Tot în fața procurorului militar, în data de 14 ianuarie 1990, locotenentul-colonel de securitate Anastasiu Gabriel declară: „… cei doi șefi ai serviciilor ne-au informat că nu se dețin informații din care să rezulte că acțiunile produse (n.a. – în noaptea de 16 spre 17 decembrie 1989) în seara precedentă ar fi fost organizate din timp, ci că ele s-au declanșat spontan din zona unde locuia preotul reformat Laszlo Tőkés și ulterior ar fi degenerat în actele turbulente produse”[18].
Anastasiu Gabriel a scos în evidență volumul mare de date primite de la informatori, însă până în 18 decembrie 1989 nu s-a putut dovedi implicația străinilor în revolta timișorenilor. După analizarea informațiilor primite locotenentul-colonel de securitate a prezentat conluziile în aceeași zi:
„- faptul că acțiunea nu rezultă că a fost organizată din timp de anumite persoane, ci are caracter spontan;
– că nu au fost stabilite ca participante persoanae din atenția serviciilor de informații interne;
– că studenții ce domiciliau în cămine nu au participat la acțiuni și că având în vedere cele petrecute au cerut, iar conducerile facultăților au aprobat, să poată pleca acasă imediat, deși vacanța începea practic abia peste 2-3 zile;
– faptul că cetățenii străini aflați la studii în centrul universitar Timișoara nu au participat și nici nu au manifestat interes pentru acțiunile de stradă ce se desfășurau”[19].
Locotenentul-colonel Anastasiu Gabriel mai menționează și faptul că de la București, de la Departamentul Securității Statului a primit misiunea să cerceteze direct dacă printre arestați se află cetățeni străini și dacă printre cei internați în spitalele din Timișoara se află răniți de altă cetățenie. Rezultatele iarăși nu au fost pe placul autorităților centrale, deoarece evidența arăta clar, nu exista nicio o persoană străină implicată în Revoluția din Decembrie 1989 din Timișoara.
Colonelul Sima Traian, șeful Securității județului Timiș, în declarația dată în 29 decembrie 1989 menționa: „Declar cu toată răspunderea că până la apariția la balconul Operei și la Comitetul Județean de Partid, organele de Securitate nu au cunoscut nimic în legătură cu persoanele care au condus aceste acțiuni”[20].
Pentru o cunoaștere mai în amănunțit a acțiunilor din acele zile s-a luat legătura cu rețeaua de informatori din întreprinderi și instituții și la finalul cercetării generalul Emil Macri a raportat:
„Rezumând sintetic informațiile obținute ele nu au pus în evidență nici lideri și nici amestecul vreunei puteri străine în producerea evenimentelor de la Timișoara. Raportarea acestor date la eșalonul superior, respectiv generalului Iulian Vlad, a produs iritare și chiar supărare, dar personal am afirmat că eu nu pot inventa altceva”[21].
Citiți și:
Dezinformarea și impostorii Revoluției – I
Dezinformarea și impostorii Revoluției – II
La Lugoj nu s-au semnalat prezențe ale agenților străini, însă într-un interviu acordat unui ziarist local, fostul commandant, col. Arcadie Pop, prezintă o situație în care un ofițer de miliție din Lugoj s-a întâlnit cu un milițian din Moldova: “O întâlnire ciudată. Pe la începutul lunii septembrie 1989, ofiţerul de miliţie, căp. Marian Borcea, i-a raportat comandantului Pop Arcadie că s-a întâlnit cu nişte ruşi la o staţie de benzină. Aceştia vorbeau perfect româneşte şi s-au recomandat că sunt miliţieni din URSS. Auzind cele relatate, Pop Arcadie l-a întrebat pe Borcea de ce nu i-a adus la sediu, să-i cunoască şi el, iar Borcea a răspuns că nu a crezut că ar fi fost important“[22].
În Lugoj majoritatea dintre participanții la demonstrații s-au cunoscut între ei, dacă nu îndeaproape, măcar din vedere și prezența unor străini în mijlocul lor nu ar fi trecut neobservată. Nici din declarațiile date revoluționarii de lugojeni în faza de cercetare penală a plutonierului Pavel Dumitru, nu apare vreo mențiune despre prezența străinilor în Lugoj în acele zile.
În cadrul Raportului SRI se prezintă și „cazul căpitanului Caseriu Dumitru (U.M. 01140 Lugoj), care în noaptea de 17/18 decembrie 1989, în jurul orelor 23,30, aflându-se în zonă la comanda unei subunități, care a asigurat paza unor obiective economice din zona străzii Ialomița, a executat foc împotriva demonstranților, fiind rănite mai multe persoane, iar unii militari din subordinea sa au deschis focul de armă înspre un grup de demonstranți care traversau zona respectivă”[23].
Despre cercetarea căpitanului Caseriu Dumitru nu există nicio evidență că acesta a fost vreodată cercetat de Parchetul Militar.
Raportul SRI nu menționează că „până în 22 decembrie 1989 Securitatea nu și-a permis niciun gest de nesupunere, de opoziție fățișă”[24], față de regimul lui Ceaușescu.
Fără nicio tăgadă, acest Raport al unei instituții a statului privind cel mai important eveniment din ultimii 50 de ani, demonstrează clar că agenții care au întocmit Raportul au vrut să arate lucruri nereale și să scoată în evidență complicitatea Securității la căderea regimului comunist. La vremea respectivă Parlamentul României trebuia să ia poziție. Nu a făcut-o și a permis să se instaleze suspiciuni față de Revoluția din Decembrie 1989 și față de revoluționari, cărora le datorează totul, funcții și privilegii.
Procesul de la Timișoara
În contrapunere cu Raportul SRI-ului despre Revoluția din Decembrie 1989 se află Procesul[25] de la Timișoara.
25 de inculpați în Procesul de la Timișoara au retractat declarațiile date în perioada urmăririi penale. De menționat este faptul că niciun inculpat nu a menționat că ar fi existat vreo dovadă a implicării agenților străini, în special a agenților KGB.
Istoricul Gino Rado a publicat o carte în care prezintă declarațiile date de cei 25 de inculpați în faza cercetării penale. Aceste declarații deși neluate în seamă de judecători, nu reprezintă fața reală a momentului Revoluției din Timișoara din perioada 15 – 20 decembrie 1989.
Ion Coman[26] a fost numit comandant unic pentru Timișoara în evenimentele din 17 – 20 decembrie 1989. În declarația sa acesta își recunoaște vinovăția:
„… potrivit ordinului primit personal de la N. Ceaușescu am ordonat trupelor din M.Ap.N. și M.I. pe care le-am găsit în dispozitiv de luptă, să deschidă foc asupra manifestanților din municipiul Timișoara. Aveam ordinul (n.a. – ordin dat verbal) lui N. Ceaușescu să folosesc orice mijloace, inclusiv forța armată pentru a instaura ordinea și liniștea în municipiul Timișoara. În calitatea mea de comandant unic, răspunzător de restabilirea ordinii în oraș, nu am încercat nicio altă formă de liniștire a maselor, deoarece în acele moment n-am văzut o altă ieșire din impas. Am recurs la forma extremă – represiunea militară – așa cum ordonase N. Ceaușescu”[27].
În a doua declarație dată de Ion Coman în Dosarul nr. 517/P/1989 acesta preciza: „… înainte de a se trage în manifestanți, cei circa 3.000 de oameni din fața C.J. al P.C.R. (n.a. – actualul sediu al Prefecturii și Consiliului Județean Timiș) strigau următoarele lozinci: „Vrem libertate!”, „Vrem alegeri libere!, „Vrem alimente!, „Vrem căldură!, „Jos Dictatura!”, „Jos dictatorul Ceaușescu!”, „Jos criminalul Ceaușescu!”, „Azi în Timișoara, mâine în toată țara!”[28].
În aceeași declarație mai amintește despre o convorbire telefonică cu Elena Ceaușescu din data de 18 decembrie 1989, ora 9,30: „… am primit un telefon de la Elena Ceaușescu care m-a întrebat ce se întâmplă la Întreprinderea ELBA. Eu știam de la directorul întreprinderii că circa 700 – 800 femei ieșiseră în curte, însă am rămas nedumerit de unde știe acest lucru Elena Ceaușescu. I-am spus ce știam și că încercăm prin intermediul adminsitrației întreprinderii să le determine să reia lucrul. Iritată, pe un ton isteric, mi-a răspuns: „fir-ar ale dracului de nebune, de nenorocite, să se ducă să muncească nu să strige lozinci, trageți în ele în picioare. […] Elena Ceaușescu mi-a dat tot felul de sugestii de genul celor de a pune miliția să asmută câinii asupra femeilor. I-am răspuns că asemea câini nu au decât grănicerii”[29].
Revolta timișorenilor s-a extins din stradă în unitățile economice, unde străinii nu ar fi putut pătrunde fără știrea conducerii. Nu există nicio declarație în sensul că străini au intrat în întreprinderile timișorene și au instigat la revoltă.
Principalele revendicări a celor ieșiți în stradă au fost:
„- mai multă mâncare;
– mai multă căldură;
– libertate în România;
– alegeri libere;
– familiile să-și primească morții;
– să fie eliberați cei reținuți”[30]
După ce 41 de morți din morga Spitalului Județean Timișoara au fost furați și transportați la Crematoriul Cenușa din București, revolta a cuprins întreaga Timișoară.
Referitor la municipiul Lugoj, în declarația lui Ion Coman se află un pasaj important pentru Revoluția din Lugoj: „Marți și miercuri seara (n.a. – 19 și 20 decembrie 1989), prima secretară[31] de la Lugoj și comandantul[32] batalionului de intervenție al securității din Lugoj, mi-au cerut insistent să trimit armată sau să aprob deschiderea focului de către batalion, deoarece manifestanții amenință sediul Comitetului Municipal P.C.R.. Personal am vorbit atât cu prima secretară și cu comandantul batalionului și le-am interzis cu desăvârșire să folosească focul de armă. Am evitat astfel o baie de sânge”[33].
După 1990, maiorul Remus Porumb a primit titlu de Cetățean de Onoare a Munciipiului Lugoj. Mă îndoiesc că dacă se știa acest amănunt ar mai fi primit acest titlu. Pe bună dreptate adevărații revoluționari din Lugoj critică consiliile locale post decembriste și pe primarii aleși că nu au propus pentru acest titlu niciun un revoluționar care a contribuit la Victoria Revoluției din Decembrie 1989. Au primit post-mortem titlu de Cetățeni de Onoare al Municipiului Lugoj: Valentin Rosada, Daniel Brocea și Norbert Pongracz.
La represiunea din Timișoara a participat activ și Ilie Matei[34], fost prim-secretar al județului Timiș până în noiembrie 1989. Acesta a dat mai multe declarații în faza de cercetare penală, din dosar nr. 42/P/1990, instrumentat de procurorii militari de la Procuratura Militară Timișoara.
Declarația lui este surprinzătoare și explică într-un fel Revoluția din Decembrie 1989 și revolta de la Timișoara.
„Starea generală manifestată în întreaga țară și nu numai în județul Timiș era urmarea prevederilor instituționalizate prin lege de alimentare rațională a populației conform căreia consumul pe locuitor la nivelul fiecărui județ era limitat prin câteva repartiții trimestriale și lunare la produsele de larg consum și care nu puteau fi depășite sub niciun motiv. În cazul depășirii acestora în luna sau trimestrul următor se diminua corespunzător depășirilor anterioare”[35].
Realitatea exprimată de Ilie Matei arată cu cinism cum organele de partid calculau cât ar trebui să mănânce un român. Mâncarea era controlată de stat și era repartizată pe cote și începând cu 1980 a scăzut vertiginos an de an.
Referitor la aceste cote pentru consum în județul Timiș, Ilie Matei a declarat: „… în 1986 cota de carne pe județul Timiș era de 2.500 la – 3.000 tone pe lună și în 1989 a ajuns la 1.000 tone pe lună, în timp ce populația era într-o continuă creștere așa încât se explică lipsa acută resimțită de populație”[36].
În 1989 populația județului Timiș era de aproape 700.000 de locuitori și printr-un calcul simplu, regimul lui Ceaușescu a repartizat pentru un locuitor, pe timp de o lună, 700 g de carne. Planificarea comunistă a mai stabilit și un program de sacrificare pentru bovine. Era interzis prin lege tăierea unei bovine sub 400 de kg.
Nicolae Ceaușescu a impus cu forța modificarea declarațiilor privind producția agricolă. Despre dezinformările comandate de fostul dictator, Ilie Matei a subliniat:
„Astfel dacă în 1987 producția de grâu în mod real a fost de circa 3.500 kg la hectar, s-a cerut de Ceaușescu să se raporteze 4.500 kg la hectar, iar în 1989 producția reală de grâu a fost de 4.000 kg la hectar și s-a cerut să se raporteze peste 8.000 kg la hectar.”[37]
Cei care astăzi apără atrocitățile regimului comunist și ascund fărădelegile lui Ceaușescu ori sunt prea tineri și nu cunosc realitatea dinainte de 1989, ori sunt plătiți de foștii securiști. În fața acestei evidențe clare spusă de un înalt demnitar comunist, arată că acuzațiile aduse cuplului Ceaușescu sunt reale. Se încercă în apărarea dictatorului să se inducă ideea că acesta nu știa nimic despre adevărata situație a populației. Iată că Ilie Matei arată contrariul și cred că istoricii ar trebui să găsească și alte elemente care să demonstreze că Nicolae Ceaușescu, Partidul Comunist Român și organele de represiune Armata, Miliția și Securitatea sunt vinovate de genocid și de subminarea economiei naționale.
Slugărnicia și lingușirea miniștrilor din ultimul guvern comunist, condus de Constantin Dăscălescu, față de Nicolae Ceaușescu, este prezentată în declarația lui Cornel Pacoste[38].
Cornel Pacoste a condus în anii ’80 județul Timiș până la numirea lui Ilie Matei. În declarația sa prezintă momentul în care la ședința Comitetului Politic Executiv din data de 17 decembrie 1989, ora 17,00 „Ceaușescu a solicitat destituirea miniștrilor Vasile Milea, Tudor Postelnicu și Iulian Vlad, deoarece aceștia au încălcat ordinele primite, care precizau că în cazul în care demonstrațiile continuau și duminică, în Timișoara trebuia să se acționeze cu armament de război…”[39].
Generalul Vasile Milea a încercat să se apere, susținând că regulamentele militare nu permit armatei să acționeze împotriva propriului popor. Elena Ceaușescu, care era de față l-a făcut laș. Pentru că a întâmpinat opoziție față de schimbarea din funcție a celor trei demnitari comuniști: ministrul Armatei, ministrul de Interne și șeful Departamentului Securității Statului, Ceaușescu s-a ridicat de la masă și a spus să-și găsească alt secretar general. Despre acest moment Cornel Pacoste relatează: „… s-au repezit să-l readucă la masă strigând zgomotos și spunând „nu putem fără dumneavoastră”. Printre aceștia erau Constantin Dăscălescu, Ion Dincă, Emil Bălan, Gheorghe Oprea. Cele două femei din CPEX, „Liceanu Ciobanu și Ana Mureșan au început să plângă de frică că vor rămâne fără secretarul general”.[40]
Despre raporturile fictive impuse de Nicolae Ceaușescu, Cornel Pacoste a declarat: „Fără a ne putea opune, județele raportau cifrele exagerate, în special în anul agricol 1988 – 1989”.[41]
La 25 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989 unele persoane mai încearcă să demonstreze umanitatea regimului lui Nicolae Ceaușescu. Se încearcă o reabilitare a dictatorului pe fondul unei scăderi a vieții cotidiene, însă nu se judecă prin prisma economiei la nivelul anului 1989. Începând cu 1980, cu punerea în practică a unor proiecte megalomane, care au depășit puterea financiară a României și pentru care s-a luat un împrumut total păgubos de la FMI, economia era în cădere liberă. Materiile prime se dădeau prin repartiție guvernamentală și unitățile de producție nu primeau nici 50% din necesarul.
Despre ambiția lui Ceaușescu de a fi omul care le știe pe toate Cornel Pacoste a menționat: „Atât eu cât și colaboratorii mei nu puteam modifica nimic în situația existentă, deoarece fostul dictator se erijase în mentorul agriculturii și tot ce dispunea el trebuia realizat. Întrucât deciziile sale erau în totală contradicție cu realitățile agriculturii s-a ajuns la o situație dezastruoasă în acest domeniu”[42].
Note:
18 Procesul de la Timișoara, audierea în cadrul urmăririi penale a celor 21 + 4 inculpați, Coordonator Gino Rado, Editura Memorialul Revoluției 1989, Timișoara – 2013, p. 113
19 Ibidem, p. 116
20 Ibidem, p. 141
21 Ibidem, p.71
22 Apud Nicolae Toma, Ultimul milițian din Lugoj, ziarul Revoluționarul, nr. 3, 2005. Nicolae Toma, Revoluția lugojeană, Editura
Europa Nova, Lugoj 2005, p. 108
23 Raport SRI – Anexa
24 Ion Bucur, Cartea represiunii 1989, Editura IRRD, București – 2012, p. 134
25 PROCESELE DE LA TIMIŞOARA. Pentru victimele Revoluţiei din Timişoara au fost trimise în judecată mai multe persoane care au organizat şi coordonat represiunea brutală, a manifestanţilor împotriva regimului de dictatură. Într-un prim dosar cunoscut ca Lotul I Timişoara sau Lotul celor 24 au fost trimişi în judecată reprezentanţii fostului partid comunist în frunte cu Coman Ion – membru al C.P.Ex., alături de primul secretar de judeţ Bălan Radu şi secretarii Comitetului Central Matei Ilie şi Pacoste Cornel. În acelaşi dosar au mai fost trimişi în judecată cei din conducerea fostului Minister de Interne, implicaţi în reprimare atât pe plan central cât şi local. Generalul de securitate Macri Emil şi alţi ofiţeri de miliţie şi securitate au fost inculpaţi pentru deschiderea focului soldat cu zeci de morţi şi sute de răniţi, inclusiv pentru sustragerea şi incinerarea cadavrelor celor ucişi. Nu au putut fi trimişi în judecată generalii Nuţă Constantin, Mihalea Velicu şi colonelul Moraru Petre, foştii şefi ai Inspectoratului General al Miliţiei deoarece au decedat primii doi ca urmare a prăbuşirii elicopterului cu care erau transportaţi spre Bucureşti iar ultimul s-a sinucis într-o celulă în Penitenciarul Timişoara. Toţi au fost trimişi în judecată pentru infracţiunea de genocid sub diferite forme de participare. Judecata a început în martie 1990 şi s-a desfăşurat la Casa Tineretului din Timişoara până în noiembrie acelaşi an când s-a dispus restituirea cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale, inclusiv pentru inculparea altor persoane din Ministerul Apărării. Hotărârea de restituire a fost respinsă iar judecata a continuat la Secţia Militară a Curţii Supreme de Justiţie în perioada aprilie – decembrie 1991. Prin schimbarea încadrării juridice în omor deosebit de grav au fost condamnaţi la pedepse de peste 15 ani de închisoare Coman Ion, Bălan Radu, Pacoste Cornel şi ofiţerii de securitate şi miliţie Popescu Ioan, Sima Traian, Deheleanu Ion, Corpodeanu Ioan şi Veverca Iosif. Trebuie menţionat că la data condamnării generalul de securitate Macri Emil era deja decedat iar ofiţerii de miliţie implicaţi în sustragerea şi incinerarea victimelor au beneficiat de un decret de amnistie adoptat de noua putere politică în ianuarie 1990. Sentinţa a rămas definitivă de-abia în iunie 1997 când s-a judecat recursul şi a mai fost condamnat Matei Ilie alături de ceilalţi nominalizaţi. S-a constatat totodată că a intervenit decesul fostului prim secretar Bălan Radu. În decembrie 1997 au fost trimişi în judecată pentru victimele din Timişoara şi responsabilii de la nivelul Ministerului Apărării Naţionale, respectiv generalii Stănculescu Victor Atanasie şi Chiţac Mihai, iar faţă de generalul Guşă Ştefan s-a dispus soluţia de netrimitere în judecată, deoarece intervenise decesul acestuia în 1994. Judecarea Lotului II Timişoara, respectiv a generalilor M.Ap.N., a parcurs două cicluri procesuale. În 1999 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie i-a condamnat pe cei doi generali la câte 15 ani închisoare, hotărâre rămasă definitivă în 2000. Împotriva acestor hotărâri a fost declarat recurs în anulare de către procurorul general, care a fost admis şi s-a reluat din nou judecata. În 2007, generalii au fost condamnaţi din nou la aceiaşi pedeapsă pentru omor deosebit de grav, soluţie ce a rămas definitivă în 2008. Nu trebuie omis dosarul Calea Lipovei în care au fost condamnaţi pentru omor deosebit de grav generalul Rotariu Constantin şi ofiţerii Păun Ioan şi Gheorghe Constantin, toţi din M.Ap.N., responsabili de victimele înregistrate în acel cartier al Timişorii. Judecarea Lotului I Timişoara a fost transmisă în direct de Radio Timişoara. Memorialul Revoluţiei din Timişoara a redat în scris toate înregistrările din proces şi a publicat mai multe volume.
Toate documentele procesului Stănculescu-Chiţac au fost obţinute prin eforturile preşedintelui Asociaţiei 21 Decembrie Bucureşti dl. Teodor Mărieş şi acesta le-a făcut publice. Ca fost procuror militar şi participant la procesele privind Revoluţia din Timişoara apreciez demersurile făcute pentru aducerea la cunoştinţa publicului a acestor documente privind istoria recentă a României.
General de brigadă magistrat (rez.) Romeo Bălan (http://dosarelerevolutiei.ro)
26 General-colonel Ion Coman s-a născut la data de 25 martie 1926, în comuna Asan-Aga (județul Teleorman). A urmat Școala Industrială din București și apoi Școala Divizionară de la Arad. În decembrie 1989, generalul-colonel Ion Coman îndeplinea funcția de secretar al C.C. al P.C.R. După începerea evenimentelor de la Timișoara, Nicolae Ceaușescu a convocat o ședință a Comitetului Politic Executiv al PCR, în care toți demnitarii comuniști prezenți au fost de acord ca demonstrațiile să fie înăbușite cu arme de foc. La data de 17 decembrie 1989, orele 15,30, a fost trimisă la Timișoara o delegație de generali din Ministerul Apărării Naționale și Ministerul de Interne, formată din generalii Ion Coman, Ștefan Gușă, Victor Atanasie Stănculescu, Mihai Chițac, Constantin Nuță, Mihalea Velicu, coloneii Filip Teodorescu și Gabriel Anastasiu. Ion Coman a fost numit comandant unic pentru Timișoara.
În seara zilei de 17 decembrie 1989, trupele Ministerului Apărării Naționale au tras cu arme de foc la Timișoara, murind peste 50 de oameni și fiind operate câteva sute de arestări, între care și minori.
La 22 decembrie 1989, generalul Coman a fost arestat și judecat pentru faptele sale, apoi condamnat și ulterior grațiat.
Astfel, prin Sentința nr. 6 din 9 decembrie 1991 a Curții Supreme de Justiție, Secția militară, a fost condamnat la 20 ani închisoare și degradare militară pentru infracțiunea de omor deosebit de grav și 10 ani închisoare pentru tentativă la infracțiunea de omor deosebit de grav. S-a dispus ca inculpatul Ion Coman să execute pedeapsa închisorii cea mai grea, cu adăugarea unui spor de 5 ani, în total 25 ani închisoare, precum și interzicerea timp de 10 ani a drepturilor și degradare militară.
Atât Parchetul Militar, cât și inculpatul au formulat recurs, iar Curtea Supremă de Justiție prin Decizia nr. 30 din 6 iunie 1997 a casat sentința din 1991 și i-a redus pedeapsa pentru infracțiunea de omor deosebit de grav de la 20 ani închisoare la 15 ani închisoare, iar pentru infracțiunea de tentativă la infracțiunea de omor deosebit de grav de la 10 ani închisoare la 8 ani închisoare. Conform Codului Penal, el urma să execute pedeapsa cea mai grea de 15 ani închisoare, 10 ani interzicerea drepturilor civile, precum și degradarea militară. Prin Decretul 588/11 decembrie 2000, semnat de către președintele României Emil Constantinescu, Ion Coman a fost grațiat de restul rămas neexecutat din pedeapsa cu închisoarea . În total, el a executat în detenție 3 ani, 3 luni și 10 zile.
(http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Coman)
27 Procesul de la Timișoara. Audierea în cadrul urmăririi penale a celor 21 + 4 inculpați, coordonator Gino Rado, Editura Memorialul Revoluției 1989, Timișoara – 2013, p. 8
28 Ibidem, p. 12
29 Ibidem, p. 13
30 Ibidem, p. 15
31 Paulina Basica, ultimul prim-secretar PCR Lugoj, era o femeie foarte dură și în timpul cât a condus municipiul Lugoj s-a remarcat prin aventuri sexuale și prin chefuri. Locuia la Hotelul Dacia în cel mai bun apartament și în ianuarie 1990 în camera ei s-au descoperit mai multe microfoane. Și la Hotelul Timișul avea o cameră, rezervată pentru ea, care era și aceasta ascultată. În subsolul Hotelului Timiș, tot în ianuarie 1990, s-a descoperit o cameră secretă, unde era instalat un magnetofon, care avea o legătură directă cu camera unde stătea Paulina Basica. Securitatea din Lugoj înregistra aventurile primului-secretar.
32 Remus Porumb, comandantul UM 0389, Batalionul de Securitate Lugoj. S-a născut pe 30 octombrie 1947 în localitatea Şoimuşeni, judeţul Sălaj. După absolvirea Liceului Teoretic din localitatea Ileanda, a fost admis la Şcoala Superioară de Ofiţeri Activi Sibiu. În perioada 1977-1979 a urmat cursurile Academiei de Înalte Studii Militare din Bucureşti.
În 1985, Remus Porumb a devenit lugojean, fiindu-i încredinţată comanda Batalionului de Securitate din municipiu. În această funcţie, pe lângă sarcina de instruire şi educare a militarilor în termen, a sprijinit activitatea unor întreprinderi, instituţii, unităţi economice, desfăşurată în folosul locuitorilor municipiului. În timpul Revoluţiei din 1989 şi în perioada imediat următoare şi-a dedicat întreaga activitate în slujba oraşului, a organelor nou alese şi a siguranţei cetăţenilor.
Pentru activitatea desfăşurată în folosul urbei, Consiliul Local Lugoj a hotărât, în şedinţa din 31 ianuarie 2002, să-i acorde col. Remus Porumb titlul de Cetăţean de Onoare. (http://www.primarialugoj.ro/Continut_site/Despre_Lugoj/Cetateni_onoare/Porumb%20Remus.html)
33 Procesul de la Timișoara. Audierea în cadrul urmăririi penale a celor 21 + 4 inculpați, coordonator Gino Rado, Editura Memorialul Revoluției 1989, Timișoara – 2013, p. 16
34 Ilie Matei. În Decembrie 1989 avea funcția de secretar cu propaganda al C.C. al P.C.R. Ilie Matei s-a născut la 13 aprilie 1932 în localitatea Găneasa, judeţul Olt. Meseria de turnător-formator l-a ajutat să se formeze din mers în şcolile de partid, unde conta foarte mult profesia şi originea socială, devenind un activist devotat, cu o ascensiune rapidă în structurile de conducere ale P.C.R. De la funcţia de instructor al Comitetului Regional UTM Oltenia (1956-1957), va avansa în anii ۥ80 în funcţii înalte: secretar cu propaganda la Brăila, prim-secretar la Caraş-Severin şi din 1985 până la 3 noiembrie 1989 prim-secretar la Comitetul Judeţean de Partid Timiş. Pentru că partidul avea nevoie de activişti cu o pregătire complexă – în limbajul de epocă, „multilateral dezvoltată” – Matei va absolvi Academia de Studii Economice din Bucureşti şi va obţine şi titlul ştiinţific de doctor în economie.
Se vorbea prin popor, în vremea numirii lui Ilie Matei în fruntea județului Timiș, că a fost numit pentru a „lichida şpaisurile bănăţenilor”.(http://www.memorialulrevolutiei.ro/index.php?page=revista-on-line/memorial-8/comandantii-represiunii–ilie-matei-in-decembrie-1989)
35 Procesul de la Timișoara. Audierea în cadrul urmăririi penale a celor 21 + 4 inculpați, coordonator Gino Rado, Editura Memorialul Revoluției 1989, Timișoara – 2013, p. 58
36 Ibidem, p. 58
37 Ibidem, p. 59
38Cornel Pacoste s-a născut la 15 iunie 1930 în comuna Peșteana-Vulcan, județul Gorj. În 1989 era membru al CPEX al PCR și viceprim-ministru al guvernului. A absolvit Facultatea de Construcții Hidrotehnice din București; a condus Centrul Universitar București. La data de 9 octombrie 1973 a fost numit în funcția de de adjunct al ministrului afacerilor externe. La data de 9 noiembrie 1974 a fost ales membru deplin în CC al PCR. În anii ‘80 a fost prim-secretar de partid al județului Timiș iar apoi, până în 1989, a fost viceprim-ministru. După Revoluția din 1989 a fost condamnat la 20 de ani de închisoare pentru complicitate la omor. În anul 1997 pedeapsa a fost redusă la 10 ani închisoare. (http://ro.wikipedia.org/wiki/Cornel_Pacoste)
39 Procesul de la Timișoara. Audierea în cadrul urmăririi penale a celor 21 + 4 inculpați, coordonator Gino Rado, Editura Memorialul Revoluției 1989, Timișoara – 2013, p. 61
40 Ibidem, p. 61
41 Ibidem, p. 61
42 Ibidem, p. 66
Fragment din cartea:
Nicolae Toma, Lugoj, 20 Decembrie 1989 – revoluție, adevăr, dezinformare, impostură. Editura Eubeea, Timișoara 2015.
Comments are closed.