Autor: † Dr. Onufrie Pop Arhiepiscop de Bergamo şi Mitropolit Primat al
Mitropoliei Autonome Creştin Ortodoxe de Bergamo şi Europa
Râvna este puterea sufletească în continuă desfășurare care ne ajută să realizăm faptele dorite cu toată inima. În funcție de roadele ei însă, râvna poate fi mântuitoare sau pierzătoare. Râvna cea bună izvorăște din dreapta credință și din iubirea sinceră față de Dumnezeu și de semeni: „În sârguință fiți fără preget, fiți plini de râvna cu duhul (cu duhul fiți fierbinți), slujiți Domnului, bucurați-va în nădejde, fiți răbdători în necazuri, stand (staruiti) în rugăciune” (Români 12,11-12).
Râvna rătăcită îl stăpânește pe omul care se călăuzește de idei bune, dar pe care le înțelege greșit și le aplică rău, lăsându-se înșelat de patimi viclene (încăpățânare, mândrie și slavă deșartă), așa cum au făcut toți ereticii, dintre care unii chiar și-au vărsat sângele, spre pierzarea lor și bucuria diavolului. Această rătăcire se strecoară mai ales acolo unde există o disproporție între cunoașterea adevăratelor dogme de credință și râvna împlinirii unor intenții bune, calauzite însă de un sentimentalism needucat și năvalnic, alimentat de rătăciri tăinuite. Leacul râvnei păcătoase este ascultarea de legea Domnului, păstrată de Biserica și manifestată prin părinții duhovnici.
Râvna păcătoasă
Râvna păcătoasă este lucrarea unui duh viclean care îi atacă mai ales pe cei avansați în viață bisericească, care se îmbracă evlavios și care participa la multe slujbe. Deoarece experiență luptei duhovniceșți se capătă din milă lui Dumnezeu, în timp, trecând prin multe osteneli, unii ajung să se comporte „creștinește” mai înainte de a înțelege care este esență viețuirii creștine.
Dacă, la început, fiecare creștin se comportă oarecum smerit, întrebând și ascultând de ceilalți, mai apoi, după o vreme, dacă mândria și slavă de sine sunt trecute cu vederea, acela ajunge să se vadă superior celorlalți, uitând starea de păcat în care s-a aflat și el până nu demult. Una dintre patimile „creștine” este dorința neîncetată de a îndrepta viețuirea celorlalți.
„În două feluri se poate sadi, în chip statornic, în cineva, un zel față de viețuirea altora: din mândrie sau din prostie. În afară acestor două lucruri, nimic nu poate pricinui un astfel de zel. Fie că-n ochii lui, propriile defecte sunt mai mici decât cele ale oricărui altuia – sau poate chiar crede că nu are nici unul – și, drept urmare, se crede în stare să aducă la adevăr pe toată lumea; fie își închipuie că se face prieten al lui Dumnezeu, dacă-i urăște pe păcătoși, ceea ce este semnul unei minți neghioabe și cu totul străine de orice cunoaștere a lui Dumnezeu. Unul că acesta nu pare să știe că sfinții au primit să moară în tot felul pentru a-i aduce pe ticăloși și ucigași pe calea lui Dumnezeu prin iubire. Cei care știu planul lui Dumnezeu și s-au învrednicit să împlinească voia Lui, se vor lasă omorâți pentru păcătoși, asemenea Fiului lui Dumnezeu” (Sfântul Isaac Șirul).
Fiecare este dator a-și vedea păcatele sale, însă dacă, din dragoste și durere, dorim a spune un cuvânt bun celor de lângă noi, care greșesc, suntem datori să o facem cu toată înțelepciunea, întru smerenie și blândețe. Râvna care îl face pe creștin să se raporteze cu manie și autoritate la cel păcătos nu este o lucrare a harului, ci o înșelare diavolească. „Nu te aprinde împotriva răufăcătorului și nu-ți întărată râvna împotriva celor fără de lege” (Pilde 24, 19).
„Nu fi mustratorul, nici îndreptătorul greșelilor cuiva. Nu fi zelos cu un zel rău, care agită sufletul tău; cel plin de un asemenea zel și a cărui gândire este necontenit agitată pentru ceilalți nu se va învrednici niciodată de pacea duhovnicească, în care se mișcă înțelegeri privitoare la bunătatea lui Dumnezeu față de ambele lumi, văzută și nevăzută. Un astfel de zel intră în cineva prin împrăștierea gândirii, căreia i s-a îngăduit să hoinareasca, uitându-se la faptele altora că o corabie fără cârmaci. Cel care se împrăștie astfel și face pe zelosul cu faptele rele ale fraților, nu poate ajunge mort pentru lume” (Sfântul Isaac Șirul).
Fiecare este dator a-și vedea păcatele sale, însă dacă, din dragoste și durere, dorim a spune un cuvânt bun celor de lângă noi, care greșesc, suntem datori să o facem cu toată înțelepciunea, întru smerenie și blândețe. Râvna care îl face pe creștin să se raporteze cu manie și autoritate la cel păcătos nu este o lucrare a harului, ci o inselare diavolească. „Nu te aprinde împotriva răufăcătorului și nu-ți întărată râvna împotriva celor fără de lege” (Pilde 24, 19).
„Nu fi mustratorul, nici indreptatorul greșelilor cuiva. Nu fi zelos cu un zel rău, care agită sufletul tău; cel plin de un asemenea zel și a cărui gândire este necontenit agitată pentru ceilalți nu se va învrednici niciodată de pacea duhovnicească, în care se mișcă înțelegeri privitoare la bunătatea lui Dumnezeu față de ambele lumi, văzută și nevăzută. Un astfel de zel intră în cineva prin împrăștierea gândirii, căreia i s-a îngăduit să hoinărească, uitându-se la faptele altora că o corabie fără cârmaci. Cel care se împrăștie astfel și face pe zelosul cu faptele rele ale fraților, nu poate ajunge mort pentru lume” (Sfântul Isaac Șirul).
Adevărată râvna, care zidește Biserica, este cea care nu încalcă dragostea: „Căutați dragostea; râvniți însă cele duhovnicești; de vreme ce sunteți râvnitori după cele duhovnicești, căutați să prisositi în ele, spre zidirea Bisericii” (I Corinteni 14, 1-12). Râvna izvorâtă dintr-o mândrie ascunsă este însă una amară, care nu aduce cinste. „Cine este, între voi, înțelept și priceput? Să arate, din bună-i purtare, faptele lui, în blândețea înțelepciunii. Iar dacă aveți râvnire amară și zavistie în inimile voastre, nu va lăudați, nici nu mințiți împotriva adevărului. Înțelepciunea această nu vine de sus, ci este pământeasca, trupească, demonică” (Iacov 3, 13-15).
„Cel ce are râvna, dar fără cunoștință, rătăcește în gândurile și lucrările sale; închipuindu-și că lucrează pentru slavă lui Dumnezeu, calcă legea iubirii pentru aproapele. Fierband în zelul sau, faptuieste cele potrivnice poruncilor legii și voii dumnezeiești. Faptuieste răul, că să se întâmple ceea ce crede el a fi binele. Râvna lui e că focul ce distruge și nimiceste. Prapadul merge înaintea lui, iar pustiirea îi vine pe urmă. Se roagă la Dumnezeu să arunce foc din cer, că să-i înghită pe toți cei ce nu-i împărtășesc principiile și convingerile. Cel ce are râvna, dar fără cunoștință, îi urăște pe toți ce au altă religie sau altă credință, nutrind față de ei pizma și manie nestinsă. Se împotrivește pătimaș la duhul adevărat al legii dumnezeiești, stăruie fără judecată să-și apere propriile-i păreri și credințe, se lasă purtat de zelul orbesc de a birui în toate, de ambiție, de dorința de a învinge cu orice preț, de vrajba și de plăcerea de a aduce pretutindeni și oricând tulburare. În sfârșit, este un om aducător de pieire” (Sfântul Ierarh Nectarie din Eghina).
Ravnitorii pentru cele sfinte nu au voie să privească spre păcatele altora, precum nici sfinții nu au privit spre greșelile celorlalți, fără a fi întrebați de aceia. Creștinii care dobândesc o cunoaștere teoretică, mai ales din cărți profunde, ajung să se vadă pe ei înșiși implinitori ai celor citite și să ceară celorlalți aceeași viețuire. Astfel, se ajunge treptat la o preocupare excesivă de greșelile celorlalți, precum și la o dorința nesănătoasă de a face ordine în biserica. Chiar dacă, adesea, aceștia sunt inconștienți de ceea ce fac, ei caută mai multă apreciere de la cei din jurul lor, decât slujirea lui Dumnezeu și a semenilor.
„Râvna este periculoasă atunci când este lăsată de capul ei; dar cine a împrejmuit-o cu ascultarea sau cu lepădarea de voia și de judecată proprie și a legat-o cu pravile, acela n-are de ce să se teamă: n-are decât să ravneasca! Este adevărat că râvna presupune rapiditatea acțiunii, dar nu și nesăbuință sau nesocotință. Ea înseamnă: mergi, nu pierde vremea, nu tărăgăna, aleargă cu sârg, dar aleargă supravegheat, pe calea indicată. Niciodată să nu te consideri ajuns, ci doar în căutare. Nu te încrede în implorarile patimilor, nu te încrede în tăria virtuților tale, căci poți pierde totul într-o clipită. Nu te uită îndărăt, ci înainte. Tot ce ai este de la Dumnezeu; tot în puterea Lui este a ți le lua înapoi. Iată adevărată alcătuire a duhului râvnitor, care este neprimejdioasa, solidă, neingaduind nici o fisură: nici infierbantare nărăvașa, nici încredere în sine sau ingamfare” (Sfântul Teofan Zăvorâtul).
Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să ne depărtăm de ravnitorii care „înfățișează” adevărată credință, însă cu faptele arătă mândrie și asprime asupra celorlalți: „În zilele din urmă vor veni vremuri grele; că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginți, lăudăroși, trufași, hulitori, neascultători de părinți, nemultumitori, fără cucernicie, lipsiți de dragoste, neinduplecati, clevetitori, neinfranati, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviinciosi, ingamfati, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfățișarea adevăratei credințe, dar tagaduind puterea ei. Depărtează-te și de aceștia. Căci dintre aceștia sunt cei ce se vara prin case și robesc femeiusti împovărate de păcate și purtate de multe feluri de pofte, mereu învățând și neputând niciodată să ajungă la cunoașterea adevărului” (ÎI Timotei 3, 1-8).
Deoarece mândria stă întru totul ascunsă, ea neputând fi văzută, un creștin râvnitor cu o râvna greșită poate ajunge ușor la patimi precum mania, disprețul și ura, în numele iubirii de Dumnezeu. Nici o greșeală practică a celuilalt nu este suficient de mare încât să ne îndreptățească mania și căderea din dragoste față de acela. Când fariseii au adus la Hristos o femeie prinsă în adulter, spre a vedea dacă va încalcă sau nu Legea, care cerea omorârea ei cu pietre, Mântuitorul le-a spus: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatră asupra ei” (Ioan 8, 7).
Râvniți însă la darurile cele mai bune !
„Pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserica: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învățători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorarile, carmuirile, felurile limbilor. Oare toți sunt apostoli? Oare toți sunt prooroci? Oare toți învățători? Oare toți au putere să săvârșească minuni? Oare toți au darurile vindecărilor? Oare toți vorbesc în limbi? Oare toți pot să talmaceasca? Râvniți însă la darurile cele mai bune.
Și va arăt încă o cale care le întrece pe toate: De aș grai în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător. Și de aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu că să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește.
Dragostea îndelung răbda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se laudă, nu se trufeste. Dragostea nu se poartă cu necuviința, nu caută ale sale, nu se aprinde de manie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le răbda. Dragostea nu cade niciodată” (I Corinteni 12, 28-31; 13, 1-13).