Autor: Mioara Baciu/UZPR
Mult prea divizați și deseori divizați ca nație și ca oameni, de-a lungul și de-a vremurilor, retrăim și ne-amintim cu bucurie momentele în care istoria și clipa ne-au fost favorabile.
Astăzi este unul dintre acelea, în care ne-amintim că istoria ne-a oferit pe 27 martie 1918, șansa unirii cu sora noastră, mult prea vitregită, BASARABIA.
Cât de lungă ne-a fost aceasta șansă? Cât de mulț am prețuit-o? Cât de mult am reușit s-o păstrăm? În ce punct ne aflăm astăzi? Ne bucurăm că a existat o astfel de oportunitate în istorie, sau plângem că am pierdut-o?
Din inimă de român ce-și plânge sora care trăiește, încă, însă e plecată, va ofer strigătul meu îmbrăcat în versuri:
BASARABIE, PĂMÂNT Iubit!
Basarabie, tărâm de dor și jale,
Basarabie, pământ iubit,
Azi, în zi de sfântă sărbătoare,
Pod de flori și inimi ți-am clădit.
Vitregit-ai fost prea multe veacuri,
Cruzi sultani și ţari te-au asuprit,
Puști și săbii, sulițe și tancuri,
Trupul tău plăpând l-au umilit.
Azi, când te-ai gătit de sărbătoare,
Clopotele bat și ne-au trezit,
Să-ți făgăduim UNIREA MARE,
Basarabie, pământ iubit!
Basarabie, ești România!
Și așa vei fi, vei fi mereu!
Câtă vreme-n trupul tău răzbate
Suflul nostru, crezul tău și-al meu!