriva taxei auto reglementate prin OUG 50/2008, hotărând din nou că acest bir este contrar principiilor de funcţionare ale Uniunii Europene. Nervi consumaţi, bani cheltuiţi, timp pierdut… Şi toate acestea pentru obtuzitatea unor magistraţi rău intenţionaţi, birocraţi sau, Doamne fereşte!, incompetenţi. Din păcate cazul mai-sus tratat nu este singular, tocmai de aceea l-am şi abordat. Curtea de Justiţie a UE pune din nou la zid vechea taxă auto. După finalizarea proceselor, încă un român va primi banii înapoi. Dura lex, sed lex.