Autor: Roxelana Radu
În dimineața aceea, soarele părea că s-a revărsat în mare și luminează din adâncuri. Marele Alchimist al Universului prefăcuse marea în aur topit, făcând-o să semene cu o tipsie aurie ondulată de valuri.
Aerul era rece și clar. Pescărușii nu-și făcuseră încă, apariția…doar unul stătea solitar pe un stâlp și privea spectacolul lumii.
– O fi pescărușul Jonathan Livingston…din cartea lui Richard Bach, îmi zic în sinea mea, probabil că se pregătește să-și exerseze zborul.
În depărtare, o barcă nemișcată și grațioasă se profila seducător pe fundalul auriu. Nu peste mult timp începu să înainteze ușor către taliane, semn că pescarii se treziseră și-și începeau ziua de muncă. Mergeau să cerceteze năvoadele cele mari, pentru a duce peștele prins la cherhana, ca să-și câștige pâinea zilnică.
Devreme, urmărisem crepusculul într-o liniște ca la-nceput de lume. O linie subțiratică și rozalie ivită la orizont, despărțind cerul de ape, dădea naștere cu greu unei noi zile. Încă nu se luminase, dar linia aceea abia ghicită pe cerul întunecat, anunța țipătul curând al vieții. Să fie lumină!
Minute întregi am privit spectacolul creației primordiale, zâmbind, cu-o bucurie imensă în inimă. Amintirea acelei dimineți aveam să mi-o prind pentru totdeauna la reverul sufletului, ca pe-un mărțișor. Ca să n-o uit niciodată.
Februarie își petrecea tandru ultimele clipe…
Mai târziu am ieșit la plimbare. Mangalia are o frumusețe aparte, care mă face să revin aici, de ani de zile, cu statornicie, indiferent de anotimp. Amestecul eterogen de culturi imprimă orașului un aer ușor cosmopolit, cu parfum de Orient, la care contribuie bineînțeles etnicii turci și tătari care viețuiesc aici de generații, dimpreună cu românii.
Un loc în care mă opresc de fiecare dată este Moscheea Esmahan Sultan, cel mai vechi lăcaș de cult musulman din țară, construit pe la 1575, cu piatră din zidurile cetății Callatis. Moscheea este înconjurată de un cimitir musulman, iar fântâna din curte este făcută cu cărămidă dintr-un mormânt roman antic.
Deși aflat în plin centrul orașului, locul degajă o liniște plăcută, ca și când ar fi izolat, ca și când ar fi departe de zgomotul social. Curtea este plină de vegetație, sub copaci sunt bănci din lemn, unde în anotimpul cald se servește vizitatorilor ceai.
Din minaret, la ceasurile de-acum știute, muezinul cheamă credincioșii la rugăciune. Interiorul este simplu, fără mobilier, doar covoare și amvonul unde se ține predica, în spatele căruia este fereastra orientată către Mecca.
Locul are o puternică încărcătură culturală și spirituală, și te poartă cumva într-o lume diferită și fascinantă. Energia locului este pozitivă, benefică pentru toți cei care trec pragul lăcașului de cult.
Nu departe de geamie este restaurantul tătăresc, unde intrăm de fiecare dată pentru vestita cafea turcească, pregătită chiar în fața noastră, aproape ritualic, cu gesturi măsurate, la nisip. Ibricele sunt mici, cât pentru o cafea, la masă se aduce câte un ibric și o ceașcă de cafea pentru fiecare client. Obiectele de mobilier precum și cele necesare preparării cafelei sunt orientale, cu intarsii de argint și sidef, cu incrustații și ornamente meșteșugit lucrate.
Și cum puteam să plecăm fără să încercăm vestitele kobeté (plăcinte) tătărești…?!? Sau șuberekul cel în formă de semilună, ori borekul? Sau ayranul, celebrul iaurt sărat, de oaie sau de capră, cu mentă? Iar de băutura miraculoasă numită bragă, o mai fi cineva care să nu fi auzit și să nu fi băut?
Era gata să plecăm spre casă, când atenția ne-a fost atrasă de un fel de târg, improvizat ad-hoc pe o străduță din apropierea portului. Și vă spun cu mâna pe inimă că peisajul ar fi inspirat orice pictor…! Măsuțe înșirate de-o parte și de alta a străzii, pe care se înghesuiau de-a valma, sub cerul liber, pâine de casă de Mangalia – mare cât roata carului, cârnați de oaie, cârnați și șuncă de porc Mangalița (o carne la mare căutare și cu preț pe măsură), jambon, jumări, brânză de tot felul mai nouă sau mai veche. Alături, niște grătare pe care sfârâiau mici al căror miros îți umplea nările, bere la halbă și sucuri…
O lume pestriță, de negustori îmbrăcați în haine ca de obor, mai ponosite sau mai noi, bărbați voinici, ori femei în vârstă stând pe scăunel lângă marfă și molfăind un covrig, sau muieri tinere cu haine țipătoare, cu coatele rezemate pe mese, invitând trecătorii să le cumpere produsele, în gura mare, ca niște târgovețe sadea. Ceva mai încolo, telalii cu tot felul de vechituri, și țăranii cu păsări de curte întregeau tabloul momentului.
Și să nu uit! …flori, bineînțeles! De tot felul, pentru toate gusturile și buzunarele. De la viorele la orhidee în culori nefirești, de la zambile la crizanteme albastre sau verzi, aduse de prin lumea largă și injectate cu diverse substanțe care să le facă rezistente. Am ales niște ghiocei sfioși care miroseau a Românie micuță ținută la brâu de Maica Domnului. Și am plecat mai departe.
Ne-am oprit lângă un mesteacăn tânăr și-am legat de-o creangă mărțișorul în culorile vieții și speranței, alb și roșu. Și odată cu el, am aninat în copac gânduri și dorințe nemărturisite nimănui altcuiva decât inimii, împlinind astfel o veche tradiție românească.
V-am spus vreodată că, de când mă știu, mi-au plăcut porturile…?!? Copil fiind am deschis ochii – așa cum se spune – în vecinătatea unui port, acolo unde am locuit în primii zece ani de viață. Imaginea care mi-a urmărit copilăria a fost cea a portului și mării, cu care îmi începeam ziua, văzându-le din curtea casei. Poate de aceea, de fiecare dată când vin la Mangalia, stau ore întregi în portul turistic, și nu mă mai satur!
Ce altă terapie mai bună, decât să urmărești pescarii aruncând undițele de pe mal, în sunetul valurilor care se lovesc molcom de dig? Ce altă încântare mai grozavă, decât să vezi ambarcațiunile zvelte legănându-se încetișor la mal, unde sunt legate la cheu? Ce altă bucurie mai mare, decât să hrănești lebedele, pescărușii, cormoranii, cufundacii și tot păsăretul care te înconjoară din toate părțile?
Îmi tot zic de fiecare dată că precis așa arată fericirea: la un țărm de mare, în simfonia valurilor, pe voci de pescăruși, pe note de emoție, în cheia îmbrățișării dintre vremelnicie și necuprins. Cu marea așternută la picioarele mele, cu norii într-un du-te vino șăgalnic pe albastrul cerului, cu lebedele și cufundacii în apă, cu pescărușii în aer, cu sentimentul că-s una de-a lor, cu mirarea de-oi fi eu pasăre care umblă, sau ele – oameni care zboară…! Și cu povestea pe care ne-o spune locul ăsta, despre împreună-zbor și înălțimi, despre priviri ațintite și aripi întinse către cer, despre limite și desăvârșire.
A doua zi am plecat acasă, și cu mine și ghioceii cu ochii plecați, care odată ajunși, au poposit într-o cană de lut smălțuit și mi-au bucurat inima pentru câteva zile cât o veșnicie.
Pe la patru și ceva după amiază a venit și primăvara! Cu crengi înmugurite și căpșoare sfioase de brândușe timid răsărite în grădină. Bocetul hâd al iernii era de-acum amintire. De undeva din vecini, dintr-o casă alăturată, se auzeau acordurile sprințare ale primăverii lui Vivaldi.
„De la bocet la Vivaldi” se va numi povestirea pe care o voi scrie, mi-am zis în sinea mea.
Pe care tocmai ați citit-o…
Roxelana Radu
Membru UZPR
24 al lui Mărțișor, 2021, într-una din serile frumoase ale lumii