Sărata Monteoru Valea Buzăului, România
Autor: Roxelana Radu, Membru UZPR
August. Canicula a topit tot. Soarele nemilos al amiezii a înmuiat caldarâmul și încleiază pașii trecătorilor puțini și nădușiți, care se mișcă parcă cu încetinitorul.
Nu mai recunosc nimic din anotimpurile pe care le știam odată. Cu fiecare zi ce trece îmi spun și eu ca odinioară poetul, că „s-au întors mașina lumii, s-au întors cu susu-n jos.”
Mă uit în calendar…eheeeiii, se pare că mai am de așteptat până la cafeaua cu vedere spre mare…!
Așa că, tânjind după vacanță, plec în afara orașului, în căutarea unui aer mai respirabil. Satele picotesc sub arșița zilei, casele mă privesc chiondorâș, curțile sunt pustii, în bătătură…nici țipenie de om! Doar ici – colo mai vezi câte un câine buimăcit trecând agale, cu capul în jos și coada între picioare, năuc de căldură. Dacă te uiți în zare, pare că acoperișurile caselor s-au diluat și unduiesc tremurător prin boarea de foc, pierzându-și conturul și amestecându-și siluetele.
E ceasul când Moș Vreme ațipește și uită să mai învârtă roata timpului, iar Vremea însăși se uită nedumerită încolo și-ncoace, și nu se hotărăște încotro s-o apuce, către vară sau către toamnă.
După frunzele arse și îngălbenite, ai zice că spre toamnă. După soarele arzător și zilele sprințare, ai zice că spre vară.
Trec prin Sărata Monteoru, cu gândul la pădurea încă deasă și încă la locul ei, care taie în două Valea Nișcovului însoțind drumul care duce către Haleș. De-a lungul anilor, am văzut pădurea asta primăvara, strigându-și bucuria crengilor înverzite. Am văzut-o toamna, ruginind într-un spectacol de culori care ar reprezenta o provocare pentru orice pictor. De câteva ori mi-au trecut prin fața mașinii ciute spăimoase ori vulpi cu privirea furișată. Sau frunze sfădindu-se în rotocoalele vântului, în seri de Brumar năzuros.
Pe drumul ăsta, undeva în dreapta este un indicator pe care scrie ” Mănăstirea Barbu „. Niciodată n-am oprit s-o vizitez, nu știu de ce. Poate pentru că indicatorul este unul improvizat, făcut din lemn și scris de mână, nu e plăcuță din aceea specială pentru mănăstiri sau obiective istorice. Și poate că lucrul ăsta mi-a creat impresia unui loc lipsit de importanță, și m-a făcut să trec cu ușurință mai departe, mai ales că la câțiva kilometri mai încolo se află mânăstirea Ciolanu care eclipsează totul cu măreția sa.
În ziua aceea însă, văzând indicatorul, am virat brusc la dreapta, fără să mai stau pe gânduri. De ce? Nu mă întrebați, zău, că nu știu să vă răspund!
Sunt multe răspunsuri posibile. Poate deznădejdea gândului că vremea urii și a dezbinării adastă de prea mult timp pe-aici, prin părțile astea ale noastre, ale românilor. Poate sufletu-mi, cu ale sale tresăriri dureroase, cărora nu le-am aflat leacul nici până-n ziua de azi. Poate nevoia noastră de întoarcere, fii rătăcitori ce nu știm cât suntem de rătăcitori, în goana zilnică a dezdumnezeirii.
Mânăstirea e așezată pe un tăpșan, nu departe de șosea. Urc pe un drumeag îngust, acoperit cu piatră zdrumicată. Odată intrată pe poartă, în fața ochilor mi se deschide o curte generoasă, fără alei, doar cu iarbă de-un verde viu.
Biserica micuță, aproape miniaturală, se află chiar în mijlocul curții.
Intru, dau binețe măicuței și mă așez pentru o clipă de împăcare pe care inima mea o tot caută de ceva timp. Nicăieri nu sunt mai a mea ca aici, nicăieri nu sunt mai cineva și nicăieri nu sunt mai nimeni.
Pictura interioară este deosebită. Aflu de la măicuță că este făcută de un ucenic de-al lui Grigorescu. ” – Sau…poate Tattarescu…” ezită, vizibil încurcată că nu-și aduce aminte. Zidurile sunt ranforsate, s-au surpat și au avut nevoie de întăriri.
Acolo unde s-a intervenit cu ciment în ziduri, au rămas dungi late de tencuială, albe și nefirești, ca niște găvane pustii și lipsite de viață. Dungile astea de ciment au „tăiat” biserica în toate direcțiile, au acoperit fragmente de pictură, au segmentat trupurile sfinților de pe pereți. Au sluțit pur și simplu interiorul…!
Privesc și înțeleg că-i de prisos să întreb de ce nu s-a refăcut pictura, răspunsul îl știu deja, e același pe care l-am primit în multe biserici din țară: nu sunt bani. Sau, în unele cazuri, comisia monumentelor istorice nu și-a dat acordul.
Rămân în tăcerea clipei, privind în sus către Pantocrator, rămas și el fără un braț, după reparațiile nemiloase.
“- Ce păcate vei fi făcut și tu, Doamne, de te-au lăsat fără o mână…?!?”… mă-ntreb amar și retoric.
Universul s-a oprit, e atâta liniște încât aproape că pot să aud cariile cum rod din catapeteasma găurită de la un capăt la celălalt. Întorc privirea, cu un sentiment de pieire, și mă gândesc să scriu un acatist pentru nepăsare. Un acatist cu confirmare de primire.
În spatele meu văd un bărbat care plânge mut. Nu i se clintește nici un mușchi pe față, doar lacrimile i se preling abia zărit. Lacrimile neputinței în fața indiferenței, e gândul care îmi trece prin minte.
În drum spre ieșire, risc o remarcă despre carii, cu voce mai tare. De lângă mine, se aude murmurul smerit al monahiei: “ – nu sunt bani…!”
Mânăstirea ca și Țara, îmi spun în sinea mea. Sărăcie, indiferență și prăbușire. Ne vindem pecetea divină, cu o statornică inconștiență.
Cumpăr lumânări și o cărticică de prezentare a mănăstirii, și dau să plec, când deodată, o văd pe măicuță cu toaca de lemn în mână. Pornește să înconjoare biserica în cele patru zări, chemând credincioșii la ascultare. Timpul se curbează dintr-o dată și stă pe loc. Aerul e dens și vibrează de sunetul cuielor bătute de douămii de ani de ani în lemnul crucificării, în mâinile și picioarele Mântuitorului.
Rămân pe loc, nemișcată, cu sufletul în genunchi. Maica suie apoi în clopotniță, cântecul toacei răsună din nou, timpul cotidian face loc celui liturgic. La urmă, bat clopotele. Lung, chemător, statornic și înluminat.
Plec, nu înainte s-o îmbrățișez și să-i mulțumesc pentru clipă.
Afară, în dreapta lăcașului monahal, surâde un petic de câmp plin de verdeață, de bună seamă al mănăstirii. Trecuse și Dumnezeu pe-acolo, nu cu mult timp în urmă. Pentru că numai el ar fi putut să umple câmpul cu iarbă și pelin și cu tot felul de buruieni de leac, să pună un stup micuț de albine care să zumzăie vesel de dimineață până seara, și să-l așeze pe coama unui deal ca să poată să urce în cer.
**
La Mânăstirea Barbu viețuiesc acum șase monahii.
În anul 1959, prin Decretul nr 41, comuniștii au desființat-o, iar maicile au fost alungate.
În prezent, un alt decret le desființează puțin câte puțin, pe ea și pe multe alte mănăstiri din țară.
Decretul nepăsării.