Autor: † Dr. Onufrie Pop Arhiepiscop de Bergamo şi Mitropolit Primat
Al Mitropoliei Autonome Creşțin Ortodoxe de Bergamo şi Europa
Ce este Ortodoxia? Ortodoxia este adevărată cunoaștere a lui Dumnezeu și cinstire a lui Dumnezeu; Ortodoxia este închinarea la Dumnezeu în Duh și Adevăr; Ortodoxia este proslăvirea lui Dumnezeu prin adevărată Lui cunoaștere și închinare la El; Ortodoxia este proslăvirea de către Dumnezeu, prin dăruirea harului Atotsfantului Duh, a omului care slujește Lui cu adevărat. Duhul este slava creștinilor (Ioan 7, 39).
Unde nu este Duhul, acolo nu este Ortodoxie. Nu este Ortodoxie în învățăturile și filosofările omenești: în ele domnește știință cu nume mincinos, care e roada a căderii. Ortodoxia este învățătură Sfanțului Duh, dat de Dumnezeu oamenilor spre mântuire.
Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este mântuire. „Cine voiește să se mântuiască, mai înainte de toate se cade lui să tina credință soborniceasca, pe care dacă nu o vă păzi omul întreagă și fară de prihana, fară nici o îndoială, vă pieri pe veci”.
Comoara de mult preț este învățătură Sfanțului Duh! Ea e predanisită în Sfânta Scriptura și în sfânta Predanie a Bisericii Ortodoxe. Comoara de mult preț este învățătură Sfanțului Duh! În ea e chezășia mântuirii noastre. De mult preț, cu neputință de înlocuit, neasemuită pentru fiecare dintre noi e fericirea sortii noastre veșnice: tot atât de prețioasă, mai presus de orice preț, este și chezășia fericirii noastre veșnice – învățătură Sfanțului Duh. Spre a pastra în noi aceasta chezășie, Sfânta Biserica înșiră astăzi, în auzul tuturor, învățăturile născute și răspândite de satana, prin care se vădește vrăjmășia fata de Dumnezeu, care se împotrivesc mântuirii noastre și caută să ne-o răpească. Ca pe niste lupi răpitori, că pe niste șerpi aducători de moarte, că pe niste hoți și ucigași, Biserica înfierează aceste învățături; pazindu-ne de ele și chemandu-i să iasă din tărâmul pierzaniei pe cei amăgiți de ele, ea da anatemei aceste învățături și pe cei ce se țin de ele cu îndărătnicie. Cuvântul anatema înseamnă îndepărtare, lepădare.
Când Biserica dă anatemei o învățătură, asta înseamnă că învățătura cu pricina cuprinde hula asupra Sfântului Duh, și pentru mântuire este de trebuință că ea să fie lepădată și îndepărtată cum este îndepărtată otrava de mâncare. Când este dat anatemei un om asta înseamnă că omul cu pricina și-a însușit cu hotărâre învățătură hulitoare, lipsindu-se prin ea de mântuire pe sine și pe semenii sai, cărora le împărtășește felul sau de a gândi. Când cineva se hotăraște să părăsească învățătură hulitoare și să primească învățătură pe care o ține Biserica Ortodoxa, el e îndatorat, după rânduielile Bisericii Ortodoxe, să dea anatemei învățătură mincinoasă pe care o ținea până atunci și care îl ținea în pierzare, înstrăinandu-l de Dumnezeu, făcându-l să rămână vrăjmaș lui Dumnezeu, hulitor al Sfanțului Duh, părtaș al satanei.
Însemnătatea anatemei este de doctorie duhovniceasca a Bisericii împotrivă unei boli a duhului omenesc, boala care pricinuiește moarte veșnică. Pricinuiesc moarte veșnică toate învățăturile omenești care în credință filosofarea proprie, scoasă din știință cu nume mincinos, din cugetarea trupească – aceasta moștenire de obște a duhurilor căzute și a oamenilor, în învățătură de Dumnezeu descoperită despre Dumnezeu.
Filosofarea omenească amestecată în învățătură credinței creștinești se numește erezie, iar urmarea acestei învățături – rea credință. Apostolul înșiră între faptele trupești și ereziile (Gălăteni 5, 20). Ele țin de faptele trupești prin obârșia lor, cugetarea trupeasca, care este moarte, care este vrăjmășie față de Dumnezeu, care legii lui Dumnezeu nu se supune, că nici nu poate (Romani 8, 6-7). Ele țin de faptele trupești prin urmările lor. Înstrăinând duhul omenesc de Dumnezeu, unindu-l cu duhul satanei în păcatul de căpetenie al acestuia – hula împotrivă lui Dumnezeu, ele îl supun robiei patimilor, că pe un părăsit de Dumnezeu, că pe un lașat în voia propriei lui firi căzute, întunecatu-s-a inima lor cea neînțelegătoare, spune Apostolul despre înțelepții care s-au abătut de la adevărată cunoaștere de Dumnezeu: zicându-se pe sine a fi înțelepți, au înnebunit… au mutat adevărul lui Dumnezeu întru minciuna… pentru aceea i-a și dat pe ei Dumnezeu întru patimi de ocara (Romani l, 21-22, 25-26).
„Patimi de ocară” sunt numite feluritele patimi curvești. Purtarea ereziarhilor era dezmățată: Apolinarie era preacurvar, Eutihie era cu osebire robit patimii iubirii de bani, Arie era cumplit de desfrânat. Când cartea lui de cântece, „Thalia”, a fost citită la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, Părinții Sinodului și-au astupat urechile, nevoind să audă cuvintele murdare din ea, ce nu puteau nicicând să îi treacă prin minte unui om evlavios. „Thalia” a fost arsă. Spre fericirea omenirii, toate exemplarele ei au fost nimicite: ne-a rămas numai mărturia istorică despre faptul că aceasta lucrare era plina de un dezmăț crunt.
Asemenea „Thaliei” sunt multe lucrări ale ereziarhilor din vremurile noi: în ele cumplita hula împotrivă lui Dumnezeu este unită și amestecată cu un dezmăț crunt, neomenesc. Fericiți cei care niciodată n-au auzit și n-au citit aceste roade ale iadului! La citirea lor, unirea duhului ereziarhilor cu duhul satanei devine limpede. Ereziile, fiind fapte trupești, roade ale cugetării trupești, sunt născocite de către duhurile căzute.
„Fugiți de ereziile cele fără de Dumnezeu”, spune Sfântul Ignație Teoforul, „căci sunt născocire a diavolului, a șarpelui, începătorului răutății”. Nu trebuie să ne mirăm de asta: duhurile căzute s-au coborât din înălțimea vredniciei duhovnicești și au căzut în cugetarea trupească mai mult decât oamenii. Oamenii au putință să treacă de la cugetarea trupească la cea duhovnicească; duhurile căzute sunt lipsite de această putință. Oamenii nu sunt supuși unei atât de puternice înrâuriri a cugetării trupești, fiindcă în ei binele cel firesc nu a fost nimicit, precum în duhuri, de cădere. În oameni, binele este amestecat cu răul, și ca atare este netrebnic; în duhurile căzute domnește și lucrează numai răul. Cugetarea trupească a dobândit în privință duhurilor dezvoltarea cea mai cuprinzătoare și deplină pe care o putea atinge. Păcatul lor de căpetenie este ura înverșunată fata de Dumnezeu, ce se vădește printr-o înfricoșătoare și necontenită hulă împotrivă Lui. Ele s-au trufit înaintea lui Dumnezeu însuși; au prefăcut supunerea fata de Dumnezeu, care este fireasca pentru zidire, într-o neîncetată lucrare împotrivă Lui, într-o neîncetată vrăjmășie. Din aceasta pricina, căderea lor este adâncă și rana morții veșnice cu care sunt ele ranite este cu neputință de tămăduit. Patima lor de căpetenie este trufia; ele au o monstruoasa și prosteasca slava deșartă; afla placere în toate felurile păcatului, petrec necontenit în acestea, trecând de la un păcat la altul. Ele se târăsc și în iubirea de argint, și în îmbuibarea pântecelui, și în preacurvie. Neavand putință de a săvârși păcatele trupești cu trupul, duhurile căzute le săvârșesc cu închipuirea și cu simțirea; ele au impropriat firii netrupesti păcatele proprii trupului; ele au dezvoltat în sine păcatele ce nu sunt proprii firii lor neasemuit mai mult decât pot fi acestea dezvoltate intre oameni. A căzut din cer, spune Prorocul despre heruvimul căzut, luceafărul cel ce răsărea dimineața, zdrobitu-s-a pe pământ. Tu ai zis intru cugetul tău: în cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu… fi-voi asemenea Celui preaînalt. Iar acum în iad te vei pogori, și în temeliile pământului… fi-vei lepădat în munți că un mort (Îs. 14, 12-15, 19).
Duhurile căzute, purtând în sine temeiul tuturor păcatelor, se străduiesc să-i atragă în toate păcatele pe oameni, cu scopul și cu setea de a-i da pierzării. Ele ne atrag în felurita desfătare a trupului, în iubirea de căștig, în iubirea de slava, zugravindu-ne în culorile cele mai vii și mai atrăgătoare obiectele acestor patimi. Ele se străduiesc să ne atragă mai ales în trufie, din care odrăslesc precum verdețurile din semințe vrăjmășia fata de Dumnezeu și hula împotrivă Lui. Păcatul hulei împotrivă lui Dumnezeu, care alcătuiește miezul tuturor ereziilor, este păcatul cel mai greu, care este propriu duhurilor căzute și alcătuiește însușirea lor cea mai aparte. Duhurile căzute se străduiesc să acopere toate păcatele cu o masca plăcuta, numita în scrierile ascetice ale Părinților îndreptățiri. Ele fac asta cu scopul că oamenii să fie amăgiți mai lesne, să se învoiască mai ușor la primirea păcatului. La fel fac ele și cu hula împotrivă lui Dumnezeu: se străduiesc să o acopere cu nume mărețe, cu o retorica pompoasa, cu o filosofie elevata. Cumplita arma sunt în mâinile duhurilor ereziile! Ele au pierdut popoare întregi, rapindu-le fară că acelea să bage de seama creștinismul, înlocuind creștinismul cu o învățătură hulitoare, împodobind aceasta învățătură ucigașă cu numele de creștinism purificat, adevărat, restaurat. Erezia este un păcat săvârșit, în primul rand, cu mintea. Acest păcat, fiind primit de minte, se împărtășește duhului, se revarsă asupra trupului, spurca chiar trupul nostru, ce are putință de a primi sfințire din împărtășirea cu harul dumnezeiesc și de a se spurca și molipsi prin împărtășirea cu duhurile căzute. Acest păcat este cu greu băgat de seama și anevoie priceput pentru cei care nu cunosc bine creștinismul, și că atare prinde lesne în cursele sale simplitatea, neștiință, mărturisirea nepăsătoare și superficiala a creștinismului.
Au fost prinși de erezie pentru o vreme Preacuvioșii Ioanichie cel Mare, Gherasim de la Iordan și alti câțiva bineplacuti lui Dumnezeu. Daca sfinții bărbați care și-au dus viață numai și numai cu grija mântuirii nu au putut pricepe dintr-o data hula ascunsa sub o masca frumoasa, ce să mai spunem de cei care-și duc viață în griji lumești, având despre credință o concepție neîndestulătoare, cu totul neîndestulătoare? Cum să recunoască aceștia erezia aducătoare de moarte, daca ea li se înfățișează sub masca înțelepciunii, dreptății și sfințeniei? Iată pricina pentru care obști creștine întregi și popoare întregi s-au plecat lesne sub jugul ereziei! Din aceeași pricina este foarte anevoioasa întoarcerea din erezie la Ortodoxie, cu mult mai grea decât întoarcerea din necredință și idolatrie. Ereziile care sunt mai aproape de ateism sunt mai lesne recunoscute și oprite decât cele mai puțin îndepărtate de credință ortodoxa și, că atare, mai ascunse, împăratul roman cel întocmai cu Apostolii, Marele Constantin, i-a scris o epistola Sfanțului Alexandru, patriarhul Alexandriei, cel care l-a dat în vileag pe ereziarhul Arie, indemnandu-l să înceteze cearta ce strica pacea din pricina unor cuvinte deșarte. Prin aceste cuvinte pe care Constantin le-a numit deșarte era tăgăduită Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos, era nimicit crestinismul47. Astfel, și într-un bărbat sfanț, râvnitor al dreptei credințe, neștiință a fost amăgită printr-o cursa a ereziei pe care el nu a putut să o priceapă.
Erezia, fiind păcat greu, păcat de moarte, se vindeca ușor și hotărâtor – că păcat al mintii -prin darea ei nefatarnica, din țoață inima, anatemei. Sfântul Ioan Scararul a zis: „Sfânta Biserica soborniceasca îi primește pe eretici când ei dau anatemei fară fățărnicie erezia lor, și îndată îi învrednicește de Sfintele Taine; iar pe cei căzuți în curvie, chiar daca își mărturisesc și părăsesc păcatul, poruncește, urmând apostoleștilor rânduieli, să fi despărțiți de Sfintele Taine pentru mulți ani”.
Urma lașata de păcatul trupesc rămâne în om și după mărturisirea păcatului, și după părăsirea lui; urma lașata de erezie e nimicita îndată după lepădarea ei. Fară aceasta doctorie, otrava hulei împotrivă lui Dumnezeu rămâne în duhul omenesc și nu încetează a-l clatină cu nedumeriri și îndoieli pricinuite de împreună-simțirea netăiată din rădăcină fata de erezie; rămân gânduri ce se ridica împotrivă înțelegerii lui Hristos (ÎI Cor. 9, 5), ce fac anevoioasa mântuirea pentru cel ținut în legăturile lor, ținut în legăturile nesupunerii și împotrivirii fata de Hristos, pentru cel ce rămâne în împărtășire cu satana.
Doctoria anatemei a fost întotdeauna socotita că neapărat trebuincioasa de către Sfânta Biserica în privință cumplitei boli a ereziei. Când Fericitul Teodorit, episcopul Cirului, dorind să se îndreptățească în privință învinuirilor aruncate asupra lui, Părinții i-au cerut că mai întăi de toate să-l dea anatemei pe ereziarhul Nestorie. Teodorit, care se lepădase de Nestorie, dar nu așa de hotărât cum se lepădase de el Biserica, a vrut să dea lămuriri. Părinții i-au cerut iarăși să dea anatemei cu hotărâre, fară alte explicații, pe Nestorie și învățătură acestuia. Teodorit a vrut din nou să dea lămuriri, însă Părinții au cerut iarăși că el să dea anatemei pe Nestorie, amenințând că altminteri îl vor socoti eretic pe însuși Teodorit. Teodorit a rostit anatema asupra lui Nestorie și a tuturor învățăturilor eretice ale acelei vremi.
Părinții au dat slava lui Dumnezeu, l-au proclamat pe Teodorit pastor ortodox, iar Teodorit nu a mai cerut să dea lămuriri, căci lepădase din sufletul sau pricinile care îl făceau să simță nevoia de a da lămuriri. Așa stau lucrurile intre duhul omenesc și înfricoșătoarea boala a ereziei. Auzind astăzi amenințătoarea vestire a doctoriei duhovnicești, să o primim cu înțelegere adevărată și, dând-o sufletelor noastre, să lepădam fară fățărnicie și în chip hotărâtor acele pierzătoare învățături pe care Biserica le vă lovi cu anatema spre mântuirea noastră. Chiar daca le-am lepădat întotdeauna, să întărim glasul prin care le leapădă Biserica. Libertatea, ușurimea, puterea duhovniceasca pe care le vom simți negreșit în noi ne mărturisesc dreptatea acestei lucrări bisericești și adevărul învățăturii vestite în ea.
Biserica vestește: „Pe cei care robesc înțelegerea lor spre ascultarea de dumnezeiasca Descoperire și se nevoiesc pentru ea îi fericim și îi lăudam; pe cei care se împotrivesc adevărului, daca nu s-au pocăit înaintea Domnului, noi, așteptând întoarcerea și pocăință lor, daca nu au voit să urmeze Sfintei Scripturi și Predanii a Bisericii, îi îndepărtam și îi dam anatemei”. „Celor care tăgăduiesc ființarea lui Dumnezeu și spun că aceasta lume este de sine fiitoare, că totul se săvârșește în ea fară purtarea de grija a lui Dumnezeu: anatema”. „Celor care spun că Dumnezeu nu este duh, ci materie, care nu-L recunosc că Drept, Milostiv, Preaînțelept, Atoateștiutor și rostesc hule de acest fel: anatema”. „Celor care cutează a spune că Fiul lui Dumnezeu nu este de o ființă și de o cinste cu Tatăl, și nici Duhul Sfanț; care nu mărturisesc că Tatăl, Fiul și Sfântul Duh sunt un singur Dumnezeu: anatema”. „Celor care își îngăduie a spune că pentru mântuirea și curățirea noastră de păcate nu sunt de trebuință venirea în lume după trup a Fiului lui Dumnezeu, patimile Lui cele de voie, moartea și învierea: anatema”. „Celor care nu recunosc răscumpărarea prin har, cea propovăduită de Evanghelie, că singurul mijloc de îndreptățire a noastră înaintea lui Dumnezeu: anatema”. „Celor care cutează a spune că Prea Curata Fecioara Măria nu a fost mai înainte de naștere, intru naștere și după naștere Fecioara: anatema”. „Celor care nu cred că Sfântul Duh i-a înțelepțit pe Proroci și pe Apostoli, că prin ei ne-a vestit noua adevărată cale spre mântuire, dând mărturie despre ea prin minuni, că El și acum sălășluiește în inimile creștinilor credincioși și adevărați, povatuindu-i la tot adevărul: anatema”. „Celor care tăgăduiesc nemurirea sufletului, sfârșitul veacului, judecata ce vă să fie și răsplătirea veșnică în ceruri pentru faptele bune, precum și osândirea pentru păcate: anatema”. „Celor care tăgăduiesc Tainele Sfintei Biserici a lui Hristos: anatema”. „Celor care tăgăduiesc soboarele Sfinților Părinți și cele predanisite de către dânșii, ce împreună-glăsuiesc cu dumnezeiasca Descoperire, fiind păzite cu evlavie de Biserica drept slăvitoare și soborniceasca: anatema”.
Adevărul dumnezeiesc S-a înomenit spre a ne mântui prin Sine pe noi, cei pierduți în urma primirii și însușirii minciunii aducătoare de moarte. De veți rămâne în cuvântul Meu, vestește El, de veți primi învățătură Mea și veți rămâne credincioși ei, cu adevărat ucenici ai Mei sunteți; și veți cunoaște Adevărul, și Adevărul vă vă slobozi pe voi (Ioan 8, 31-32). A rămâne credincios învățăturii lui Hristos poate numai acela care leapădă și vă lepădă cu hotărâre toate învățăturile care au fost, sunt și vor fi născocite de duhurile lepădate și de oamenii lepădați, învățături vrăjmașe învățăturii lui Hristos, învățăturii lui Dumnezeu, care pun în primejdie întregimea și curăția ei. „Neștirbită în întregime este păstrată învățătură de Dumnezeu descoperita numai și numai în sânul Bisericii Ortodoxe de Răsărit. Amin.