Autor: Nicolae Toma
„Din analiza datelor de care dispunem în acest moment se poate afirma cu tărie, că Revoluția Română a fost opera poporului român, mai ales o remarcabilă probă de voință a celor care au avut curajul de a ieși în stradă și a contesta regimul dictatorial al soților Nicolae și Elena Ceaușescu. Neîndoelnic, locuitorii orașului Timișoara au un merit special, crucial se poate spune, pentru că fără curajul și jerfa lor nu putem ști cu certitudine care ar fi fost destinul întregii națiuni. Sunt, mai apoi, de menționat cu recunoștiință locuitorii orașelor Timișoara, Lugoj, Arad, Sibiu, Reșița, Brașov, Cluj, Târgu Mureș, care s-au ridicat împotriva dictaturii până la 22 decembrie 1989, ora 12,30, odată cu fuga cuplului dictatorial. Pe același loc cu Timișoara merită așezată capitala țării. Bucureștiul, acolo unde s-a dat lovitura de grație regimului de dictatură”1.
„La reprimarea manifestanților din Timișoara, București și din alte orașe ale țării, soldată cu mai multe victime, au contribuit deopotrivă Miliția, Securitatea, Armata și uneori Gărzile Patriotice. Pe măsură ce tulburările au crescut în intensitate, rolul Armatei a fost mai mare în cadrul procesului de represiune. Retragerea armatei în cazărmi în Timișoara, la 20 decembrie 1989, din ordinul generalului Gușă, s-a făcut pentru că aproape întregul oraș ieșise în stradă și în consecință, situația scăpase de sub control. Riscul dezarmării unor subunități era evident”2.
Pentru înțelegerea fenomenului care a generat discuții la interpretarea Revoluției din Decembrie 1989 vom porni de la cei doi termeni: revoluție și lovitură de stat.
Conform DEX – Revoluție3: Schimbare fundamentală a valorilor, a instituțiilor politice, a structurii sociale, a conducătorilor și ideologiilor unei societăți; Schimbare bruscă și de obicei violentă a structurilor sociale, economice și politice ale unui regim dat. Revoluția politică înseamnă schimbarea orânduirii sociale într-un timp relativ scurt, prin mijloace mai mult sau mai puțin violente și prin participarea păturilor largi ale populației. Din fr. révolution,lat. revolutio, -onis, germ. Revolution.
Același dicționar mai oferă și alte variante, dar în mare parte toate înseamnă o schimbare fundamentală a sistemului politic și a instituțiilor statului la nivel local și național.
Lovitura de stat: O răsturnare bruscă și neconstituțională a puterii legitime a unui stat, impusă prin surpriză de o minoritate, de obicei formată din ofițeri militari sau comandanți paramilitari aparținând aceluiași stat, folosind forța. Se deosebește de revoluție prin aceea că la revoluție există o participare masivă a populației la procesul de schimbare.
O trecere a unei armate de partea unei revoluții se numește lovitură de stat militară sau puci dacă puterea este preluată exclusiv de un grup militar și pentru că se face împotriva guvernului legitim și a puterii existente și în folosul unei puteri noi, revoluționare.
O formă de lovitură de stat este și „lovitura de palat”, care totuși se realizează departe de ochii și urechile mulțimii, aparține de regulă unei facțiuni aflate la putere, un partid dominant sau o „tabără” politică, apropiată grupului conducător, uneori chiar din cadrul grupului, și se bazează pe relații hegemonice și influență a unor comandanți ai armatei sau serviciilor secrete câștigați de grupul complotist activ.4
Istoria mondială a omenirii consemnează Revoluția din Anglia (1640 – 1688), Revoluția franceză (1789 – 1799), revoluțiile europene de la 1848 și Revoluția diin Rusia (1917), la care se adaugă revoluțiile din 1989.
Cu toate teoriile unei lovituri de stat, inventate după 1990, Revoluția din Decembrie 1989 a asigurat răsturnarea dictaturii comuniste și trecerea de la un socialism despotic la democrație și economie de piață.
Referitor la dezinformare, Costel Balint dă o definiție rezultată din studiul mai multor lucrări de comunicare: „Scopul principal al dezinformării este deturnarea conținutului adevărului și falsului. Este o deturnare a simplității matematice: fals implică fals, adevăr implică adevăr. În dezinformare, adevăr implică fals și fals implică adevăr, în funcție de scopul urmărit”5.
Serviciul Român de Informații
În decembrie 1989 Securitatea avea toate pârghiile, funcționa ca un filtru de informații și controla de la propagandă până la economie, de la manipulare și dezinformare până la represiune. Practic, Securitatea și securiștii erau complicii lui Nicolae Ceaușescu și ascundeau semnalele de disperare venite din rândul populației. Intențiile de revolte și chiar bancurile spuse pe seama cuplului Ceaușescu erau aspru pedepsite. În ceea ce privește fondurile, Securitatea avea sume de bani fără control, avea conturi în valută știute doar de câțiva ofițeri și prin cei peste 400.000 de informatori, controla tot ce se mișca în țara asta.
Nicolae Ceaușescu și Partidul Comunist au avut „la dispoziția lor o uriașă mașinărie de poliție, care era folosită împotriva drepturilor, libertăților și intereselor poporului. După înmulțirea numărului de proteste în România […] din martie 1989, împotriva violărilor brutale ale drepturilor omului, în țară a fost instituită o stare de teroare polițistă generală. Cel puțin 47.00 de oameni au fost puși sub supraveghere specială a poliției, iar mulți au suferit, în diferite moduri, represiuni polițienești”6.
Revoluția din Decembrie 1989 i-a surprins pe atotștiutorii securiști și faptul că nu au fost pedepsiți pentru rolul criminal pe care l-au avut până în decembrie 1989, foștii torționari au pus la punct un program de manipulare și reabilitare a odioasei Securități. Primul pas, după desființarea Securității, a fost înființarea unei instituții care să încadreze pe foștii securiști, majoritatea dintre ei putând fi condamnați pentru încălcarea unor drepturi fundamentale ale omului, chiar consființite de Constituția Republicii Socialiste România.
Pentru înființarea Serviciului Român de Informații, cu aprobarea unanimă a populației, s-a demarat acțiunea din martie 1990 din Târgu Mureș, care a culminat cu ziua de 20 martie, numită „Ziua Masacrului”. Deși s-a dovedit ulterior că întreaga acțiune a fost orchestratră de foștii securiști, justiția bolnavă, moștenită din regimul comunist, a clasat toate dosarele în care au fost implicați foștii agenți ai poliției politice comuniste. Ca urmare a acestui fals conflict interetnic, în 26 martie 1990 se înființează Serviciul Român de Informații și încadrează toți foștii, care până mai ieri ascultau telefoanele noastre, ne citeau scrisorile și luau măsuri represive împotriva noastră.
În aprilie 1990, la Viena se întâlnesc foștii comandanți ai Securității din județele țării până în decembrie 1989. Principala discuție era alegerile preșidențiale și discutarea despre cei trei candidați la preșidenția României: Ion Iliescu, Ion Rațiu și Radu Câmpeanu. Siguranța că nu vor fi pedepsiți o aveau doar prin alegerea lui Ion Iliescu.
Mașina de dezinformare și manipulare a fostei Securități s-a dezlănțuit și au început să apară informații false, generate pentru a manipula populația și pentru a conduce la alegerea necondiționată a lui Ion Iliescu.
Două teme fundamentale au fost răspândite în spațiul rural și extinse și la nivel urban. Pe fondul războaielor interetnice din Iugoslavia s-a indus ideea că numai Ion Iliescu poate opri și controla izbucnirea unui război civil între maghiarii și românii din Transilvania. A doua temă se referea că dintre cei trei doar Ion Iliescu cunoaște realitățile, fiind un dizident marginalizat de Nicolae Ceaușescu, iar ceilalți trăind mulți ani în diasporă nu ar reprezenta în totalitate poporul român.
O altă falsă problemă care circula printre români prezenta ideea că numai prin alegerea lui Ion Iliescu nu ne vom vinde țara.
Paralel cu difuzarea de informații false, Serviciul Român de Informații a început negarea Revoluției, inventând o implicare a serviciilor unor puteri străine. În timpul procesului de la Timișoara, toți foștii securiști au retractat declarațiile din faza de cercetare penală, când au recunoscut că la Timișoara și în celelalte orașe Lugoj, Arad, Caransebeș, Reșița etc., nu au descoperit nicio o împlicare străină.
În serviciul dezinformărilor a intrat ziaristul Ion Cristoiu, care a fost printre primii care a lansat semne de întrebare despre Revoluția Română din Decembrie 1989. Lui i s-au alăturat istoricul Alex Stoenescu, dovedit colaborator a Securității, Grigore Cartianu, Robert Turcescu și alții.
Un caz aparte este scriitorul, fost securist, Pavel Coruț, care a publicat câteva lucrări fanteziste despre rolul patriotic al Securității. Cu un vădit dispreț față de inteligența noastră, a coborât în istorie până în vremea lui Burebista, când sub patronajul preoților lui Zamolxe s-ar fi înființat o frăție secretă. Din această frăție se trag securiștii de astăzi. La început a vândut milioane de exemplare, însă după 2005 cititorii s-au îndepărtat de iluziile lui Pavel Coruț.
Să analizăm faptul dacă Securitatea știa că Revoluția va începe la Timișoara. În mediile serviciilor secrete din lume întreagă se vorbea că Securitatea din România era cel mai eficient serviciu de informații și represiune. Faptul că acum se încearcă să fie transformați în eroi demonstrează că foștii securiști s-au înfiltrat în toate instituțiile statului. Și au reușit pe deplin în 2004, când printr-o manipulare împotriva așa-zișilor comuniști, fosta Securitate l-a instalat pe Traian Băsescu, președinte, și el securist dovedit. Modul de conducere a lui Traian Băsescu nu diferă de modul de acționare al securității.
Imediat după înființarea Serviciului Român de Informații, foștii securiști au fost angajați în proporție de peste 90 la sută, intrând astfel în legalitate. Un raport al SRI privind Revoluția din 1989, conceput să impună ideea unei lovituri de stat, încerca să demonstreze că în spatele Revoluției Române din Decembrie 1989 erau agenții unei puteri străine.
Serviciul Român de Informații, printr-un raport amplu privind Revoluția din Decembrie 1989, a încercat să spele la față pe cei care au toturat și umilit un popor. La sfârșitul lui decembrie 1989 Securitatea a fost desființată, însă noua instituție, construită pe cadrul Securității, a șters cu buretele abuzurile și atrocitățile pe care le-a făcut în numele PCR-ului și a puterii absolute ale lui Nicolae Ceaușescu.
În raport, SRI-ul s-a dovedit un demn urmaș al fostei Securități, începând, imediat după înființare, o campanie de denigrare a adevăraților revoluționari și de apărare a celor care au contribuit la represiune.
În acest raport se susține că Revoluția din Timișoara a fost declanșată de trupe străine, în special de agenți KGB. Teoria scenariilor cu agenți străini: sovietici, sârbi, americani sau unguri, a fost și este vehiculată de securiști și de colaboratorii lor.
Ciudat este faptul că în raport nu se amintește nimic de încercarea de revoltă populară de la Iași în 14 decembrie 1989. Și există o explicație. Nimeni nu a știut nimic până în 2010 despre ce s-a întâmplat la Iași. Acest lucru poate fi și o dovadă pentru inventarea încercării de revoltă la Iași, în realitate o găselniță pentru secretarul de stat cu problemele revoluționarilor, George Costin, care s-a gândit să extindă zilele revoluției cu încă o zi în plus, pentru a include o nouă categorie de revoluționari, din ziua de 14 decembrie 1989.
Totuși, Raportul explică de ce Revoluția din Decembrie putea să pornească numai din Timișoara:
„De altfel, orice analist serios, ar fi tras concluzia că iminența unei revolte sociale este de domeniul evidenței și, ca atare, momentul detonării este numai chestiunea de timp. Condițiile generale întrunite la nivelul țării erau marcate, însă, în anumite zone, de particularități favorizante. Asemenea condiții speciale erau întrunite, cu certitudine, la Timișoara:
– existența unei atitudini anticomuniste manifestate în rândul populației locale, mai puțin predispusă la „așteptarea” schimbării situației;
– plasarea zonei georgrafice respective la confluența unor factori de propagandă extrem de activă și în aria de recepție optimă a unor posturi de radio și TV din țările vecine, ale căror emisiuni erau centrate pe „problema românească”;
– o mai mare influență occidentală, de tradiție democratică în concepția și comportamentul localnicilor;
– intensa mediatizare de către centrele de propagandă din Europa Occidentală și Ungaria a „cazului pastorului Laszlo Tőkés”;
– persistența a unui cadru de relații (inclusiv de rudenie) și contacte mult mai dezvoltate cu cetățenii din țările Europei Occidentale și Centrale, apropierea frontierei, precum și specificul compoziției etnice a regiunii ofereau, în mod natural, condiții propice unor forțe externe pentru acțiuni îndreptate împotriva regimului comunist din România.”6
Istoricul Alex Stoenescu7, un adept al loviturii de stat, a fost descoperit ca și colaborator a Securității, a lansat teoria loviturii de stat organizată prin intermediul unor agenți ai serviciilor secrete străine.
Împotriva acestor dezinformări penibile, istoricul Gino Rado menționează în lucrarea sa “Incursiune în istoricul instituțiilor participante la reprimarea Revoluției Române din 1989. Timișoara – Decembrie 1989” că acțiunea unor agenți străini era imposibilă pentru că: “România era recunoscută ca o țară care avea un departament de contraspionaj foarte puternic și activ. [..] este prea mult să se afirme că aceștia (n.a. – agenții străini) au scos populația în stradă sau că au stat ascunși prin diferite clădiri, de unde au tras în oameni. Este greu de crezut că Securitatea nu au avut informații despre asemenea activități sau că le-au tolerat”8.
În sprijinul teoriei că l-a Timișoara și în alte orașe din Banat nu au acționat agenți străini în decembrie 1989 vin și declarațiile unor ofițeri din conducerea Departamentului Securității Statului, declarații date în fața unui complet de judecată în Procesul de la Timișoara.
Emil Macri, general-maior de securitate, în decembrie 1989 era șef al Direcției Contraiformații Economice din DSS a declarat: “[…] problema ideii pentru care noi am venit aici (n.a. – Timișoara) era identificarea agenților provocatori…”9.
Generalul Emil Macri a mai susținut în fața judecătorilor că nu s-au descoperit agenți străini și a subliniat faptul că dacă vreun ofițer ar fi avut un indiciu cu siguranță că i-ar fi raportat lui.
Filip Teodorescu, colonel de securitate, (în decembrie 1989 era locțiitorul șefului Direcției de Spionaj și Contraspionaj din DSS) a declarat: “[…] am luat legătura cu șeful Serviciului Contraspionaj, Dragoman Romul, până la sfârșitul zilei respective, verificând la cererea mea realitatea informației privind introducerea unor agenți străini în țară și acesta mi-a comunicat că nu se confirmă. Precizez că, pe întreaga perioadă a evenimentelor de la Timișoara, cu toate eforturile depuse, nu am reușit să obținem informații din care să rezulte că agenți ai spionajului străin s-ar fi infiltrat în județul Timiș, în scop de a destabiliza situația”10.
Gabriel Anastasiu, locotenent-colonel de securitate (în decembrie 1989 locțitorul șefului Direcției Informații Interne din DSS) a declarat în fața judecătorilor: “Singurele informații care au putut fi obținute pe acest profil de muncă și care au fost prezentate în seara zilei de 18 a fost faptul că nu s-au obținut date din care să rezulte că cetățenii străini ar fi participat, sau în vreun fel ar fi fost angrenați sau interesați să participe sau să acționeze în scopul destabilizării situației…”11.
În declarație Gabriel Anastasiu mai prezintă și faptul că toți studenții străini au cerut voie să li se permită să plece din Timișoara, pentru a nu fi angrenați în presupuse acțiuni contra statului român.
La întrebarea pusă de procurorul cauzei:
“Procurorul cauzei: Dacă în toată perioada 17 – 22 decembrie 1989 pe linia de muncă Informații Interne s-au cules date din care să rezulte că studenții străini, alți cetățeni străini, ca și sătenii, foști transfugi, nu s-au lăsat angrenați în demonstrațiile de stradă și nici dacă nu aveau intenția să facă acest lucru…”.
“Gabriel Anastasiu: Nu am obținut asemenea date”12.
Cea mai importantă dovadă privind neimplicarea agenților străini în revoluția din Timișoara o reprezintă arestarea celor o mie de timișoreni. Până în 22 decembrie 1989 nu a fost arestat niciun străin la Timișoara și nici în orașele care au ieșit în stradă până la această dată.
O situație întocmită de Direcția pentru Pașapoarte, Evidența Străinilor și Controlul Trecerii Frontierei din cadrul Ministerului de Interne a Republicii Socialiste România, vine în sprijinul teoriei neimplicăriii agenților străini.
Situația străinilor care au intrat și au ieșit din RSR în decembrie 1989, comparată cu aceeași lună din 1988, arată că în 1988 au trecut frontiera de stat 131.176 de străini, iar în 1989 au trecut 110.896 de străini, cu 20.000 mai puțin în decembrie 1989. Ieșirile raportate la același interval de timp, în 1988 au părăsit Republica Socialistă România 130.230 de persoane, iar în 1989 cei care au plecat au fost 110.938, cu 19.329 mai puțini decât în 1988.
O situație13 defalcată pe zilele 15 – 19 – 20 decembrie 1989 prezintă situația ieșirilor și intrărilor prin punctele de trecere a frontierei aferente județului Timiș.
În ziua de 15 decembrie 1989 au intrat în România 10.896 de străini, din care 307 în interes de serviciu, 5.887 în transit și 4.700 în interes personal și au ieșit din țară 9.076 persoane.
Străini care au intrat în ziua de 19 decembrie 1989 au fost în număr de 4.478, din care în interes de serviciu 252, transit 4.226 și au ieșit 4.802 persoane.
În 20 decembrie 1989 au intrat 3.971 de străini, din care 282 în interes de serviciu și 3.698 în transit. Ieșirile străinilor au fost în număr de 7.101 persoane.
Și totuși cu aceste evidențe clare, stabilite printr-o sentință colectivă pentru lotul de la Timișoara, nu au reprezentat un impediment pentru Serviciul Român de Informații de a continua cu dezinformări privind implicația străinilor la evenimentele din Timișoara.
Astfel prezintă date false în Raport, fără a prezenta o dovadă, că există documente despre structurile informative ale Ungariei, care s-au infiltrat și acționat în România. O altă exagerare din Raport, transfugii erau antrenați și retrimiși înapoi în România pentru misiuni clandestine.
Nu există nici măcar o dovadă că un român acceptat în lagărele din Ungaria și Iugoslavia să se fi întors în țară înainte de 1990. Cei care aveau noroc să fie primiți în lagăre de așteptare, după spaima trecerii frontier de stat nu s-ar fi întors niciodată să se confrunte cu organele de represiune. O mare parte dintre cei care au trecut frontiera în decembrie 1989 au avut mai multe tentative de trecere și au trăit cu sentimentul că dacă ar fi fost fost prinși ar fost bătuți și maltratați cu sălbăticie de grăniceri și securiști. Posibilitatea ca unii dintre transfugi să se întoarcă înapoi era imposibilă. Astfel Raportul unei instituții a statului, Serviciul Român de Informații, controlat prin lege de Parlament, a devenit o nuvelă SF. Dacă privim mai adânc, într-o țară democratică acest Serviciu de Informații ar fi fost judecat pentru trădare.
Despre declararea „stării de necesitate” Raportul nu menționează că a fost dată în afara legii, nerespectându-se prevederile constituționale. Inventează presupuse agresiuni ale manifestanților împotriva armatei, dar trece cu vederea că militarii erau înarmați și în unele zone s-au comportat brutal cu oameni nevinovați, aflați din diverse motive pe stradă.
Concluziile puerile, a celor care au întocmit Raportul, cum că în rândul manifestanților erau persoane pregătite să acționeze într-un război urban prin niște motivări neprofesionale:
„- ruperea antenelor stațiilor radio de pe tehnica de luptă;
– Blocarea roților motrice și de întindere a tancurilor cu fier beton cu diametrul de 30 mm, confecționat în formă de U, ce nu putea fi pregătit la fața locului;
– folosire, de către unele persoane, a unor chei speciale, necesare deschiderii rezervoarelor suplimentare de motorină și incendierea carburantului;
– folosirea de „sticle incendiare” (care, de asemenea, necesită o pregătire anterioară)14”.
Situația prezentată de Raportul SRI demonstrează un singur lucru, improvizația în fața atacului cu tancuri. Se trece cu vederea faptul că armata era obligatorie și era imposibil ca printre manifestanți să nu fi existat persoane care să fi făcut armata la tancuri și deci să fi cunoscut unele particularități. În momentul când s-a deschis focul asupra demonstranților o mare parte au fugit și s-au ascuns, însă au existat și tineri curajoși, care au condus și au acționat ca o adevărată trupă de gherilă.
Generalul de securitate Emil Macri s-a deplasat în noaptea de 16 spre 17 decembrie 1989 la Timișoara: „misiunea mea și a grupului de ofițeri cu care m-am deplasat era de a descoperi conducătorii acțiunii respective și puterile străine care le-au sprijinit. Din echipa operativă au făcut parte:
– col. Teodorescu Filip, locțiitor al șefului direcției de contraspionaj (D.III);
– col. Anastasiu Gabriel, locțitor al șefului direcției de informații interne (Dir.I);
– lt. col. Nicolici Dan, șeful Centrului de Informare documentare;
– reprezentanți din partea următoarelor unități al cărui nume nu-l mai rețin:
– unitatea Specială „T” (tehnică operativă);
– unitatea Specială „S” (control secret al corespondenței);
– comandamentul trupelor de securitate (locțiitorul șefului de stat major);
– unitatea Specială 110 (contraspionaj țări socialiste);
– alți câțiva ofițeri despre diferite linii de muncă pe profilul de informații interne (poate preciza numele lor col. Anastasiu);
– col. Dumitru Constantin din unitatea în care am muncit, care s-a ocupat în mod exclusiv de problemele privind securitatea transporturilor feroviare.
– lt. col. Carașcă, din partea direcției de cercetări penale.
Pentru realizarea ordinilor primite împreună cu Comanda Securității Județului Timiș, respective col. Sima Traian, lt. col. Atudoroaie și lt. col. Radu Tinu am organizat activitatea de căutare a informațiilor folosind toate mijloacele specific muncii de securitate”15.
Pe lângă culegerea informațiilor sub acoperire în stradă s-a trecut la audierea arestaților, atât la Penitenciarul Timișoara cât și la sediul Miliției Județene Timiș. Despre cum s-a derulat culegerea de informații generalul Emil Macri a declarat: „Imediat ajunși la fața locului împreună cu comanda securității, respectiv col. Sima Traian, lt. col. Atudoroaie și lt. col. Radu Tinu am luat o serie de măsuri pentru realizarea misiunii ordonate și anume:
– Intensificarea muncii de obținere a informațiilor din toate domeniile de activitate, dar mai ales din rândurile străinilor, studenților și a populației de naționalitate germană sau maghiară precum și din obiectivele economice. Toate informațiile trebuie să răspundă la scopul principal și repet identificarea liderilor și a puterii străine în slujba cărora s-au pus ”16.
În declarația dată în data de 12.01.1990, în fața procurorului militar lt. col. De justiție Puia, colonelul de securitate Filip Teodorescu arată rezultatele acestei acțiuni de depistare a liderilor revoluției de la Timișoara și a agenților străini infiltrați printre manifestanți. Deși conducerea de partid și de stat, conducerea Minsiterului de Interne și a Departamentului Securității Statului și-au exprimat nemulțumirea față de neconfirmarea unei implicații străine, raportul întocmit de colonel a fost conform cu realitatea:
„Seara, după ora 23,00 (n.a. – 18 decembrie 1989), responsabilii numiți de generalul-maior Macri Emil pe diferitele linii de muncă au început să vină să raporteze informațiile obținute. Au fost destul de neconcludente și cu mare dificultate am redactat o informare pe care generalul-maior Macri Emil a acceptat-o și am expediat-o prin telex în jurul orei 1,00. În esență, se referea la:
– nu sunt date că ar exista instigatori sau conducători anume veniți din străinătate;
– ancheta efectuată de miliție până în seara respectivă relevă că marea majoritate a celor care au spart vitrine, au furat din magazine și au incendiat sunt delincvenți de drept comun, mulți chiar recidiviști;
– nu sunt identificați conducători și nu rezultă să fie o acțiune organizată, ci una spontană, declanșată pe fondul nemulțumirilor generale ale populației”17.
Tot în fața procurorului militar, în data de 14 ianuarie 1990, locotenentul-colonel de securitate Anastasiu Gabriel declară: „… cei doi șefi ai serviciilor I ne-au informat că nu se dețin informații din care să rezulte că acțiunile produse (n.a. – în noaptea de 16 spre 17 decembrie 1989) în seara precedentă ar fi fost organizate din timp, ci că ele s-au declanșat spontan din zona unde locuia preotul reformat Laszlo Tőkés și ulterior ar fi degenerat în actele turbulente produse”18.
Anastasiu Gabriel a scos în evidență volumul mare de date primite de la informatori, însă în până în 18 decembrie 1989 nu s-a putut dovedi implicația străinilor în revolta timișorenilor. După analizarea informațiilor primite locotenentul-colonel de securitate a prezentat conluziile în aceeași zi:
„- faptul că acțiunea nu rezultă că a fost organizată din timp de anumite persoane, ci are caracter spontan;
– că nu au fost stabilite ca participante personae din atenția serviciilor de informații interne;
– că studenții ce domiciliau în cămine nu au participat la acțiuni ți că având în vedere cele petrecute au cerut, iar conducerile facultăților au aprobat, să poată pleca acasă imediat, deși vacanța începea practiceabia peste 2-3 zile;
– faptul că cetățenii străini aflați la studii în centrul universitar Timișoara nu au participat și nici nu au manifestat interes pentru acțiunile de stradă ce se desfășurau”19.
Locotenentul-colonel Anastasiu Gabriel mai menționează și faptul că de la București, de la Departamentul Securității Statului a primit misiunea să cerceteze direct dacă printre arestați se află cetățeni străini și dacă printre cei internați în spitalele din Timișoara se află răniți de altă cetățenie. Rezultatele iarăși nu au fost pe placul autorităților centrale, deoarece evidența arăta clar, nu exista nicio o persoană străină implicată în Revoluția din Decembrie 1989 din Timișoara.
Colonelul Sima Traian, șeful Securității județului Timiș, în declarația dată în 29 decembrie 1989 menționa: „Declar cu toată răspunderea că până la apariția la balconul Operei și la Comitetul Județean de Partid, organele de Securitate nu au cunoscut nimic în legătură cu persoanele care au condus aceste acțiuni”20.
Pentru o cunoaștere mai în amănunțit acțiunilor din acele zile, s-a luat legătura cu rețeaua de informatori din întreprinderi și instituții și la finalul cercetării generalul Emil Macri a raportat:
„Rezumând sintetic informațiile obținute ele nu au pus în evidență nici lideri și nici amestecul vreunei puteri străine în producerea evenimentelor de la Timișoara. Raportarea acestor date la eșalonul superior, respectiv generalului Iulian Vlad,a produs iritare și chiar supărare, dar personal am afirmat că eu nu pot inventa altceva”21.
La Lugoj nu s-au semnalat prezențe ale agenților străini, însă într-un interviu acordat unui ziarist local, fostul comandant Arcadie Pop prezintă o situație în care un ofițer de miliție din Lugoj s-a întâlnit cu un milițian din Moldova: “O întâlnire ciudată. Pe la începutul lunii septembrie 1989, ofiţerul de Miliţie Marian Borcea i-a raportat comandantului Pop Arcadie că s-a întâlnit cu nişte ruşi la o staţie de benzină. Aceştia vorbeau perfect româneşte şi s-au recomandat că sunt miliţieni din URSS. Auzind cele relatate, Pop Arcadie l-a întrebat pe Borcea de ce nu i-a adus la sediu, să-i cunoască şi el, iar Borcea a răspuns că nu a crezut că ar fi fost important“22.
În Lugoj majoritatea dintre participanții la demonstrații s-au cunoscut între ei, dacă nu îndeaproape, măcar din vedere și prezența unor străini în mijlocul lor nu ar fi trecut neobservată. Nici din declarațiile date revoluționarii de lugojeni în faza de cercetare penală a plutonierului Pavel Dumitru, nu apare vreo mențiune despre prezența străinilor în Lugoj în acele zile.
În cadrul Raportului SRI se prezintă și „cazul căpitanului Caseriu Dumitru (U.M. 01140 Lugoj), care în noaptea de 17/18 decembrie 1989, în jurul orelor 23,30, aflându-se în zonă la comanda unei subunități, care a asigurat paza unor obiective economice din zona străzii Ialomița, a executat foc împotriva demonstranților, fiind rănite mai multe persoane, iar unii militari din subordinea sa au deschis focul de armă înspre un grup de demonstranți care traversau zona respectivă”23.
Despre cercetarea căpitanului Caseriu Dumitru nu există nicio evidență că acesta a fost vreodată cercetat de Parchetul Militar.
Raportul SRI nu menționează că „până în 22 decembrie 1989 Securitatea nu și-a permis niciun gest de nesupunere, de opoziție fățișă”24, față de regimul lui Ceaușescu.
Fără nicio tăgadă, acest Raport al unei instituții a statului privind cel mai important eveniment din ultimii 50 de ani, demonstrează clar agenții care au întocmit Raportul au vrut să arate lucruri nereale și să scoată în evidență complicitatea Securității la căderea regimului comunist. La vremea respectivă Parlamentul României trebuia să ia poziție. Nu a făcut-o și a permis să se instaleze suspiciuni față de Revoluția din Decembrie 1989 și față de revoluționari, cărora le datorează totul, funcții și privilegii.
(Fragment din cartea „Lugoj, 20 Decembrie 1989- revoluție, adevăr, dezinformare, impostură”, Editura Eubeea, Timișoara, 2015, autor Nicolae Toma.
Note:
1 Ion Bucur, Cartea represiunii 1989, Editura IRRD, București – 2012, p. 172
2 Raportul Comisiei Senatoriale, vol II, p. 284. Ion Bucur, Cartea represiunii 1989, Editura IRRD, București – 2012, p.164
3 http://dexonline.ro/definitie/revoluție
4 http://ro.wikipedia.org/wiki/Lovitură_de_stat
5 Costel Balint, 1989 – Ieri informator, azi colaborator, Editura Eurostampa, Timișoara – 2011, p. 35
6 Costel Balint, 1989 – Ieri informator, azi colaborator, Editura Eurostampa, Timișoara – 2011, p. 45
6 Raportul SRI (anexe)
7http://ziarulrevolutionarul.ro/stiri-necenzurate/725-istoricul-alex-mihai-stoenescu-a-colaborat-cu-fosta-securitate – Anexe
8 Gino Rado, Incursiune în istoricul instituțiilor participante la reprimarea Revoluției Române din 1989, Timișoara – Decembrie 1989, Editura Memorialul Revoluției 1989, Timișoara – 2011, p. 44.
- 9. Ibidem, p. 45
10 Ibidem, p. 45
11 Ibidem, p. 47
12 Ibidem, p. 48
13 Ibidem, p. 52 – 53
14 Raport SRI – Anexă
15 Procesul de la Timișoara, audierea în cadrul urmăririi penale a celor 21 + 4 inculpați, Coordonator Gino Rado, Editura Memorialul Revoluției 1989, Timișoara – 2013, p.70
16 Ibidem, p. 76
17 Ibidem, p. 107
18 Ibidem, p. 113
19 Ibidem, p. 116
20 Ibidem, p. 141
21 Ibidem, p.71
22 Apud Nicolae Toma, Ultimul milițian din Lugoj, ziarul Revoluționarul, nr. 3, 2005. Nicolae Toma, Revoluția lugojeană, Editura Europa Nova, Lugoj 2005, p. 108
23 Raport SRI – Anexa
24 Ion Bucur, Cartea represiunii 1989, Editura IRRD, București – 2012, p. 134