DESPRE IERTARE

Spread the love

Loading

Autor: DR. ONUFRIE (OCTAVIAN) POP,
ARHIEPISCOP ȘI MITROPOLIT DE BERGAMO ȘI EUROPA (ITALIA)

Rânduit-au Sfinții Părinți la începutul Postului Mare, să citim textul cel mai profund și mai „revoluționar” în același timp, încercând să dăm curs chemării de a posti, a ne ruga, a ne înfrâna și a ne pocăi mai mult. Ni se amintește poate cel mai trist moment al întregii omeniri – Duminica Izgonirii lui Adam din Rai; totodată citim textul Evangheliei Iertării, oare întâmplător?. „Adam, părintele întregii lumi, în rai a cunoscut desfătarea iubirii lui Dumnezeu, și de aceea, când a fost gonit din rai pentru păcat, și s-a lipsit de dragostea lui Dumnezeu, amar a suferit; și cu mare suspin se tânguia în toată pustia. Sufletul sau era chinuit de gândul: „pre iubitul Dumnezeu am întristat”! Nu atâta îi părea rău după rai și frumusețea lui, cât pentru că se lipsea de iubirea lui Dumnezeu care, în chip nesățios, în fiecare clipă atrage sufletul către Dumnezeu.” (Sf. Siluan Athonitul) Despărțirea cred că este cel mai trist lucru pe acest pământ, cu care niciodată nu ne-am obișnuit și nici nu ne vom obișnui; ci din contra, mereu este tot la fel de „sângeroasă”! O ruptură ce sfășie sufletul, face inima să sângereze și suferință pune stăpânire pe om. Cred și mărturisesc că tristețea aceasta nu a fost trăita numai de Adam și Eva, ci și de Dumnezeu! Pe lângă tânguirea lui Adam la poarta raiului, și Dumnezeu se căia de cele întâmplate; din păcate însă, Dumnezeu „Căruia Îi pare rău de răutățile oamenilor” (rugăciunea lui Manase, Pavecerniță Mare) continua să Îi para rău; dar noi de cele mai multe ori rămânem indiferenți fata de tristețea Lui. Aș vrea să rămânem puțin asupra celor spuse, dar că să înțelegere mai bine trebuie să ne amintim câteva amănunte din rai. „Și l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său [.]; bărbat și femeie i-a făcut. Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: creșteri și înmulțiți-vă și umpleți pământul și supuneți-l, și stăpâniți peste pestii marii, peste pasările cerului, peste toate dobitoacele și peste tot pământul”. ( Facere 1, 27-28) Aceasta binecuvântare însă, nu este retrasă de către Dumnezeu după izgonirea din rai a celor doi, singurul lucru ce se schimbă este faptul că în „în dureri vei naște copii” (Fac. 3, 16). Deci, putem spune că încă ne aflăm sub binecuvântarea dată de la începutul creației; căci nașterea este mângâierea omului, făcându-l să se simtă veșnic prin copiii avuți. În același timp totuși, suntem și moștenitori ai pedepsei primite de strămoșii noștri; pentru că Adam nu a știut să-și asume responsabilitatea păcatului făcut, iar neascultarea poruncii primite este acoperita de lașitatea ce până astăzi ne caracterizează. Ar fi bine că întotdeauna să stăm cu smerenie în fața lui Dumnezeu, să ascultăm și să ne recunoaștem păcatului făcute prin mărturisirea lor fară echivoc. Dar, pentru că „bunătatea lui Dumnezeu nu pedepsește spre nimicire, ci spre îndreptare” după cum spunea IPS Bartolomeu Anania, prin păstrarea binecuvântării date în Rai, putem afla profunzimea iubirii cu care ne înconjoară Dumnezeu până și astăzi. Pentru că, așa cum suferă mama la despărțirea de copilul ei atunci când moare, tot așa a suferit (și suferă!) și astăzi Dumnezeu când un suflet -„un copil” de-al Lui!!!-, rămâne mort, nu se întoarce la Casa Părintească. Și astfel, binecuvântarea de a avea copii cu tot ceea ce o caracterizează -bucuria nașterii, tristețea plecării, suspinul absentei, nerăbdarea revederii, starea de jertfă continuă pentru el, iertarea cu care îl întâmpini mereu și dorința de a-i lasa ce ai mai bun moștenire- nu fac altceva decât să ne dezvăluie CÂT ȘI CUM ne iubește Dumnezeu Întreit: Tatăl, Fiul și Duhului Sfânt! Aici este binecuvântarea: în ocazia pe care o avem de a-L cunoaște în profunzime pe Dumnezeu având posibilitatea ca prin aceste sentimente ce le trăim la o scară mică, să fie revelația care ne umple golul existenței pe acest pământ cu sentimentele înălțătoare ce ne fac părtași Dumnezeirii. Acum -când Îl cunoaștem și pentru că „iubirea desăvârșită alunga frica” (1 Ioan 4,18)- ne putem cu ușurință cere iertare de cele făcute. Iar iertarea ne este deja dată, căci nu singuri am reușit aceasta, ci este ajutorul Lui „Cel ce dai înțelepciune și pricepere celui care cere și nu treci cu vederea pe cel ce greșește, ci pui pocăință spre mântuire” (rugăciunea Cântării celei Întreit Sfinte, Sfânta Liturghie). „De veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-vă și vouă Tatăl vostru Cel Ceresc. Iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre” (Matei 6, 14). Păcătuit-am toți înaintea Domnului, însă cerem și ni se da iertarea. De iertarea Lui depindea mântuirea mea, de iertarea mea depinde nu numai mântuirea mea, ci și mântuirea lui (a fratelui)!

Tagged: