În conjunctura nou creată prin schimbarea puterii de la Kiev, din una aservită Kremlinului, într-o alta pro-occidentală, ne-am amintit în mod miraculos, am putea spune, că mai sunt români dincolo de graniţe, alţii decât cei oarecum privilegiaţi, din diaspora în speţă occidentală. Şi, caz cu totul separat, de românii din Republica Moldova, care beneficiază cam de tot ce ne stă nouă în puteri, pentru a-şi păstra bruma de identitate românească pe care o au în mod cert. Doresc să mă refer însă aici strict la românii care n-o duc întocmai bine, în celelalte ţări aflate de jur împrejurul frontierei cu România.
Desigur, primul gând ne este acum faţă de cei 400.000 de români aflaţi în Ucraina, şi cărora li s-a interzis folosirea limbii române, nu în mod explicit, ci ca un efect de recul, sau dacă vreţi ca o inevitabilă consecinţă a interzicerii folosirii oricăror limbi străine, chestiune pornită de la impulsul iniţial de interzicere a limbii ruse. Despre românii din Ucraina s-a scris şi se va mai scrie multă vreme, într-un mod excepţional ( de la excepţie – n.n. ), de aceea poate că ar fi cazul să ne amintim şi de connaţionalii noştri care dacă acum nu se află într-o ţară trecută prin foc şi sabie, nu înseamnă că trebuie amânată o cât de scurtă referire la soarta lor. Şi, cu atât mai mult, cu cât, unii dintre ei, între anii 1996 – 2000, chiar s-au aflat într-o ţară unde prăpădul a fost de neimaginat, este vorba despre fosta Iugoslavie.
Fără a se inflama absolut deloc spiritele în comunităţile etnice din ţările est-europene, aşa cum după unii era previzibil, problema acestora însă persistă din pricina diplomaţiei româneşti precare şi în general a dezinteresului făţiş al autorităţilor de la Bucureşti. Clar şi răspicat, n-are rost să dăm vina, cel puţin nu la modul direct, pe autorităţile din statele vecine, câtă vreme ale noastre sunt vai de capul lor !
Ne-am propus să rămânem pe moment la fosta Iugoslavie, sau mai bine zis, la ceea ce a rămas din ea, să se învecineze cu noi, şi anume fiind vorba de Serbia. Valea Timocului reprezintă zona Serbiei de Nord-Est, în care trăiesc în jur de 300.000 de români, aşa-numiţii vlahi. Real, zona aceasta cuprinde şi Valea Moravei şi zona muntoasă Homolie şi ajunge aproape până la Belgrad, iar oamenii care trăiesc în această zonă sunt românii/vlahii timoceni. De multe ori se vorbeşte de românii/vlahii timoceni sau românii din Valea Timocului. Ce înseamnă asta? Din păcate, despre ei, timocenii, nu se vorbeşte în manualele oficiale nici în România, nici în Sebia. Teoretic, românii/vlahii Serbiei de Nord-Est sunt împărţiţi în două: români de pe vale de la Mălainiţa spre Răsărit şi Nord, şi români de la munte. Cei de pe vale sunt numiţi câmpeni sau ţărani (olteni), iar cei de la munte sunt numiţi ungureni (bănăţeni, ardeleni şi moldoveni). Românii Serbiei de Răsărit, sunt urmaşii dacilor de la sudul Dunării care au avut o structură foarte puternică în Biserica primară, multe episcopii, biserici şi mănăstiri şi care au reuşit să rămână pe vatra strămoşilor până în ziua de astăzi. Sigur au mai fost şi migraţii; unii treceau Dunărea şi se duceau în „Ţara Rumânească”, iar alţii veneau din ţară în Timoc. Să treci Dunărea nu era nimic ciudat sau neobişnuit. Se spunea „mergem în ţară şi acolo sunt tot de-ai noştri”. Domnitorii Ungrovlahiei construiau mănăstiri şi biserici pe ambele maluri ale Dunării.
Criza spirituală creştinească
Până nu demult, în toată Valea Timocului fiind 154 de sate româneşti şi 48 de localităţi mixte, nu era însă niciun preot care să slujească în româneşte. Istoria timocenilor în ultimii 200 de ani a fost şi este foarte tristă. În anul 1833 le-a fost ruptă toată legătura cu Biserica neamului, le-au fost ocupate biserici şi mănăstiri şi au rămas fără slujire în limba maternă. Se ştie foarte bine că un neam ortodox îl poţi asimila mult mai uşor dacă îl răpeşti din braţele Bisericii-mamă, ale Bisericii neamului său. S-a ajuns în secolul al XXI-lea cu o mare criză religioasă şi de identitate. Timocenii vorbesc o limbă arhaică ( graiurile limbii române literare care s-au vorbit în anul 1833 ), tot mai puţini au nume româneşti, mare parte nu ştiu să citească şi să scrie în limba maternă, se fac foarte mari presiuni asupra lor. Cum să nu fie în criză de identitate? Bătrânii mor, copiii se nasc, dar criza înaintează. Abia în anul 2003, Preasfinţitul Părinte Daniil, Episcop român de la Vârşeţ, a acceptat cererea preoţilor de fi luaţi din nou sub oblăduirea Bisericii Ortodoxe Române. De atunci a început reorganizarea creştinismului daco-roman. Timid, ce-i drept, dar un început tot este.
„Suntem ca la începutul creştinismului şi ne trebuie mare sprijin din ţara-mamă – România. Fără ajutorul vostru, fraţii noştri, noi vom fi pierduţi, vă rugăm să nu ne lăsaţi! Unii încearcă să creeze diferenţa între termenii vlah, rumân, român numai din cauză că vor să ne asimileze mai uşor. Iar eu vă rog să nu acceptaţi asta, ci întotdeauna să spuneţi şi să spunem celor care nu ştiu, sau nu vor să ştie, că oricum ne vor numi, noi suntem români şi suntem la casa noastră. Sunt român, sunt născut în Timoc, slujesc lui Dumnezeu şi neamului în zona mea natală, trăiesc aici şi mă voi îngropa aici după ce pregătesc pe un urmaş, pe care aştept să mi-l trimită Dumnezeu de oriunde, care va continua lucrarea noastră. Pentru noi este aşa: VLAH = RUMÂN = ROMÂN – stăpân la casa lui, zona lui şi vatra lui, Valea Timocului!”, spune Prot. Boian Alexandrovici – Boian al Lisăndroaichi, protopop al Daciei Ripensis şi vicar al Timocului, citat de site-ul Romanian Global News.
Timp de aproape 200 de ani, românilor din Valea Timocului li s-a spus că, de fapt, ei nici n-ar fi români. N-au avut voie nici să studieze limba română şi istoria neamului în şcoală, nici să se roage în limba maternă. „Cu multe greutăţi ne-am confruntat până în zilele de azi, fără şcoală, fără biserică, sub o asimilaţie foarte agresivă, prin care ni se spunea că noi nu suntem români, că românii şi România sunt un neam şi o ţară vecină şi nimic mai mult”, spune Zavişa Jurj, preşedintele Asociaţiei pentru cultura românilor din Serbia – „Ariadnae Filum”, citat de site-ul Romanian Global News. Şi totuşi, românii de aici au strâns din pumni şi n-au încetat să spere că, la un moment dat, Ţara-mamă îşi va întoarce faţa şi către ei. Astăzi, Biserica Ortodoxă Română, prin preoţii care slujesc aici, reprezintă scutul în jurul căruia s-a adunat rezistenţa timocenilor, iar glasul lor parcă se aude tot mai tare. „Atunci când prima dată părintele Boian Alexandrovici a oficiat în limba română Sfânta Liturghie şi a arătat că se poate, atunci a dat românilor speranţa că în viitor şi copiii lor vor învăţa limba maternă. Iar acest lucru nu se întâmplă numai la sate. Ni s-a spus des, în dispreţ, «du-te la munte, pază oile!», dar şi la oraş s-a trezit conştiinţa naţională în inima românilor”, mai spune preşedintele celei mai importante asociaţii româneşti din Timoc, care subliniază că există câteva asociaţii şi un partid politic ai căror reprezentanţi mai reuşesc să facă câte ceva, în contextul în care „în această perioadă avem de-a face cu cea mai agresivă asimilare şi propagandă antiromânească dusă de instituţiile statului sârb şi Biserica Sârbă”.
Dezamăgirea care nu ucide speranţa
Cu toate acestea, românii din Timoc sunt dezamăgiţi că autorităţile din România nu-i sprijină aproape deloc, toate promisiunile rămânând la nivelul unor vorbe, multe, dar goale. Eforturile statului sârb de a distruge comunitatea românească pot fi calificate drept acerbe. Este vorba despre încercarea de micşorare a numărului românilor declaraţi la recensământ, care evident că încurcă atunci când se doreşte construirea de biserici sau pun piedici la predarea limbii române în şcoli ( cele două ore pe săptămână sunt programate seara târziu, când copiii sunt şi obosiţi, şi găsesc greu mijloace de transport pentru întoarcerea acasă). De 15 ani se vorbeşte de formarea unor centre cultural-informative ca prime instituţii româneşti în afară de Biserică, s-a rămas tot la vorbe… Soluţia pentru sprijinirea comunităţii românilor de pe Valea Timocului, spune domnul Jurj, este reprezentată de o mai mare implicare a diplomaţiei române pentru a obţine drepturile garantate celorlalte etnii, dar şi de derularea unor proiecte serioase. Într-un mod destul de plastic, acesta a caracterizat astfel poziţia României faţă de românii din Timoc: „E ca şi cum cineva ar bate un copil în văzul lumii, iar mama lui stă pe margine şi se uită fără a interveni în vreun fel”.
Credinţa şi obiceiurile strămoşeşti nu pier
Cei mai mulţi români aflaţi de cealaltă parte a Dunării, în Serbia, au rămas loiali unei vieţi duse în vatra satului, în armonie cu pământul şi animalele care le oferă în cele mai multe cazuri traiul de zi cu zi. Există însă şi fii ai acestei comunităţi care, pentru a oferi copiilor un trai mai bun, muncesc fie în oraşe, fie chiar în străinătate. Însă întotdeauna, la marile sărbători şi praznice, aceştia se adună, demonstrând, iată, că, în ciuda faptului că nu au studiat limba română în şcoală, nu au fost sprijiniţi, şi-au păstrat graiul, cultura şi obiceiurile străbune. „Românii din Timoc care ştiu să vorbească, dar nu ştiu să scrie şi să citească în limba maternă şi-au păstrat totuşi credinţa, obiceiurile şi cântecele strămoşeşti, dovadă stând sărbătorile pe care le ţinem (Colindreţu – în seara de Ajun, Moaşâli – obicei de ridicare la grindă a copiilor pentru sănătate, Praznicul – hramul casei, dar şi Pomana, cu întregul cult al morţilor, care este cel mai bine păstrat). Apoi am organizat festivaluri, concerte şi seri etno, ca şi evenimente de primă mână, precum conferinţe, mese rotunde, expoziţii sau simpozioane despre limbă, cultură, religie, drepturile omului, la care au participat oameni de seamă, profesori universitari, specialişti în diferite domenii, artişti. Prin primele evenimente culturale amintite păstrăm şi promovăm moştenirea culturală de la strămoşii noştri, iar prin celelalte învăţăm despre limbă, cultură, istorie, religia poporului român şi a Ţării-mamă”, conchide Zavişa Jurj. Cert este că fără credinţă, fără tradiţiile şi obiceiurile strămoşilor, fraţii de la sud de Dunăre nu ar fi rezistat şi nici nu ar fi reuşit să se ridice din nou ! Daniel Marian
Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă îmbunătăți experiența. Vom presupune că sunteți de acord cu asta, dar puteți renunța dacă doriți. Setari CookiesACCEPT
Politica de Confidentialitate
Privacy Overview
Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă îmbunătăți experiența în timp ce navigați pe site. Din aceste cookie-uri, cookie-urile care sunt clasificate ca fiind necesare sunt stocate pe browser-ul dvs., deoarece sunt esențiale pentru funcționarea funcționalităților de bază ale site-ului. De asemenea, folosim cookie-uri terțe care ne ajută să analizăm și să înțelegem cum utilizați acest site web. Aceste cookie-uri vor fi stocate în browserul dvs. doar cu acordul dumneavoastră. De asemenea, aveți opțiunea de a renunța la aceste cookie-uri. Dar renunțarea la unele dintre aceste cookie-uri poate avea un efect asupra experienței dvs. de navigare.
Cookie-urile necesare sunt absolut esențiale pentru ca site-ul să funcționeze corect. Această categorie include numai cookie-uri care asigură funcționalități de bază și caracteristici de securitate ale site-ului. Aceste cookie-uri nu stochează nicio informație personală.
Orice cookie-uri care nu pot fi deosebit de necesare pentru funcționarea site-ului web și sunt utilizate special pentru colectarea datelor cu caracter personal ale utilizatorului prin intermediul analizelor, anunțurilor și al altor conținuturi încorporate sunt denumite cookie-uri inutile. Este obligatoriu să obțineți consimțământul utilizatorului înainte de a rula aceste cookie-uri pe site-ul dvs. web.