Autor: † Dr. Onufrie Pop Arhiepiscop de Bergamo şi Mitropolit Primat
Al Mitropoliei Autonome Creşțîn Ortodoxe de Bergamo şi Europa
Nepăsarea stă, alaturi de alte patimi precum mândria și iubirea de avuție, atât la baza „crizelor” de tot felul cu care se confrunta omenirea, cât și la baza eșecurilor și nerealizărilor de care ne lovim în plan personal.
Toate aceste probleme își au originea nu în cadrul diferitelor sisteme în care suntem angrenați – care sunt unele impersonale – ci în omul care le-a creat și se raportează la ele după „pofta” inimii sale.
Atunci când „pofta” este întreținută de patimi precum cele mai sus amintite, și multe altele, finalitatea este sortita eșecului.
Unul din paradoxurile lumii în care trăim este faptul că mulțimea grijilor și responsabilităților, de care suntem asaltați pe zi ce trece, nu-l face pe omul chemat să le gestioneze, mai puțin nepăsător și iresponsabil. Așadar, omul zilelor noastre trebuie să se arate abil în a evita, pe de-o parte, să fie sufocat de griji, iar pe de alta, să se înece în nepăsare. „Abilitatea” de care trebuie să dea dovada acesta presupune conștientizarea faptului că nu este singur, dar, mai ales, deschiderea iubitoare către Dumnezeu și semeni. Nepăsarea are cauze și sensuri variate. Una este nepăsarea inocentă a copilului, și altceva este „țoață grija cea lumească să o lepădăm”, din cadrul Sfintei Liturghii. Una este nepăsarea întemeiată pe prostie, iar altceva, „nepăsarea cea buna”, sau nepătimirea omului duhovnicesc. Că patima, nepăsarea, reprezintă în esență să o stare ce denota o problema de raportare. În acest sens, nepăsarea arata cât de puțin este omul ancorat în realitate. Ba chiar am putea spune că nepăsătorul este, prin excelența, omul rupt de context. Însă drama constă în faptul că nepăsătorul este, totodată, „omul rupt de ceilalți”. Nepăsarea își face loc în sufletul omului lipsit de trezvie. Aceasta „orbire a sufletului” ne face să nu vedem nici darurile primite de la Dumnezeu și semeni, nici nevoile celorlalți, și nici propriile păcate. Nepăsarea face din om o monada închisă, stirbindu-i caracterul personal și deschiderea naturala către comuniune. Din acest motiv, Sfinții Părinți spun despre omul nepăsător că este mort din punct de vedere spiritual. Fie că ne manifestăm nepăsarea fata de anumite sarcini de serviciu sau familiale, ori față de nevoile concrete ale semenului, întotdeauna ne arătam nepăsători nu fata de „altceva”, ci fata de „altcineva”, de o persoana. Astfel, nepăsarea se arata a fi semnul unei inimi pietrificate, incapabile de a mai iubi și a mai mișcă persoana spre fapta buna. Nu de puține ori ni se întâmplă să ne bucurăm de toate momentele în care Dumnezeu ne îngăduie să fim lipsiți de griji, în mod egoist, fară a mai cauta către grijile și nevoile celorlalți. Cine a cunoscut macar și pentru o singură dată, din experiență, ce înseamnă povara grijilor, ar trebui să știe să răspundă grijilor semenului. Dar nepăsarea face că noi să ne dorim mai mult să fim lipsiți de griji, decât să „purtăm de grijă”. Asta pentru că de fiecare dată când ne arătăm nepăsători, uităm că ni se poartă de grijă. Ce ar mai rămâne din lumea aceasta dacă Dumnezeu, Maica Domnului și sfinții, ar arăta chiar și o clipă de nepăsare față de ea și de noi toți? Chiar și atunci când suntem nepăsători față de propria mântuire, ei ne poartă de grijă. De aceea, nepăsarea omului este, mai întâi de toate, o lipsă de recunoștință la adresa proniei dumnezeiești.
Cineva îmi spunea că nu mai suportă atâta nepăsare în jurul său. O întâlnește aproape peste tot, pe stradă, la serviciu, în familie, ba chiar și în biserică. Uită însă că noi înșine purtăm nepăsarea și o facem manifestată în toate aceste locuri. Să începem așadar lupta împotriva acestei patimi aducătoare de „moarte sufletească„, prin a ne scârbi nu atât față de nepăsarea de la colț de stradă, cât față de cea dinlăuntrul nostru.