Dezinformarea și impostorii Revoluției – IV

Spread the love

Loading

Dezinformarea la Lugoj coordonată de maiorul Mircea Mândru

Cop 2 Tomita

La Lugoj, primul care a promovat dezinformarea a fost maiorul Mircea Mândru, înlocuitor la comanda UM 01140. Îmediat după s-a tras în seara de 20 decembrie 1989 și au fost împușcați patru demonstranți, manifestanții s-au împrăștiat. Apoi s-au  regrupat în dreptul blocului turn de pe strada Timișorii. La câteva minute maiorul Mircea Mândru consemnează în „Jurnalul acțiunilor de luptă”:

 

“Când capul coloanei demonstranților a depășit bariera de cale ferată, din rândul acestora s-a desprins un grup care s-a îndreptat spre gardul unității și stația de gaze, folosind pocnitori și alte improvizații explozive.”43

 

În decembrie 1989 pe strada Timișorii erau patru unități militare, două la stradă și două în spatele acestora. La stradă era UM 01140, regiment de infanterie mecanizat și UM 01428, division de artilerie. Celelalte două unități militare erau un division de artilerie antitanc și un divizion de rachetiști. 

Și acum după 25 de ani, lugojenii se întreabă: De ce s-a tras numai dintr-o singură unitate militară? Până la această dată nu s-a dat niciun răspuns. Mircea Mândru, ajuns general, refuză să răspundă la mai multe întrebări, privind chiar încălcarea legilor și a regulamentelor militare în vigoare în decembrie 1989.

 

Dezinformarea privind grupul de demonstranți care s-au apropiat de gardul UM 01140 este demontată de procurorii militari în rechizitoriul44 privind cercetarea penală a inculpatului plutonier Pavel Dumitru. 

Manifestanții contra regimului lui Ceaușescu au fost împușcați la circa 80 – 90 de metri de gardul unității, mai precis pe benzile de circulație din partea stânga, cum se iese din oraș. 

Cum se poate numi un ofițer aflat la comanda unei unității militare, care cu bună știință minte, consemnează informații false, în cel mai important document al unității UM 01140, în  “Jurnalul acțiunilor de luptă”?

Tăcere din partea generalului MIrcea Mândru. Cele menționate în acest Jurnal au stat la baza unor continuări a dezinformărilor începute de maiorul Mircea Mândru, fiindcă mențiunea din acest Jurnal stă la baza mai multor referiri false despre Lugoj.  Informațiile din  „Jurnalul acțiunilor de luptă” au fost preluate și răspândite în mai multe cărți și rapoarte oficiale privind Revoluția din Decembrie 1989 din Lugoj. Toate aceste dezinformări apar ca o justificare a faptului că din această unitate s-a tras în demonstranți, fiindcă manifestanții au aruncat cu obiecte pirotehnice. 

Rechizitoriul întocmit de procurorul militar căpitan de justiție Romeo Bălan, din 6 aprilie 1990, specifică clar:

“Inculpatul a tras nouă cartușe în rafale scurte și a împușcat mortal pe victimele Rosada Valentin și Brocea Daniel, rănind totodată pe victimele Bejan Nicolae – Mircea și Stoica Nicolae – Simion. În momentul în care au fost împușcate, cele patru victime se aflau pe mijlocul străzii (n.a. – strada are patru benzi de circulație, câte două pentru fiecare sens), în apropierea rondoului ce desparte cele două sensuri de circulație, fiind înconjurați de alți manifestanți”45. 

În același Rechizitoriu, procurorul militar arată că în urma cercetărilor și audierilor mai multor martori, niciun un grup nu a părăsit mijlocul drumului și nicio persoană nu s-a apropiat de gardul unității militare. 

“În momentul când coloana de demonstranți a ajuns în dreptul UM 01140 Lugoj s-au strigat lozinci de fraternitate cu armata, iar unele cadre militare (n.a. – din unitatea vecină UM 01428) i-au asigurat pe manifestanți că nu se va trage în ei. Din probele administrate în cauză, rezultă că manifestanții nu au avut intenția să atace unitățile militare, de altfel nici nu s-au apropiat de gardul unității.”46

 

În procesul verbal de reconstituire din Dosarul Nr. 33/P/1990 întocmit la 7 februarie 1990 s-a identificat cu exacticitate  locul unde erau victimele când au fost împușcate. 

“Martorul a indicat exact locul unde a fost împușcat mortal victima Rosada Valentin. Acest loc este situat la 1,5 m de linia ferată dintre unitățile militare U.M.01428 și U.M.01140, în sensul spre ieșirea din oraș pe partea stângă  Căii Timișorii, de la un 1 metru lateral stânga de bordura rondoului ce desparte cele două sensuri de circulație.”47 

În acest procesul verbal de reconstituire, victimele Stoica Nicolae – Simion și Bejan Nicolae – Mircea s-au așezat exact în locurile unde se aflau când s-a tras din UM 01140. 

Poziția în care se afla victima Stoica Nicolae – Simion:

“Victima s-a așezat la 18,5 metri de linia ferată dintre unitățile militare, pe bordura stângă a rondoului ce desparte cele două sensuri de circulație a Căii Timișorii, în sensul spre ieșirea din oraș.”48

Rănitul Stoica Nicolae-Simion a indicat și poziția unde era Brocea Daniel când a fost împușcat mortal. 

“Această poziție este situată la 3,5 metri spre dreapta rondoului ce desparte cele două sensuri de circulație a Căii Timișorii, în sensul spre ieșirea din oraș.”49

Rănitul Bejan Nicolae – Mircea a arătat la reconstituire:

“Această poziție este situată la 23,5 metri de linia ferată dintre cele două unități militare, în sensul spre ieșirea din oraș la 0,70 metri de bordura dreapta a rondoului ce desparte cele două sensuri de circulație.”50

 

În faza de urmărire penală, inculpatul Pavel Dumitru, cel care a tras în demonstranți în seara de 20 decembrie 1989, în declarația dată în fața procurorului militar, se contrazice în mai multe momente.

“Când s-a oprit capul coloanei la linia ferată cu barieră, am văzut cum o parte dintre demonstranți au trecut și pe partea dreaptă a drumului și pe trotuarul din fața unităților militare (n.a. – troturarul se află la circa 28 – 30 metri de gardul unității).”51

Această afirmație o contrazice într-un alt paragraf:

“Din poziția în care mă aflam nu am văzut exact dacă demonstranții s-au apropiat  sau nu de gardul unității. Nici nu puteam să văd acest lucru din cauza unor salcâmi plantați în apropierea gardului.”52

Ce putem deduce din aceste două paragrafe? Plutonierul Pavel Dumitru știa ce s-a menționat în „Jurnalul acțiunilor de luptă” a UM 01140. Declarația i-a fost luată în 1990, la circa două luni după ce a tras în demonstranți. Există premisa că superiorul lui, maiorul Mircea Mândru, l-a învățat ce să declare sau poate că i-a ordonat să suțină cele notate în Jurnal.

Cert este faptul că versiunea oficială, că demonstranții au atacat unitatea militară a rezistat până în decembrie 2003, când întreaga  minciună a fost demontată. Astfel prin dezinformarea maiorului Mircea Mândru s-a întârziat până în decembrie 2003 declararea Lugojului – „Oraș Martir” și recunoașterea oficială că municipiul Lugoj a fost al doilea oraș liber.

 

Față de generalul Mircea Mândru există mari suspiciuni, o spun foștii colegi,  de colaborare cu fosta Securitate și poate că viitorul va găsi un răspuns la mai multe întrebări:

1. De ce în seara de 20 decembrie 1989 s-a tras numai din UM 01140?

2. De ce numai maiorul Mircea Mândru, înlocuitor la comanda unității UM 01140, însoțit de un grup de soldați, au făcut arestări pe stradă și în Căminul de Nefamiliști IURT și IUPS în noaptea de 20 spre 21 decembrie 1989 și de ce această acțiune nu a fost consemnată în „Jurnalul acțiunilor de luptă”?

3. De ce dintre toți ofițerii armatei române, numai maiorul Mircea Mândru a amenințat cu pistolul mitralieră Comitetul Provizoriu, ales în dimineața zilei de 22 decembrie 1989?

4. De ce a dezinformat și alterat realitatea despre împrejurările reale în care s-a tras din UM 01140, din unitatea pe care o comanda, asupra demonstranților pașnici?

5. Dacă maiorul Mircea Mândru a colaborat cu Securitatea și dacă această colaborare a contribuit la avansarea în eșaloanele armatei române, compromise în acțiunile de reprimare în zilele Revoluției din Decembrie 1989?

Cert este faptul, că după 1990, maiorul Mircea Mândru a avut o ascensiune uluitoare, spectaculoasă, devenind reprezentantul Armatei Române la sediul NATO din Bruxelles, Belgia. După trecerea în rezervă s-a întors în Lugoj, unde a devenit liderul local al Asociației Cultul Eroilor.

Să fim clar înțeleși. Din această asociație sunt excluși eroii Revoluției din Decembrie 1989, Asociația făcându-se în special remarcată pentru cultul eroilor din al doilea Război Mondial, sprijinind pe față pe cei care au adus comunismul în România călare pe tancurile sovietice. 

Ultima acțiune a lui Mircea Mândru împotriva eroilor Revoluției din Decembrie 1989 a fost construirea unei cripte familiale în Cimitirul Eroilor din Lugoj, la câțiva metri de locul unde au fost îngropați eroii Lugojului: Valentin Rosada și Daniel Brocea. Foarte mulți lugojeni consideră că generalul Mircea Mândru a profanat Cimitirul Eroilor din Lugoj, care în complicitate cu protopopul de Lugoj Ioan Cerbu au călcat în picioare memoria eroilor lugojeni din Recoluția din 1989. Numai că revoluționarii anonimi, frustați, i-au spart monumental funerar de mai multe ori.

 

În baza informațiilor  false din „Jurnalul acțiunilor de luptă” a UM 01140, Constantin Sava și Constantin Monaca au publicat o carte și au numit-o în mod ciudat   „Adevăr despre decembrie 1989”. Iată ce relatează cei doi bucureșteni, care au folosit doar o singură sursă „Jurnalul acțiunilor de luptă” a UM 01140:   

“Până pe 20.12.1989, în oraşul Lugoj a fost relativ linişte. În seara zilei respective, grupuri de manifestanţi veniţi de la Timişoara se comportă agresiv, în drumul de la gară spre centrul oraşului încep să spargă vitrinele magazinelor. Sesizat de manifestările violente care aveau loc pe străzile urbei, maiorul Mircea Mîndru, ce ţinea locul comandantului UM 01140, ia măsuri suplimentare de apărare a cazărmii.

La ora 19,20, un grup de 150-200 manifestanţi, ce se îndrepta spre platforma industrială, pe şoseaua din faţa unităţii, pe lângă lozincile anticeauşiste, proferează, după acelaşi scenariu ca la Timişoara, invective şi injurii la adresa militarilor. În timp ce maiorul Mircea Mîndru se afla la poarta de intrare în unitate şi făcea apel la demonstranţi să nu se apropie prea mult de obiectivul militar, din coloană se aruncă, spre gardul cazărmii, diverse mijloace incendiare. Dinspre unul dintre pavilioanele unităţii se deschide foc asupra demonstranţilor. Sunt rănite patru persoane, dintre care, ulterior, două decedează. La intervenţia maiorului Mândru şi a încă doi ofiţeri, focul este imediat oprit. Expertiza balistică şi cercetarea întreprinsă de Procuratura Militară îl va găsi vinovat de deschiderea focului pe plutonierul Pavel Dumitru (Instanţa militară l-a condamnat la 20 de ani închisoare pentru infracţiunea de “omor deosebit de grav”).

Ajunşi în centrul oraşului, manifestanţii dau foc clădirii ce adăposteşte Comitetul Municipal de Partid. Pentru a-i proteja pe pompieri, care acţionau la stingerea incendiului la locul respectiv, este trimisă o subunitate de intervenţie din U.M. 01140.

În ziua următoare (21.12.1989), coloanele de manifestanţi se deplasează, din nou, prin faţa unităţii, de data aceasta scandând “Armata e cu noi !”. Nu se mai produc incidente. Efectivele militare din toate unităţile rămân în căzărmi.

A doua zi, 22.12.1989, în Lugoj, continuă demonstraţiile, dar se desfăşoară paşnic, având drept finalitate, după ora 12,00, înlocuirea vechilor autorităţi şi instaurarea organelor provizorii ale noii puteri locale.”53

 

Din păcate nu este singura referire falsă despre Revoluția din Lugoj. Dezinformarea lansată de maiorul Mircea Mândru a fost preluată și de Comisia Senatorială de cercetare a evenimentelor din decembrie 198954.

Surprinzător este faptul că această Comisie scoatea din culpă Armata ca și organ de represiune, deși cele mai multe victime din rândul civililor le-a făcut armata. Și mai ciudat, atribuie un rol agenților străini în ciuda evidențelor clare că Revoluția de la Timișoara și din Banat a fost spontană. 

Comisia s-a axat mai mult pe reacțiile internaționale și pe interpretările foștilor securiști, intenționând practic să anuleze din istorie Revoluția din Decembrie 1989. 

Senatorii din comisie au uitat că erau senatori prin jertfa eroilor martiri și au căutat o demistificare a celor care au făcut Revoluția. Pe membrii comisiei i-a preocupat mai mult exagerările din presa europeană decât dramele din familiile ciuntite de gloanțele represiunii comuniste. 

 

Despre evenimentele din Lugoj, Comisia amintește vag:

„Revolutia a învins și în Lugoj, Reșița, Deta, Sînnicolau Mare etc.”55

 

În mod firesc revoluționarii din Timișoara și Lugoj au contestat lucrările acestei comisii, care în mare parte s-au bazat pe rapoartele securiștilor, pe opiniile lor, spălați peste noapte de genocid și complicitate la genocid, angajați în SRI.

 

Note:

43 Gino Rado, Lugoj, Decembrie 1989, Editura Memorialul Revoluției 1989, Timișoara 2011, p. 34

44 Procuratura Militară Timișoara, Dosar Nr. 33/P/1990, Rechizitor, 6 aprilie 1990

45 Gino Rado, Lugoj, Decembrie 1989, Editura Memorialul Revoluției 1989, Timișoara 2011, p. 39

46 Ibidem, p. 39

47 Ibidem, p. 51

48 Ibidem, p. 52

49 Ibidem, p. 52

50 Ibidem, p. 52

51 Ibidem, p. 56

52 Ibidem, p. 56

53 Apud Constantin Sava și Constantin Monaca, Adevăr despre decembrie 1989. Nicolae Toma, Revoluția lugojeană, Editura Europa Nova, Lugoj – 2005, p. 74

54 Comisia Senatorială de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989 este numele purtat de două comisii înființate de Senatul României cu scopul aflării adevărului despre Revoluția Română din 1989. Prima comisie a activat în legislatura 1990-1992, sub conducerea senatorului FSN Sergiu Nicolaescu, iar a doua în legislatura 1992-1996, având la conducere pentru un scurt timp pe senatorul PNȚCD Constantin Ticu Dumitrescu, iar după demisia acestuia, pe senatorul Valentin Gabrielescu.

În legislatura 1992-1996 componența comisiei a fost: Președinte: Constantin Ticu Dumitrescu, demisionat după scurt timp și înlocuit cu Valentin Gabrielescu; membri: Sergiu Nicolaescu (FDSN), Zoltan Hoszu (UDMR), Ionel Aichimoaie (PD), Șerban Săndulescu (PNȚCD), Mircea Vâlcu (PUNR), Gheorghe Răboacă (PSM), Sabin Ivan (PNL) (demisionat ulterior), Ilie Plătică-Vidovici (PDSR), Victor Apostolache (PDSR), Adrian Dumitru Popescu-Necșești (PNL-CD), Ioan Constantin Pop (PDSR).

Senatorul Sergiu Nicolaescu, iniţiatorul Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989”

În 1992 senatorul Sergiu Nicolaescu a dat publicității un raport propriu, în mai multe secțiuni. 

Contestări la adresa primei comisii

Asociația “17 Decembrie” a Răniților și Familiilor Îndoliate din Revoluție 1989 – Timișoara a contestat raportul lui Sergiu Nicolaescu, declarându-l “o minciună”. Principalele critici ale Asociației “17 Decembrie”, axate strict pe desfășurarea revoluției la Timișoara, se refereau la:

• Faptul că niciun membru al asociației nu a fost chemat ca martor la Comisie.

• Încrederea acordată unor persoane condamnate penal pentru participare la reprimarea revoluției

• Exagerarea pagubelor materiale produse în timpul revoluției, care ar avea drept scop contestarea legitimității revoluției

• Existența unor informații false cu privire la presupusa existență, printre persoanele arestate la Timișoara în perioada revoluției, a peste 100 de cetățeni veniți din Târgu Mureș[6].

Urmare acestor contestări, preluate de mai multe ziare, la care s-a adăugat problema considerării generalului Vasile Milea drept erou și pretinsa existență a 16 militari uciși la București în noaptea de 21/22 decembrie[7], Sergiu Nicolaescu a dat un răspuns, în care explica:

• Ceea ce a dat publicității e un material intermediar, o bază de discuții, susceptibilă la completări și îmbunătățiri

• Va lua legătura ulterior cu asociațiile revoluționare din Timișoara

• Prezența unui mare număr de persoane din Târgu Mureș în Revoluția din Timișoara este o declarație a lui Ilie Ceaușescu.

• Aprecierea pagubelor materiale din perioada Revoluției se bizuie pe o declarație a lui Paul Niculescu Mizil. În amândouă cazurile sunt opiniile respectivelor persoane și nu punctul de vedere al comisiei.

• Nu are vreo dovadă că generalul Milea a dat ordin de reprimare a revoluției, așteaptă să i se comunice asemenea dovezi. Dacă Milea ar fi dat un asemenea ordin, sigur ieșea un măcel.

• Datele comisiei arată că în 22 decembrie 1989 au fost internați 16 militari, fără însă a se preciza ora internării. Urmează să se revină cu precizări în această problemă[8]

A doua comisie

În legislatura 1992-1996 s-a format o nouă comisie, care să continue munca celei vechi, care nu apucase să emită un raport oficial. Președinte al acesteia a fost numit senatorul PNȚCD Constantin Ticu Dumitrescu, înlocuit după demisia acestuia cu alt senator PNȚCD, Valentin Gabrielescu. Comisia s-a concentrat pe audierea persoanelor cu funcții de răspundere din fosta guvernare ceaușistă, efectuînd și cîteva deplasări în teritoriu.

În martie 1993 Asociația “17 Decembrie” din Timișoara a cerut comisiei Gabrielescu “adoptarea unei declarații de respingere a teoriei legitimității reprimării revoluției”, cît și “analiza gravelor dezinformări făcute de dl. Sergiu Nicolaescu” în lucrările date deja publicității în calitatea sa de fost șef al Comisiei Senatoriale. Se cerea o dezmințire publică prin toate mijloacele de informare în masă care difuzaseră raportul lui Sergiu Nicolaescu a următoarelor:

• Prezentarea generalului Vasile Milea ca erou.

• Răspândirea zvonului despre existența la București a 16 militari morți în noaptea de 21/22 decembrie 1989.

• Răspândirea zvonului despre existența unor pagube de peste 5 miliarde lei (la valoarea din 1989) ca urmare a demonstrațiilor de la Timișoara.

• Răspîndirea zvonului despre existența a peste 100 de cetățeni originari din Tîrgu Mureș printrre persoanele arestate în timpul Revoluției la Timișoara.

În finalul acelei adresări se atrăgea atenția că fără rezolvarea acestor probleme colaborarea dintre Asociația “17 Decembrie” și Comisia Senatorială devine îndoielnică.

Urmare a faptului că nu s-a primit răspuns la solicitări, în noiembrie 1993 Asociația “17 Decembrie” a reamintit cererile formulate, felicitând totodată Comisia Senatorială pentru “eforturile de a scrie istoria Revoluției pe baza mărturiilor persoanelor care s-au aflat de partea ceaușistă a baricadei”.

În decembrie 1993, după un articol în presa timișoreană în care se explica hotărîrea Asociației “17 Decembrie” a răniților și familiilor îndoliate de a recomanda membrilor să refuze depunerea de mărturii la Comisia Senatorială, alte 3 asociații de revoluționari timișorene, anume Asociația Luptătorilor Timișoreni Arestați în Revoluție, Forumul Revoluției și Asociația “Memorialul Revoluției” au anunțat că vor boicota comisia țărănistului Gabrielescu.

La sfârșitul lui martie – începutul lui aprilie 1994 trei senatori membri ai Comisiei “Decembrie 1989” (Valentin Gabrielescu, Zoltan Hoszu și Ionel Aichimoaie) s-au deplasat la Timișoara pentru a culege mărturii. Cu acest prilej reprezentantul “Comisiei pentru adevăr și dreptate” din cadrul Asociației “17 Decembrie” a avut un dialog cu Valentin Gabrielescu, fără a accepta să dea vreo declarație legată de faptele din decembrie 1989, doar pentru a reaminti că se așteaptă răspuns la cererile anterioare. Valentin Gabrielescu a replicat că rapoartele precedente ale Comisiei au fost alcătuite de Sergiu Nicolaescu de unul singur, respectivele rapoarte nu reprezintă Senatul României, prin urmare nu este necesară o dezmințire. În comunicatul dat ulterior publicității, Asociația “17 Decembrie” protestează și față de statutul de “martor de categoria a doua” acordat revoluționarilor timișoreni, care ar fi trebuit să dea declarații în fața a doar o parte din membrii comisiei, în vreme ce Nicu Ceaușescu a dat declarații în fața plenului comisiei, și declară continuarea dialogului poate avea loc numai după îndeplinirea revendicărilor.

În lista martorilor audiați de a doua comisie, publicată de senatorul Șerban Săndulescu, membru al comisiei, nu se precizează exact numele persoanelor din Timișoara care ar fi fost audiate, dar este trecută o poziție generală “audiați județul Timiș”.

O altă persoană care a boicotat activitatea comisiei senatoriale a fost preotul László Tökés, care a aderat la boicotul asociațiilor de revoluționari timișorene.

Rezultate

Membrii comisiei nu au izbutit să ajungă la consens referitor la ceea ce reprezintă “adevărul despre revoluție”, însă unii membri ai acesteia au publicat cărți în care vorbesc despre cercetările efectuate în cadrul comisiei. Sergiu Nicolaescu a publicat 4 cărți despre Revoluția din 1989 (Revoluția. Începutul adevărului, Ed. Topaz 1995; Un senator acuză, Editura Pro 1996; Cartea revoluției române decembrie ‘89, Editura Ion Cristoiu 1999; Lupta pentru putere. Decembrie ‘89, Editura Bic All 2005). Șerban Săndulescu a publicat și el o carte – Decembrie ‘89. Lovitura de stat a confiscat Revoluția română, Editura Omega Press, care cuprinde și stenograme din audierile comisiei. Sabin Ivan, membru demisionar al comisiei, a publicat în 1996 la editura Ex Ponto din Constanța cartea Pe urmele adevărului, care relatează experiența sa în cadrul comisiei. Fostul președinte Ion Iliescu a publicat stenograma propriei sale audieri în cadrul comisiei în cartea Revoluția trăită, Editura Redacției publicațiilor pentru străinătate, 1995. La următoarele alegeri interne din cadrul PNȚCD, președintele comisiei, Valentin Gabrielescu și-a pierdut funcția de purtător de cuvânt al acestui partid, fapt considerat ca fiind datorat cel puțin în parte felului de comportare în timpul audierii președintelui Ion Iliescu în cadrul comisiei.

După încetarea activității comisiei

Senatul României a continuat să se considere instituția îndreptățită să cerceteze istoria Revoluției din 1989. Prin Legea 554/2004 s-a înființat Institutul Revoluției Române, subordonat Senatului și finanțat din bugetul acestuia. În conducerea acestui institut se afla și Sergiu Nicolaescu, inițiatorul Comisiei Senatoriale “Decembrie 1989”.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Comisia_Senatorială_de_cercetare_a_evenimentelor_din_1989

55 RAPORTUL COMISIEI SENATORIALE PRIVIND ACTIUNILE DESFĂȘURATE ÎN REVOLUȚIA DIN DECEMBRIE 1989, VOL. I

 

Fragment din cartea:

Nicolae Toma, Lugoj, 20 Decembrie 1989 – revoluție, adevăr, dezinformare, impostură. Editura Eubeea, Timișoara 2015