,,Dintre toate ticăloșiile omului, trădarea are gustul cel mai toxic!” Interviu cu Victor MUNTEANU, scriitor

Spread the love

Loading

– Ce valoare are pentru dumneavoastră cuvântul pe care-l sculptați în operă?

– Taină înfricoșătoare este cuvântul!

Nu doar cel rostit prin vorbire sau cel comunicat în limbaje diferite prin văz, auz, pipăit, gust, miros, revelație, intuiție. Întreaga existență a omului, cu exprimabilul și inexprimabilul ei, se adună în cuvânt, tot ceea ce reușești să-ți închipui primeşte viață prin cuvânt. Când numești lucrurile, le faci vii. Până și infinitul se strânge în cuvânt. Toate străzile, țipetele, copacii, furtunile, defetismul, gândurile ascunse, inconsecvențele, limba inimii, anxietatea, toate se adăpostesc în cuvintele propriilor nume…

   Pentru că la început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu, Care a făcut cele văzute și nevăzute.

Dar și omul, prin cuvântul sfinților, mută munții, învie morții, oprește furtuna, războaiele, vindecă de cancer. Când numești, dai sens, viață, vecinătate, scop lucrului numit sau îl smulgi din înțelesul său rău și-l arunci.

A trebuit să curgă multă apă pe Bistrița până să-mi dau seama că dumnezeul lui Spinoza (cel iubit de Einstein), care miroase a ,,omul este măsura tuturor lucrurilor” și desființeză pocăința, jertfa, rugăciunea și iertarea, și care dă frâîu liber hedonismului, nu este Dumnezeul meu.

Nicolai Berdiaev crede că genialul Pușkin este mai important pentru omenire decât contemporanul său Sfântul Serafim din Sarov care, de exemplu, a stat 1000 de zile în genunchi rugându-se pe o piatră. Până acum, n-am știre ca vreun cuvânt de scriitor să vindece omul măcar de lepră sau de orbire!

Strigat peste păsări și animale, spațiu și timp, omul duce cuvântul cu ,,duhul umilit, inima înfrântă și smerită” să dea Jertfă de neputință și slavă lui Dumnezeu.

Dacă pentru Blaga cuvântul este rana tăcerii, pentru mine e un panaceu care vindecă omul de mușcătura câinelui îndoielii și de bolile sufletului!

 – Cine vă este lipit de suflet: Fiul Risipitor sau Fratele său?

– De două mii de ani mintea omului continuă să-l condamne pe Rătăcitor și să-l pună pe tronul iubitorilor de normalitate pe Fratele lui mai mare. E-adevărat că Rătăcitorul și-a luat partea de avere și a sărit direct în cazanul clocotit al plăcerilor şi căutărilor, în viforul poftelor și dezmățului, adică al morții. Nu mult după această săritură în pieire, Rătăcitorul primește, deodată, pe când păzea porcii, un ultimatum din partea conștiinței și, în urma zguduiturii, are loc căderea în sine! Așadar, după o experiență tragică de viață, Rătăcitorul se-ntoarce, documentat, acasă, unde Tatăl, în loc să-l beștelească pentru traiul ratat, îl acoperă cu iubire și milă!

Nu același lucru găsește și la Fratele cel mare, care, fără să-și riște sensul vieții, trăiește beteag în tihnă și armonie!

Dar ce să vezi la acest fiu ideal pentru toate familiile, care n-a prea sărit peste limitele existenței? El nu numai că nu își iubește fratele și nu se bucură de revederea lui, dar, după cum îl judecă, s-ar părea chiar că-l urăște!

Cât despre iertare, nici vorbă!

Păi, ce să mă fac cu un astfel de frate ucis de perfecțiune, care nu mă iartă și nici el nu vrea să fie iertat de Dumnezeu?

Iată că n-ajunge să locuiești în lumina ascultării, păcii și dreptei socoteli ca să înțelegi gestul copleșitor al Tatălui! Cum s-ajungă durerea bucuriei și a disperării la omul care nu își riscă sensul vieții și care, asemenea Fiului cel mare, se încăpățânează să nu înțeleagă scopul tăierii vițelului?!

Cumpărând experiența amarnică a vieții, Rătăcitorul se întoarce acasă, învins, cu o lecție pe care a învățat-o cu prețul unei tinereți hăcuite pe care Fratele cel mare, rămas în liniștea familiei fără a se hrăni din folosul iubirii și al iertării, n-a avut de unde s-o învețe.

 – Stați uneori la taclale, la o șuetă cu Dumnezeu?

– Mi se pare mie, sau cu Dumnezeu nu prea poți sta la taclale, palavre? Oare poți persifla Fără de Începutul, Absolutul și Infinitul? Poți să minimalizezi un dialog cu Cel Care știe dinainte ce Îl întrebi și ce îți va răspunde?

De câte ori stau de vorbă cu mine însumi, vorbesc cu Dumnezeu, fiindcă El locuiește în mine!

Nu trebuie să-L caut departe, în învățături ezoterice, sau prin zborul vreunui stol de grauri, fiindcă este chiar aici, în mine, înlăuntrul meu cel răzvrătit, plin de contradicții și prejudecăți. Uneori, îmi mai trimite câte o pâlpâire de lumină prin încâlciturile gândurilor, alteori Se uită cu milă la bâlbâielile mele lăuntrice și așteaptă să-L întreb de care perete să dau cu capul.

Cu Dumnezeu nu poți vorbi când ești gol pe dinlăuntru, când n-ai nici întrebări, nici furtună și nici tunet cu fulgerături.

Părintele Iustin Pârvu a ajuns până acolo încât spune că, de când i-e frică de Dumnezeu, nu-i mai este frică de nimic! Eu, locuind în păgânătatea limitei mele, n-am ajuns la o astfel de performanță a trăirii. Cu cât realizez că sunt o ființă vie și rațională, cu atât sunt mai buimăcit și stupefiat de darurile ce mă înconjoară.

Am ajuns plin de răzvrătire la întâmplarea vieții și știu și eu, ca Anatole France, că această întâmplare este pseudonimul lui Dumnezeu atunci când nu vrea să Se semneze pe ea.

Uneori rămân în afara cadrului realității și tot aștept ceva ce nu mai vine. Știu că vremea acelui ceva n-a sosit și de aceea stau de vorbă cu Dumnezeu prin durere!

– Raiul și Iadul sunt utopii sau variantele doldora de real ale viitorului dumneavoastră habitat?

– Raiul suferinței și Iadul desfătării sunt în sufletul meu, cum să fie utopie? Cine va gusta din veșnicie va vedea că nu mai există vreun viitor în care să-ți proiectezi fanteziile. Omul a sărit din destinația sa și merge clătinându-se în bătaia întâmpărilor, sprijinindu-se încet de nădejde.

  – Când ați trădat, uneori, ce-ați simțit: satisfacție, ură, eliberare, regrete?

– Intuind parcă această întrebare, am răspuns deja la ea printr-un poem:

 

Cu adevărul pe umeri

 

– Nu cumva cămaşa ta, descheiată la piept,

                                  este cămaşa lui Iuda?

– Nu, îi răspund liniştit,

  bându-mi cafeaua pe prispă.

 

– Nu că aş vrea să te necăjesc, zice, dar

  cămaşa asta pe care o porţi

                                  nu e cămaşa lui Iuda?

– Nu, dom’le, zic,

  privind îndelung la cel din oglindă,

  şi o mulţime de ochi mă urmăresc cu mare atenţie.

 

– Şi totuşi, îmi zice, din întâmplare,

  cămaşa asta afurisită şi tare neagră pe care-o îmbraci

                           nu e cămaşa trădării, pe care o ştiu?

– Nu, doar ţi-am mai spus, zic,

                                             şi

 

  sorb încet din cafeaua fierbinte.

Deci, nu sunt eu cel care a trădat, deși toate aparențele mă arată pe mine. Totuși, cred că de cele mai multe ori alții m-au trădat pe mine! Nu zice Apostolul: ,,nu binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu îl voiesc, pe acela îl săvârșesc?”

Dintre toate ticăloșiile omului, trădarea are gustul cel mai toxic!

 – Dac-ați putea cârpi esențial ceva din zămislirea Facerii, ce ar viza acest petic?

– Am înțeles metafora acestei ziceri pentru că, prin cuvânt, omul poate ,,cârpi” un ocean sau o Gaură Neagră, unde s-ar spune că stă ascunsă durata fără de capăt.

Ehei, câte nu aș face cu mintea mea de lut! Cu riscul de a mă murdări cu refuzul de a înțelege înălțimile necuprinse ale Jertfei divine pentru iubirea de oameni, care transcende dincolo de logica rațiunii, aș spune ,,Doamne, Tu, Care ai făcut albina, fluturele și Galaxiile, nu-L lăsa pe Iisus Hristos gol pe Cruce între doi tâlhari, la o asemenea batjocură și suferință pentru păcatele mele, ci pune-i acolo pe Ana și Caiafa și mântuiește lumea fără suferința Celui nevinovat!”

Aș suporta și eu, perplex ca Sfântul Petru, mustrarea Domnului: „Înapoia Mea, Satano, tu ești o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri ale oamenilor!” (Matei, 16:23). În dominația minții mele, nu pot ajunge la cele înalte ca să înțeleg Jertfa supremă Care este Iubirea, cu mântuirea Ei pentru om!

– Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult?…

– Orice vers sau frază aș alege, mi-ar părea rău că nu am găsit alt exemplu mai bun, cum ar fi, bunăoară, să dau acest enunț fundamental ,,Iubește și fă ce vrei!” al Sfântului Augustin sau ,,Nu piroanele L-au răstignit pe Iisus Hristos, ci Iubirea!”, al lui Dostoievski. E ca și cum aș spune că îmi plac mai mult picioarele care mă poarta prin bătăliile zilei decât mâinile cu care apuc să trag luna la mine sau decât ochii minții ce-mi arată sfârșitul. Niciun citat nu stă zăvorât într-un superlativ. N-aș vrea să pozez într-o postură artificială precum unii care, vrând să-și asorteze părerea cu câte o fulgerătură din Faulkner sau Hegel, deschid o fereastră prin care nu intră lumina.

Ion Fercu, 6 septembrie 2022

SURSA se poate citi AICI

Nota redacției: Am ales acest interviu, care deși a fost publicat anul trecut în septembrie, actualitatea tulburătoare a spuselor scriitorului Victor Munteanu din Bacău obligă să o prezentăm cititorilor site-ului Ziarul Revoluționarul.

 

Tagged: