Autor: DR. ONUFRIE (OCTAVIAN) POP,
ARHIEPISCOP ȘI MITROPOLIT DE BERGAMO ȘI EUROPA (ITALIA)
Dragostea duhovnicească este mai înaltă decât dragostea ce o au frații după trup, pentru cainrudeste pe om prin Hristos și nu prin mama. Toți ce au această dragoste nobilă sunt plini de bunătate, pentru ca înlăuntru lor au pe Hristos, iar pe fețele lor este zugrăvită dumnezeirea. Nu este cu putință să vină dragostea lui Hristos în noi, dacă nu ne scoatem pe noi înșine din dragostea noastră, astfel ca să o dăm lui Dumnezeu și chipurilor Sale și să ne dăruim mereu celorlalți, fără să dorim că ceilalți să ni se dăruiască nouă. Nevoitorii care suferă mult pentru mântuirea întregii lumi și ajută în felul lor, încredințându-se cu smerenie în mâinile lui Dumnezeu, unii că aceștia simt cea mai mare bucurie cu putință în această lume, iar viața lor este o doxologie continuă, pentru că se înaltă lăuntric că îngerii, lăudând zi și noapte pe Dumnezeu. Iar cei ce sunt nepăsători pentru mântuirea sufletelor lor și încearcă să afle bucurie și odihnă în această viața deșartă se chinuiesc mereu și se încurcă în angrenajele lumești cele nesfârșite trăind încă de pe aici în iad.
Cei mărinimoși se mișcă în spațiul ceresc al doxologiei, primesc cu bucurie încercările mulțumind lui Dumnezeu pentru acestea la fel ca și pentru binefacerile Lui. Pentru această ei primesc mereu binecuvântarea lui Dumnezeu în toate, topindu-se lăuntric de recunoștință față de El, pe care o arătă ca niște fii ai lui Dumnezeu, prin orice lucrare duhovnicească ar săvârși. Deși Bunul Dumnezeu ne da îmbelșugate binecuvântări și lucrează întotdeauna pentru binele nostru și pe toate le-a făcut să slujească făpturii Sale și să se jertfească pentru om, de la plante până la animale și zburătoare, mici și mari, – ba chiar și El Însuși s-a jertfit că să-l slobozească pe om -, din păcate însă mulți dintre noi suntem încă nepăsători față de toate acestea și-L rănim prin marea noastră nemulțumire și nesimțire, deși ne-a dat conștiința care se moștenește împreună cu celelalte bunuri ale Sale. Conștiința este prima lege a lui Dumnezeu, care a fost întipărită adânc în inimile primilor creați și pe care o primește în continuare fiecare dintre noi ca pe o copie de la părinții lui, atunci când se naște. Cei care au izbutit să-și subțieze conștiința lor prin zilnică cercetare de sine se simt străini de această lume, iar oamenii lumești se miră de comportamentul lor delicat. Iar cei care nu-și cercetează conștință lor nu se folosesc nici de studiul duhovnicesc, nici de sfaturile bătrânilor și nici de poruncile lui Dumnezeu, pe care nu le vor putea împlini, deoarece au devenit nesimțitori.
Cei sensibili și mărinimoși, pe care toate le țin cu scumpătate, de obicei sunt nedreptățiți de cei nesimțitori prin cedările continue pe care ei le fac [către cei nesimțitori, n.n. ] din dragoste, însă dragostea lui Dumnezeu se află întotdeauna cu ei. De multe ori se nedreptățesc și ei înșiși din pricina exageratei lor sensibilități mărindu-și micile lor păcate sau încărcându-se cu păcate străine, dar iarăși Dumnezeu îi îndulcește cu bunătatea Să paradisiacă, întărindu-i totodată și duhovnicește. Cei care rănesc sau nedreptățesc pe oamenii sensibili lăuntric nu sunt oameni. Cei care spun că sunt sensibili și că au dragoste și gingășie și suferă nedreptăți de la semenii lor, dar zic: „Dumnezeu să le răsplătească” sunt batjocoriți de cel viclean și nu înțeleg că în felul acesta se blesteamă pe sine cu politețe. În această viața toți oamenii dăm examene ca să trecem în cea veșnică, în rai. Gândul îmi spune că acest blestem politicos este sub limita duhovnicească. Așadar, toți cei care nedreptățesc, pe ei înșiși se nedreptățesc veșnic, iar cei care primesc cu bucurie nedreptățile ce li se fac sunt îndreptățiți să primească plata veșnică cu dobândă. De multe ori Bunul Dumnezeu lăsă oamenii cei buni în mâinile celor răi pentru a se vădi bunătatea lor și a-și aduna plata cerească. Fiecare om în mod firesc va fi răsplătit de stăpânul său la care a lucrat. Cei care lucrează pentru Hristos vor primi aici „însutit și viață veșnică” (Mc. 10,30), iar cei care lucrează la stăpânul cel negru, acesta le face viața neagră încă de aici.
Cei care lucrează pentru Hristos, dar cu mândrie, își spurcă viețile lor, precum se spurcă ouăle prăjite când cade în ele puțin găinaț, fiind bune de aruncat împreună cu tigaia. Însă cei care lucrează cu smerenie, dobândesc virtuți și dezvăluie cu smerenie, din dragoste, trăirile lor cele tainice sunt cei mai mari făcători de bine, deoarece fac milostenie duhovnicească și ajuta foarte mult sufltele slabe sau care se clătina în credință. Și iarăși, cei care se aruncă pe ei înșiși în lume, din dragoste, după ce mai întâi au aruncat lumea din ei, unii că aceștia zboară deja prin cer și nu sunt prinși de lume. Dragostea împreună cu neagoniseala exterioară ajuta mult ca să se dobândească și neagoniseala de patimi. Aceste două neagoniseli îl fac pe om bogat în bunătatea lui Dumnezeu. Oamenii buni în mod firesc nu țin răutate în inima lor, dar nici bunătatea lor nu o țin pentru ei înșiși. De aceea nu țin nici lucrurile frumoase, nici nu sunt impresionați de frumusețile lumii arătând prin această credința lor fierbinte în Dumnezeu, precum și dragostea lor cea multă. Nu există om mai înțelept decât cel milostiv, care dă cele pământești, lucruri stricăcioase, își cumpăra cele nestricăcioase, cerești. Precum nu există mai mare neghiob în lume că lacomul de bani, care mereu adună și mereu nu are și care în cele din urmă își cumpăra iadul prin economiile sale adunate.
Cei care se pierd prin lucruri materiale sunt pierduți cu totul, pentru că Îl pierd pe Hristos. Cel stăpânit de lucruri materiale totdeauna este stăpânit de întristări și neliniște, pentru că pe de o parte tremura să nu-i fie luate acestea, iar pe de o parte să nu i se ia sufletul. Și iarăși, zgârcitul care și-a anchilozat mâna din prea multă strânsoare și-a strâns și inima să făcându-și-o de piatră. Că se se vindece, va trebui să cerceteze pe oamenii cei nefericiți și să-l doară pentru ei, așa încât să fie nevoit să își deschidă încet-încet, mâna sa. Și atunci i se va înmuia și inima să cea de piatră redevenind inima de om, deschizându-și în felul acesta ușa raiului. Bunătatea înmoaie și deschide inima, precum și untdelemnul încuietoarea ruginită. Cel care se apropie de cei îndurerați se apropie de Dumnezeu în mod firesc, deoarce totdeauna Dumnezeu se afla alături de fiii Săi îndurerați. Pe fiii Săi cei buni, care ajută pe semenii lor să-și ridice crucea, Dumnezeu îi întărește duhovnicește și le va ușura crucile încercărilor. Cei care se gândesc la crucile cele grele ale drepților niciodată nu se mâhnesc în micile lor încercări cugetând că, deși au greșit cu mult mai mult în viața lor, totuși, suferă mai puțin decât cei drepți. Cei care sunt chinuiți pe nedrept urmează lui Hristos, iar cei care sunt chinuiți pentru păcatele lor sunt fericiți, deoarece își plătesc păcatele lor în această viață.
Cei care nu pătimesc împreună cu cei îndurerați pătimesc de o boala duhovnicească de moarte, nemilostivirea. Și iarăși, cei care sunt deranjați de gemetele bolnavilor și se revolta fiindcă nu se pot liniști, suferă de multe boli sufletești. Cei care iubesc cu adevărat și se nevoiesc după lege, aceștia răbda cu dragoste, se jertfesc, se lipsesc de confortul lor și-l odihnesc pe aproapele lor, care este Hristos. Cei care vor că ceilalți să li se dăruiască mereu, fără ca ei înșiși să dea altora ceva și cer continuu și de la Dumnezeu fără să-I dea Lui nici măcar păcatele lor (prin pocăință), aceștia se înstrăinează cu desăvârșire de Dumnezeu și se predau ei înșiși în mâinile ucigașului de oameni. Deoarece au cultivat dragostea numai pentru ei înșiși, este firesc să-și mărească marea lor neliniște și să trăiască o parte din iad încă din această viață. Cei care nu se pun în situația semenilor îndurerați sunt părăsiți de Dumnezeu și suferă cădere cumplită învățând să compătimească. Pe când cei care suferă și se interesează de ceilalți nepăsându-le de ei înșiși sunt apărați de Dumnezeu. De unii că aceștia poarta de grijă și Dumnezeu și oamenii. Când cineva își da inima lui Dumnezeu, atunci mintea aceluia este răpită de dragostea Lui și, defăimând toate ale lumii, se gândește mereu la Părintele ceresc fiind îndrăgostit de cele cerești și slăvește ca un înger, ziua și noaptea, pe Făcătorul său. Dacă numai cugetarea la binefacerile lui Dumnezeu este de ajuns să arunce în aer o inimă mărinimoasă, cu atât mai mult va face această cugetarea la multele păcate și la milostivirea lui Dumnezeu.
Cei care se nevoiesc și își simt păcătoșenia lor și facerile de bine ale lui Dumnezeu încredințându-se în marea Lui milostivire își urcă sufletele lor la cer cu mai multă siguranță și cu mai multă osteneala trupească, atunci când au intenție bună. Cei care se nevoiesc cu multă evlavie și ajung într-o oarecare măsură la starea îngerească hrănindu-se cu mierea paradisiacă tot nu oferă nimic important lui Dumnezeu în comparație cu cele ce ni le-a oferit El. Deoarece mănâncă miere și-I oferă lui Dumnezeu ceară. Mănâncă fructul dulce și-I oferă lui Dumnezeu rășină copacilor (tămâia). Prin urmare, nimic nu facem și nimic nu oferim lui Dumnezeu în comparație cu marile Lui binefaceri. În timp ce Dumnezeu face din gunoaiele noastre, ba chiar și din bălegar, roade frumoase cu care ne hrănim noi, sărmanii oameni, roadele frumoase le facem gunoi. Precum bunătatea lui Dumnezeu pe toate le pune în valoare, așa și noi, făpturile Sale, va trebui că pe toate să le valorificăm spre bine, că se ne folosim și să folosim. Oamenii buni primesc folosc chiar și din căderile semenilor lor, pe care le folosesc că frână tare pentru ei înșiși, ca să ia aminte să nu se abată de la drum. Însă cel viclean, din păcate, nu se folosește nici de virtuțile celorlalți, deoarece ei și pe acestea le explică prin vocabularul lor viclean, pentru că sunt întunecați de negreală ucigașului de oameni. Și astfel se nedreptățesc duhovnicește pe ei înșiși și pe alții, totdeauna fiind mâhniți și mâhnind semenii lor prin această negreală a lor duhovnicească, în timp ce vremea înnourată provoacă mâhnire numai oamenilor care sunt chinuiți de duhul întristării.
Bunătatea este una din multele însușiri ale lui Dumnezeu. De aceea ea întotdeauna iradiază bucurie, alungă norii, deschide inimile, așa cum căldură soarelui de primăvară scoate flori din pământ, încălzește chiar și șerpii și-i scoate din găurile lor înghețate, ca să se bucure și ei de bunătatea lui Dumnezeu. Oamenii perverși sunt întotdeauna înecați în gânduri și prin inima lor înghețată îngheață și îneacă cu gândurile lor pe oamenii îndurerați, care căuta în ei mângâiere. Pe când cei binevoitori, prin dragostea lor duhovnicească cea nobilă, tescuită de durere, îneacă pe draci, eliberează suflete și dăruiesc mângâiere dumnezeiască semenilor lor. Fierbintea lor dragoste duhovnicească pe cei sensibili îi face mai sensibii, iar pe cei nerușinați îi face mai nerușinați. Însă pe cel orfan, mai ales de mamă, chiar arici de ar fi, trebuie să-l îmbrățișăm cu durere și dragoste fierbinte, pentru ca mai întâi să se încălzească și să prindă curaj, iar apoi să-și deschidă și el inima să. Orfanul mărinimos are nevoie de frână tare în marele lui entuziasm, ca să nu se vatăme de osteneala peste măsură, atunci când își arăta marea lui recunoștință. Dragostea fierbinte a lui Hristos hrănește mai bine decât orice hrana materială și da multe calorii sufletului și trupului, iar de multe ori tămăduiește fără medicamente boli incurabile și odihnește suflete. Cei ce nu-și jertfesc sănătatea lor pentru dragostea lui Hristos disprețuind odihnă trupească nu vor afla odihnă duhovnicească nici în această viață, nici în cealaltă, cea viitoare.
Cei care din dragoste curată își jertfesc chiar și viața, ca să-i apere pe semenii lor, Îl urmează pe Hristos. Aceștia sunt cei mai mari eroi, deoarece și moartea se teme de ei, căci au sfidat-o din dragoste pentru aproapele. Ei biruiesc astfel prin nemurire, luând cheia veșniciei de jos, de sub placă mormântului și înaintând cu ușurință spre fericirea veșnică. Un om sensibil prefera să fie omorât el însuși, din dragoste, ca să-l apere pe aproapele său, decât să rămână nepăsător sau să-i fie frică și apoi să fie ucis mereu de conștiință, în toată viața sa. Jertfă pentru semenul nostru ascunde marea noastră dragoste pentru Hristos. Cei care vor să miluiască, dar nu au nimic să dea și suferă pentru aceasta, fac milostenie cu sângele inimii lor. Iara cei care vor să mărturisească pentru dragostea lui Hristos, dar nu li se oferă prilej pentru aceasta, pot că această dragoste a lor, de care se ard, s-o manifeste prin nevoință trupească pentru sufletele adormiților care se chinuiesc, că se afle puțină odihnă. Oamenii cei nepăsători și nemilostivi, care se gândesc și se îngrijesc numai cu ei înșiși până la nesimțire, își umplu în același timp inimile lor cu multă neliniște. Înlăuntrul lor sunt roși de cariul grijilor chinuindu-se încă din această viață. Pe când cei cu inima milostivă totdeauna sunt îndestulați de dragostea lui Dumnezeu și de îmbelșugatele Sale binecuvântări, deoarce mereu hrănesc pe alții cu dragoste.
Sursa foto: doxologia.ro