Autor: Roxelana Radu
“ Doar unirea îi salvează pe sârbi”
… mi se pare că așa suna, parcă, o celebră expresie folosită în discursul politic din anii 90 ai fostei Iugoslavii, nu mai știu de către cine, o fi valabilă și azi – nu știu, și fiindcă nu excelez la capitolul „istorie”, iar memoria poate să-mi joace feste, e mai cuminte să mă opresc aici cu aprecierile.
Probabil că vă întrebați deja: de ce Belgrad, de ce Serbia…!?
Poate pentru că am tot călătorit în vestul Europei, și mi-am zis că odată și-odată o veni timpul și pentru țările balcanice. Timpul a venit, am început cu Serbia, îmi propusesem ca anul acesta să urmeze Muntenegru pe listă, și încă n-am renunțat la idee. Sau… poate pentru că-mi rămăsese o dorință neîmplinită, aceea de a vedea Cazanele Dunării, și-atunci am ales să călătoresc într-o poveste frumoasă, care a început în România – în Clisura Dunării, și a sfârșit pe Knez Mihailova – principala stradă comercială a Belgradului, din Serbia vecină.
Așadar, am ales traseul ce merge prin Târgu Jiu, pentru noutate, căci nu mai fusesem niciodată în zonă și am pornit la drum – lung drumul, sunt mai bine de 600 de kilometri de străbătut, însă frumusețea peisajului face să merite efortul, chiar dacă șoselele-s proaste și traficul infernal.
Nu cred c-am văzut vreodată un loc mai frumos ca Rezervația naturală Domogled – Valea Cernei, am avut senzația că sunt într-o altă lume, am deranjat cu prezența șoimii și tot felul de alte păsări rare care viețuiesc în habitatul acela incredibil și mirific. Nu după multă vreme șoseaua s-a lărgit și brusc, după o cotitură, ne-am trezit mergând pe malul Dunării. Ajunsesem în Orșova.
Sejurul a fost de patru zile, dar încărcătura energetică pozitivă și amintirea stăruie în noi cât pentru patru vieți. Orașul se întinde de-a lungul fluviului, acolo am putut admira celebrul vas „Dierna” care are o istorie pe care poate vă voi spune-o altădată, faleza este plină de turiști, pe mal sunt pescari care așteaptă răbdători să tragă peștele, pe malul celălalt sunt munții, seara se aprind luminile pe faleză și adaugă – dacă mai era nevoie, un pic de strălucire peste măreția locului.
Dimineața soarele răsare de după munți, dintre stânci și strălucește în apă, Dunărea e limpede și calmă la ora răsăritului, afară e o liniște de început de lume, doar păsărelele și broaștele se fac auzite. Cafeaua și micul dejun le-am pregătit afară, pe ponton, cu ochii la sclipirile de diamant ale apei. La apus soarele se oglindește tot în apă, oferind un spectacol greu de uitat.
Cum aș fi putut uita Mânăstirea Mraconia…!? Am ajuns la ea mergând paralel cu defileul Dunării, acolo nu pot trece două vase unul pe lângă altul din cauza îngustimii defileului, privești și nu știi ce anume dă frumusețea locului: măreția munților, învolburarea fluviului, sau imaginea mânăstirii aparent suspendată deasupra apei.
Dar cum aș putea să nu vă spun despre „Decebalus Rex”, statuia uriașă ridicată de Iosif Constantin Drăgan, care concurează cu Statuia libertății din New York, sau cu cea a lui Iisus din Rio de Janeiro? Dar mai bine mergeți să le vedeți, peisajul este unic, la baza statuii se află câteva peșteri la care se ajunge cu vase mici de croazieră care nu mai prididesc cu drumurile. La plecare, am știut că într-o bună zi mă voi întoarce acolo, și n-am mai putut decât să murmur cu vocea pierdută: „- deja mi-e dor de locul ăsta…”. În toamna lui 2019 îmi propusesem să merg la Dubova, în amonte de Orșova, dar m-a rătăcit viața într-un alt gând și am rămas cu nostalgia neîmplinirii.
Eeei, și iată-ne ajunși la frontieră, am trecut granița pe la Porțile de fier, am intrat în Republika Srbija, așa cum scrie pe panou, șoseaua urcă în munte, sârbii sunt mai preocupați decât noi să valorifice potențialul turistic, au locuri special amenajate în afara carosabilului pentru făcut fotografii, oprim pentru câteva instantanee. De sus, de pe masivul Veliki Strbac, vederea asupra defileului Dunării este una incredibilă și-ți taie respirația. Privesc statuia „Decebalus Rex ” – de data aceasta de pe malul sârbesc, malul românesc este în fața mea, la doar câteva sute de metri depărtare, și conștientizez deodată că inima mea întreagă a rămas acolo, și mi se pare nedrept să fiu atât de aproape și în același timp atât de departe de România, și resimt dureros fizic separarea de Țara mea.
„Ubi bene ibi patria…?!” Nu mai sunt atât de sigură de adevărul celebrului dicton latin. Pornim din nou la drum, ne aflăm în Parcul național Djerdap, șoseaua este bună, cu multe tuneluri neluminate, restricțiile de viteză sunt severe și la tot pasul. Simt nevoia de cafea, oprim la un mic restaurant, pe farfurioară alături de cafea găsim o bucată de rahat și o floricică, și separat un pahar cu apă proaspătă. Cafeaua e grozavă, merg s-o plătesc, nu am mărunt suficient, patronul spune că e ok, să-i dau atât cât am, că nu contează (mă gândesc ce discuții ar fi ieșit în oricare local din România, dacă nu aveam toți banii…).
Pe drum ne atrage atenția cetatea Golubac, ce pare că a crescut din Dunăre, e o frumusețe, o fortificație, binecunoscută ca atracție turistică.
În câteva ore ajungem în Belgrad, orașul despărțit în două de râul Sava.
Apartamentul în care urmează să stăm este rezervat prin booking, e clasificat cu 4 stele, dar luxul și confortul de aici întrec orice 4 stele din România. Alexandar, proprietarul resortului în care suntem cazați, ne aștepta, aici oamenii sunt serioși și punctuali, iar serviciile turistice sunt la standarde ridicate. Îl văd cu „Alchimistul” lui Coelho în buzunar, zâmbesc, iar el îmi spune că-și exersează engleza în felul ăsta. Majoritatea sârbilor de aici vorbesc engleza la nivel conversațional, nicăieri nu riști să întrebi ceva și să pleci nelămurit. Locurile de parcare sunt în principal cu plată, cele fără plată sunt puține, Alexandar ne conduce, ne parchează mașina, ne ajută la căratul bagajelor. E înalt, politicos, amabil fără a fi serviabil sau umil, are un aer calm și mândru. Țara asta începe să-mi placă din ce în ce mai mult.
De ani de zile de când călătoresc în străinătate, am învățat că pentru a cunoaște un oraș trebuie să-l simți, să-l miroși, să te amesteci cu trecătorii pe stradă. Belgradul are un parfum al socialismului de altădată, peste care și-a dat cu parfumul capitalismului, rezultatul fiind un amestec de vechi și nou, de desuet și actual, de ieri și azi, în esență un eclectism sui generis, o eterogenitate inedită și insolită. Aș fi fost tentată să spun că seamănă oarecum cu Bucureștiul, dacă nu mi-ar fi amintit prin unele zone de Paris. Belgradul nu sare în ochi prin măreție, poate pentru că atrage atenția prin detalii. Prin poveste. Belgradul este el însuși o poveste.
Vreți să știți ce merită văzut în Belgrad? În afară de atracțiile arhicunoscute, cum ar fi cetatea Kalemegdan, sau Catedrala Sfântul Sava (cea mai mare din Europa) în care trebuie să mergeți, nu ratați strada Skadarlija – supranumită Montmartre al Belgradului. Cu drept cuvânt își merită numele, are o combinație de boemie și rafinament cum rar am întâlnit. Veți găsi aici laolaltă restaurante selecte, terase, galerii de antichități, galerii de artă, totul străjuit de cascade de flori multicolore. Principala arteră comercială, Knez Mihailova, merită deasemeni văzută, străbătută la pas, pentru magazinele occidentale aflate acolo, pentru cântăreții ambulanți așezați de-o parte și de alta a străzii, pentru restaurantele ei cu ștaif unde găsești celebra pleskavitsa și nu mai puțin grozavii ćevapćići.
Dar dincolo de toate astea, vreți să știți ce merită cu adevărat văzut în Belgrad? OAMENII. Oamenii aceștia, prin felul lor de-a fi, îmblânzesc trecutul și prezentul, și avatarurile noii vieți economice și sociale a orașului și-a întregii țări. Oamenii aceștia liniștiți și așezați, rezervați dar amabili și săritori, educați și mândri, sunt ei înșiși o lecție. A omeniei, a verticalității, a bunului simț, a patriotismului. În Belgrad am văzut într-o cofetărie un localnic care a cumpărat înghețată unor copii de etnie romă, pentru că mama lor nu avea suficienți bani pentru toți, iar micuții rămăseseră cu ochii pironiți în vitrina cu înghețată de nenumărate culori. Greu de văzut așa ceva în România, dacă nu chiar imposibil. În Belgrad, la magazinul de pâine, patronul a refuzat să ne dea pâinea care urma să expire a doua zi și ne-a adus alta proaspătă. În același Belgrad, câțiva localnici cu care am schimbat două-trei vorbe, având profesii diferite, începând de la un chelner și terminând cu un proprietar de galerie de antichități, ne-au spus că nu sunt de acord cu intrarea în Uniunea europeană, „…not in this life!” – a fost exprimarea. NOT IN THIS LIFE…! La întrebarea noastră de ce, răspunsul a fost calm și concis: pentru că Uniunea europeană nu are cu ce să ne ajute.
A, și să nu uit un amănunt: nici o bancă nu eliberează sume de bani în altă monedă decât cea națională.
Am plecat spre România cu un sentiment de preaplin sufletesc, cu mulțumirea de a fi văzut lucruri bune și frumoase.
La frontieră, ne-au întrebat doar dacă avem ceva de declarat. Atât.