DESPRE ZIUA DE AZI

Afară ninge, fulgii sunt de fapt stropi de ploaie îmbrăcați în haine de cașmir alb, nici nu-i pot admira îndeajuns pentru că se topesc chiar înainte de a atinge pământul, să mă supăr pe ei? Nu are rost, sunt atâtea prefăcătorii în jurul meu că nu mi-ar sta bine supărată nicio clipă, viața este una, atunci nu-mi rămâne decât să mă bucur de ea. Și totuși, spiritul îmi este prezent în toate mătăniile minutelor ce stau la coadă pentru a fi ștampilate și salvate de inamicul anului 2020, poate și 2021, care e nimeni altul decât virusul corona.

Ianuarie 2021 își face treaba ca o adevărată eroină, îngheață pentru noi, ne aduce zăpadă în fața porții, tot ea o curăță pentru a ne fi pe plac, se ceartă cu vântul la prânz, ca mai spre seară, transpirată, obosită, adoarme în dansul luminilor de la ferestre. Dimineața cine oare ne bate la ușă? Este Ianuarie, care ne lasă la poartă câteva raze de soare curajoase, după câte observ eu, își scriu memoriile. Ce le-o fi apucat? Parcă toate încep cu: ”A fost odată…”, sau ”Ce vremuri minunate erau atunci…” și frazele tot curg precum curge vinul în gâtlejul unor daci setoși.

Despre fiecare zi avem ce să povestim, dar parcă tot mai mult ele se întorc în timp și nu pot să spun că nu înțeleg de ce, ba chiar mă așteptam să facă acest lucru. Omenirea duce în spate o raniță cu frici, întrebări fără răspunsuri, câteva încurajări, dezbateri și multe speranțe. Noul An a sosit cu foarte multe povești adevărate din trecutul nostru istoric, încă de dimineață am ascultat povestea unui suflet chinuit, Anița Nandriș -Cudla și anume: ”Amintiri din viața mea”, care timp de 20 de ani s-a aflat în Siberia, fiind deportată cu cei trei feciori. În normalitatea secolului XXI, trăim cu un virus făcut cadou de niște oameni iresponsabili, un virus care a dat lumea peste cap. Astăzi am băut o cafea cu lapte și zahăr brun pe terasa minunată a unui Mall. Ce frumoși sunt oamenii! Doamne ce frumoase sunt diminețile în sufletele noastre, câtă mireasmă, cât decor, câte lucruri frumoase trăite într-o libertate deplină, dar câți zeci de ani au trebuit să treacă pentru acest cadou. Cel mai ager gând al meu a făcut să sune clopoțelul unei ore fixe, spunându-mi ferm: Să nu uiți de Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului! Dar cum să uit, gând nebun, cum să uit când în fiecare zi acest coronavirus îmi amintește de vremuri mult mai grele trăite de oameni, cum să uit când văd și aud la tot pasul despre neajunsuri, boală, suferință, moarte, dar atunci în cumplitele vremuri începând cu 1933, oare cum au putut sufletele acelea să mai supraviețuiască, puțini câți au fost și să-și continue viața mai departe, aceasta este adevărata tragedie a omenirii, foamete, frig, boală, moarte.

Acum, în jurul meu râsete, ochi tineri strălucind în speranța unor vremuri frumoase, fețe sănătoase ce-și croiesc drum în viața dăruită de Dumnezeu, peste tot curaj, dorință, iubire. Însă eu am intrat în lumea Holocaustului, cuvintele unei supraviețuitoare a lagărului de la Auschwitz și anume Gabriela Bone -88 de ani din Târgu Mureș, deportată la Auschwitz… Doamne! Câtă durere se citea pe corpul acestei femei, parcă și mâinile doreau să spună prin ce au trecut, toate vorbele acestei ființe desenau cea mai tristă viață. Am văzut multe filme, am citit cărți despre Holocaust, însă astăzi, această femeie pe nume Gabriela Bone, mi-a paralizat lumea în care am crescut, nu puteam concepe ca o ființă să treacă prin atâtea orori. Iar eu, astăzi și acum îmi sorb cafeaua într-un tablou numit ”Visul unui secol știință și imaginație, evoluție și fantasmagorii”, eu astăzi sunt liberă și pot săruta în orice secundă libertatea! Am mângâiat masa, apoi ceașca cu cafea, în părul unei fete încă se mai zbăteau câțiva fulgi de nea, mi-am deschis inima și am strigat cât am putut de tare în grădina cu bătăi ritmate: Ce fericită sunt! Sunt cel mai fericit om! De parcă ecoul inimii mele ar fi răsunat în jur, mulți oameni au întors privirea spre mine, eu le-am făcut cadou un zâmbet! Ultima înghițitură de cafea și Dumnezeu mi-a oferit o mână ca să mă ridic!

Și ce dacă pandemia s-a așternut peste tot pământul, noi suntem mult mai puternici decât ea, chiar și gândul pozitiv o poate întoarce din drum, ce să mai vorbesc despre prietenii noștri: știință, imaginație, evoluție, bunătate, iubire, fraternitate și din nou libertate, aceștia sunt acum uniți pentru totdeauna, învingem sau dispărem, bineînțeles că învingem! M-am pus în pielea acestei supraviețuitoare, care la vârsta de 16 ani visa să facă teatru…ce tristețe, am simțit o durere în tălpi, Doamne, își dorea să facă Teatru! Eu am avut acest vis la vârsta de 35 de ani și am reușit. Dar ea nu a putut, soarta ei a fost crudă, fără ieșire și cel mai groaznic este că la cunoscut pe doctorul Mengele, criminalul Iosif Mengele, încă de mai multe ori a avut nemiloasa ocazie să-l întâlnească în lagăr. Cum moartea era stăpână în Auschwitz, Gabriela Bone a avut noroc, mai bine zis  ”a fost salvată” fiind dusă într-o fabrică după ce a fost aleasă chiar de fondatorul imperiului Siemens. Există îngeri printre noi, trebuie doar să le cerem ajutorul, trimiși de Dumnezeu pe pământ, îngerii au o singură misiune să ne păzească de rele.

O zi cu multă activitate, trăiesc într-o lume liberă și îmi vine să scriu pe toți pereții clădirilor din oraș: Oameni buni, suntem liberi, suntem fericiți! A urmat prânzul pe care l-am luat pe terasa unui restaurant, o terasă plină ochi. Auzeam zumzete ce veneau din toate direcțiile, un fel de Turn Babilon, oameni de diferite naționalități își exprimau părerile, treceam cu privirea prin fiecare, lumea noastră este minunată, am revăzut în mintea mea un tablou în care foarte mulți copii, de pe toate continentele, își dădeau mâna…era tabloul de pe peretele clasei din liceu, m-a fascinat pur și simplu. Iată prietenia, libertatea cuvântului, tot ce ține de educație. Mi-am lipit fața de geamul rece, nu înainte de a-l șterge, în imaginația mea virusul cobora strigând în gura mare să fie salvat.

  • – Dar cum crezi tu că te mai salvează cineva? L-am întrebat supărată și tremurând toată
  • – Am nevoie de oameni, vă rog, salvați-mă!

– Dar nu au pătimit destul oamenii? Cum să avem milă de tine? Nu crezi că trebuie să dispari, așa cum ai apărut, într-o clipă…du-te în lumea ta de lilieci sau orice-ați fi, nici nu mai contează acum.

Și a dispărut într-o baltă pe jumătate înghețată, cealaltă jumătate apă, o gheară neagră mi s-a părut că încă se mai agață de dunga unei gresii gri, însă o talpă mare și grăbită a strivit-o.  Ce bucurie pe pământ!

Din capătul unei scări rulante o voce mă striga, uitasem de mine, era vocea omului cu care mi-am îmbrăcat anii fericire, anii bucurie, anii extaz. Îmi venea să vorbesc cu fiecare an în parte, să-i spun ai grijă, privește în jur, nu trebuie să se mai repete istoria, nu trebuie să mai lăsăm mințile criminale să facă ce vor cu oamenii pe acest pământ, Dumnezeu ne-a creat pentru a trăi în liniște și pace, în iubire și prietenie, doar așa putem să devenim o națiune puternică, trebuie să dăm cuvântul libertății, să ne împrietenim cu adevărul, să ne bucurăm de viață, de tot ceea ce am ales să facem, trebuie să iubim ce ne înconjoară, în nici un caz să distrugem, trebuie să spunem urmașilor noștri că a fost odată o lume trimisă în iadul din Transnistria, din Siberia, Bărăgan, a existat un Holocaust, într-adevăr au existat lagăre de muncă și de concentrare la Dacham și la Bergen-Belsen, ghetouri, progromuri, comandouri ale morții, lagăre de exterminare precum Auschwitz, Kulmnof, Majdanek, Belzec, Sobibor, Treblinka, Malîi Trosteneț, Jasenovac,  am trecut și prin pandemii, toate acestea au fost odată și nu trebuie să se mai repete.

Acum trăim bucuriile prezentului, dar trebuie să știm despre ororile trecutului, să iertăm și să nu uităm, pentru că durerea a rămas în toți, așa cum spunea Naftali Furst, un supraviețuitor al Holocaustului, care a trecut prin ororile mai multor lagăre de concentrare naziste ”Durerea rămâne”, ”Nu suntem salvați”, iar cartea pe care a scris-o acesta poartă titlul ”Ca bucățile de cărbune în flăcările groazei- O familie supraviețuiește Holocaustului”.

M-am gândit mult la viața acestor oameni-supraviețuitori care au rămas cu găuri în sufletul schelet, faptul că povestesc prin ce au trecut ne dau și mai multe speranțe și putere, noi suntem cei care schimbă lumea, în noi stă puterea, cuvântul, dorința, în noi crește binele, să ne bucurăm de existența noastră pe acest pământ și mai ales de libertatea cu care scriem această existență.

Au trecut 76 de ani de la eliberarea victimelor Holocaustului din tărâmul morții, un moment istoric important pentru omenire, sunt amintiri dureroase care s-au transformat în răni adânci, traume, oamenii au fost tratați inuman, înfometați, loviți, însetați, umiliți, batjocoriți, văzuți ca ”sub-oameni”, supuși experimentelor medicale chinuitoare, au trăit în condiții mizerabile, privați de spațiu și libertate, ca în final să fie uciși prin gazare sau chiar arși de vii. Trebuie să dăm un mesaj generațiilor de astăzi dar și celor ce vor urma și anume că fiecare dintre noi este dator să învețe din greșeli, chiar dacă nu au fost comise de noi înșine, să învățăm să ne acceptăm diferențele fără să-i urâm pe alții, să citim și să ne documentăm în vederea acestui experiment tragic care a dus la pierderea multor vieți omenești astfel încât să nu se mai ajungă la aceste tragedii, să le aprindem o lumânare și să ne rugăm pentru sufletele lor!

”A crede înseamnă a accepta un lucru ca fiind adevărat, înseamnă a trăi cu senzația că el există. Păstrați mereu această stare în voi înșivă; veți trăi în realitate, după un timp, cu bucuria împlinirii.

(Joseph Murphy în Puterea Extraordinară a subconștientului tău)

MARIA ROGOBETE

Tagged:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *