DREPTUL LA VIAȚĂ

Autor: Octavian Pop

Viața este darul lui Dumnezeu făcut omului încă de la creație: „Și luând Domnul Dumnezeu țărâna din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață, și s-a făcut omul ființa vie” (Fac. II, 7; I Cor. 15, 45, 47). Izvorul vieții omului și al vieții întregii noastre planete este Dumnezeu însuși: „Ca la Tine este izvorul vieții” spune psalmistul (Ps. XXXV, 9). Fiind creat ca să se împărtășească de bucuriile dumnezeiești, omul „trebuia să aibă în firea sa, ceva înrudit cu Acela de care ține. Din această pricină el a fost împodobit și cu viață”.

Dar dumnezeiesc, viața, după învățătura Bisericii noastre, este valoarea supremă a omului pe pământ, fiindcă ea este suportul tuturor celorlalte valori, care o exprimă și o impun în fruntea tuturor acestora, pentru ca omul a fost făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Fac. I, 26-27), întrucât este o ființă vie menită să trăiască în comunitatea altor ființe vii, cu care împreună se bucura de viață ca valoare personală și ca valoare comunitar-sobornicească. Viața omului ține de Dumnezeu și nu se poate explica dupa învățătura ortodoxă, decât în comuniunea omului cu Dumnezeu, Care are puterea să o dea, dar și să o ia.

Toate valorile și, mai presus de orice, viața umană cu toate posibilitățile și realizările ei, sunt încredințate omului spre păstrare, fructificare și progres continuu, căci omul este singura făptură a lui Dumnezeu purtătoare de valori, capabilă de continua depășirea de sine.

Învățătura ortodoxă a dat un sens și o valoare nouă vieții umane, nu numai în perspectiva veșniciei, ci și în aceea a duratei sale limitate pentru că ea a permis creștinului să realizeze plenitudinea demnității sale de fiu al lui Dumnezeu, rascumpărat din robia păcatului și a morții, prin jertfa Mântuitorului Iisus Hristos.

Recunoscând supremația vieții între celelalte valori, teologia ortodoxă a afirmat importanța deosebită a vieții nu numai în perspectiva eshatologică, ci și în aceea a ajutorului pe care poate și trebuie să-l dea comunității și umanității, punându-se în slujba marilor idealuri umane.

1. Persoana umană purtătoare de valori și drepturi

Învățătura creștină acordă omului, atât vieții fizice cât și celei spirituale, o valoare deosebită față de concepțiile etice ale antichității care nesocoteau drepturile omului sau le limitau la un grup restrâns de indivizi. Prin porunca iubirii, învățătura creștină desființează toate barierele sociale dintre oameni (cf. Gal. III, 26-29) și restabilește omul în drepturile sale pentru propria lui valoare, drepturi pe care, o mare parte dintre oameni le pierduseră. Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, prin Întruparea Sa, în care a arătat dragostea Sa față de oameni, restabilește pe om în drepturile sale tocmai pentru valoarea pe care Dumnezeu a pus-o în om și astfel se vor restabili în societate și vechile drepturi ale omului. Prin iubire oamenii nu numai că devin cu toții creaturi egale, dar trebuie să devină frați cu adevărat.

Spre deosebire de concepțiile individualiste ale lumii antice (sofiștii, cinicii), personalismul creștin își are temeiul, pe de o parte, în calitatea tuturor oamenilor de creaturi ale aceluiași Dumnezeu, iar pe de altă parte, în chemarea noastră a credincioșilor la aceeași viață de comuniune cu El sau la starea de fii ai lui Dumnezeu, recunoscându-se prin aceasta fiecărui credincios în parte o valoare deosebită.

Principial, învățătura creștină conține o notă de individualism accentuat și categoric, ceea ce înseamnă că ea prețuiește și acordă o valoare deosebită omului ca ins, oricare ar fi acesta. Remarcăm însă că nu este vorba de un individualism soteriologic, în sensul că fiecare s-ar putea mântui pe sine oricum, și în afară de Biserică, deoarece învățătura creștină nu cunoaște altă mântuire decât cea în Biserică, ci este vorba de un individualism axiologic și juridic, ceea ce înseamnă că fiecare ins are și deci reprezintă o valoare în sine, de asemenea ca fiecare ins are o responsabilitate personală după cum are și anumite drepturi personale.

În creștinism nu este vorba de un individualism natural, așa cum a fost susținut de către unii filosofi, care au fundamentat dreptul natural numai pe natura omului, ci de un individualism de valoare, dobândit prin faptul creării omului după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și prin chemarea tuturor la aceeași viață de comuniune cu El. Desigur că vorbind despre individualism în sens creștin nu vorbim despre o învățătură ce s-ar îndrepta împotriva comunității sau care ar nega valoarea societății. Individualismul pe care l-am precizat, mai exact poate fi numit personalism creștin, numire ce ne arată mult mai bine accepția pe care creștinismul o dă omului ca ins. Așadar pe bună dreptate se poate vorbi despre un personalism creștin, fiindcă în el ființa umană izolată își dobândește întreaga ei valoare personală. Deci dupa învățătura creștină persoana omului e prețuită și valoroasă prin ea, pentru ea însăși, fiindcă în ea – oricare ar fi aceasta – se oglindește chipul lui Dumnezeu, prin faptul că pentru ea Fiul lui Dumnezeu a venit în lume să se jertfească.

Omul este purtătorul chipului lui Dumnezeu, iar sufletul său este înrudit cu al lui Dumnezeu, tinde spre El și se află într-o relație vie cu El. În demnitatea de chip al lui Dumnezeu este dată de la început, înrudirea, precum și relația specială a omului cu Dumnezeu. Omul este după chipul lui Dumnezeu pentru că, având suflet înrudit cu Dumnezeu, tinde spre Dumnezeu, se află într-o relație vie cu Dumnezeu. Iar prin această relație omul menține neștirbită și neslăbită înrudirea sa cu Dumnezeu. Creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul este deschis ontologic comuniunii cu Dumnezeu și cu semenii și realizează această comuniune, acest noi, care este Biserica. Prin chip și asemănare se accentuează valoarea de subiect, de persoana a omului. Omul a fost creat să stea în comuniune cu Dumnezeu, să intre în relație cu El și cu semenii săi. Se poate spune că chipul lui Dumnezeu în om stă esențial în caracterul de persoană, sau de ființă personală, prin care imita pe Dumnezeu. Forma de existență personală, la care e destinată ființa umană, forma de subiect este cea mai înaltă formă de existență. Fiecare persoană umană posedă pentru sine firea umană completă, „în fiecare se repetă firea întreagă, cu toate facultățile ei, ca și când ar fi destinată unei existențe de sine stătătoare. Fiecare ins poartă direct firea sa ca pe ceva complet, dar indirect, fiecare e destinat să poarte și firea purtată direct de ceilalți”.

Caracterul de chip implică deci ideea de participare a omului la viața divină care are loc prin harul Duhului Sfânt. Chipul pune fiecare om într-un raport personal, unic cu Dumnezeu, presupune în același timp că omul este creat pentru comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii săi. De aceea el este responsabil pentru această destinație comunitară a sa și coresponsabil pentru destinația comunitară a semenilor săi, căci el trebuie să raspundă chemării la comuniune pe care i-o fac semenii săi.

Omul este o ființă responsabilă și coresponsabilă pentru că a fost înzestrat cu rațiune și libertate. Fiind înzestrat cu rațiune și libertate el este subiect activ și responsabil al existenței sale. Rațiunea este aceea care-i deslusește omului scopurile sale înalte pe care Dumnezeu le-a pus în lume, în făpturile sale și mai cu seamă rostul și destinația înaltă a omului. Sfinții Părinți pun mare accent pe libertatea omului, aceasta fiind capacitatea omului de a se determina pe sine, care este caracteristica fundamentală prin care omul se deosebește de tot ceea ce nu este subiect activ de relații sau persoană.

Întreaga revelație are în vedere pe om ca partener al lui Dumnezeu capabil de comuniune cu El. Dumnezeu subliniază valoarea omului că ființa psiho-fizica, făcându-Se și El om, îndumnezeindu-și firea umană și, în același timp, îndumnezeind omul, devenind un semen al nostru și neîncetând a fi Dumnezeu.

Pe un astfel de principiu personalist se fundamentează în creștinism toate drepturile omului în general și dreptul la viață în special, drepturi care în ultima analiză derivă din legea morală naturală, fapt pentru care cele mai însemnate dintre acestea sunt neschimbabile și imprescriptibile, ceea ce a făcut pe unii să le numească și drepturile fundamentale ale omului. Acestea își au temeiul în faptul că omul este o ființa personală, subiect al propriilor sale acțiuni și responsabil al acestora. Prin darul vieții omul devine persoana purtătoare de valori în dialog conștient de iubire cu Creatorul. Dreptul la viață devine astfel temelia persoanei; însă aceasta nu se face vizibil și nu se poate împlini decât prin manifestarea vie concretizată în celelalte drepturi ale persoanei, îndeosebi: libertatea, egalitatea, fraternitatea și dreptatea.

2. Dreptul la viața, drept fundamental al ființei umane

a. Viața omului ca dar divin

Cel dintâi drept fundamental al omului este dreptul la existență și deci la viață, drept dobândit de acesta pentru totdeauna, prin creație, învățătura creștină în general și cea ortodoxă în special afirma cu claritate că viața este cel mai mare și cel mai de preț bun pe care omul îl primește ca dar de la Dumnezeu. Asemenea oricăreia dintre lucrările omenești, acest dar este desăvârșit.

Viața este un dar al lui Dumnezeu pe care l-a făcut, în nemărginita Sa iubire, lumii și omului, la crearea lor „ex nihilo” (II Macabei 7, 28). Viața a fost cel mai mare și cel mai de preț bun pe care-l primește omul, ființa rațională, ca dar deosebit de la Dumnezeu din iubire. Mai mult, lumea a fost creată de Dumnezeu tot ca un dar pentru om. Dumnezeu este creatorul și susținătorul tuturor oamenilor, Dumnezeu care s-a numit pe Sine în Vechiul Testament, zicând: „Eu sunt cel ce sunt” (Ieșire III, 14).

Darul vieții a fost împodobit de Dumnezeu cu atributele superioare ale cugetării și sensibilității, cu puterea de a înțelege, a cunoaște, a vibra în fața suferinței, bunătății sau frumuseții. Dumnezeu însuși a sădit în noi darul de a trăi, căci – se întreabă înțeleptul părinte Grigore Palama – „de ce ne-a făcut vii, dacă n-ar fi iubit aceasta în chip deosebit? (…) Dumnezeu a rânduit educarea noastra prin dreptate, ca să nu deznădăjduim cu desăvârșire (…) A mângâiat apoi tristețea morții cu nașterile necontenite. A înmulțit neamul prin urmași că mulțimea celor ce se nasc sa întreacă într-o mare măsură numărul celor ce mor”.

La baza existenței omului stau două principii: a) principiul vital-biologic, specific tuturor viețuitoarelor și b) principiul rațional prin care omul se deosebește de toate celelalte viețuitoare ale pământului și prin care se face legătura cu Dumnezeu, Creatorul său, care i-a insuflat direct acest principiu.

Datorită acestei alcătuiri speciale, ca dar al lui Dumnezeu, „viața umană se prezintă sub doua aspecte: exterior și interior. Și oricât de mărețe ar fi aspectele vieții percepute prin simțuri – deci ale vieții umane în aspectul ei exterior, ele constituie numai, ca să zicem așa, suprafața vieții umane ca expresie autentică a vieții interioare. Omul, însă, ca o singură făptură pământească rațională și liberă spre deosebire esențială de toate celelalte făpturi pământești vii, dispune de viața interioară sufletească”. Această viață lăuntrică sufletească a primit-o direct de la Dumnezeu prin acea „suflare de viață” de care ne vorbește cartea Facerii.

Omul, ființa rațională care a primit viața sa din partea lui Dumnezeu, tinde spre asemănarea cu Dumnezeu sau spre îndumnezeire, adică unirea maximă cu Dumnezeu, imprimarea omului de plinătatea lui Dumnezeu, fără însă a se contopi cu El. Numai legătura dialogică cu Dumnezeu menține și promovează pe om în viață, ca de altfel toată natura creată. Ca să aibă viață omul avea ca ajutor din partea lui Dumnezeu harul. „În general nici o făptură nu se poate conserva și nu poate progresa spre ținta ei decât prin conlucrarea lui Dumnezeu, căci nici una nu are în sine izvorul puterii de viață. Dar omul ca ființă spirituală, chemată la comuniune cu Dumnezeu, trebuia să aibă harul dumnezeiesc tocmai ca expresie a acestei comuniuni din partea lui Dumnezeu”.

Prin faptul ca Dumnezeu i-a dăruit viața, suflet, viața spirituală, omul are valoare deosebită față de celelalte existențe și ființe. Conform poruncii „Creșteți și vă inmulțiți și stăpâniți pământul” (Fac. 1, 28) se mărturisește despre poziția deosebită a omului în cosmos, despre poziția lui de stăpân al celorlalte existențe. Viața omului ține de Dumnezeu și este participare la viața lui Dumnezeu, de îndată ce omul este făptura după chipul și asemănarea Sa.

Dumnezeu ne dă mereu și pretutindeni certitudinea acestei legături cu Sine, a esenței ei unice și irepetabile în raport cu restul universului, pentru că „În El trăim și ne mișcăm și suntem. Căci al Lui neam suntem” (Fapte XVII, 28).

Mântuitorul Hristos însuși își atribuie puterea de a da viață celor ce-L urmează: „Oile Mele ascultă de glasul Meu și ele vin dupa Mine. Și Eu le dau viață veșnică și nu vor pieri în veac, și din mana Mea nimeni nu le va răpi” (Ioan 10, 27-28). El are puterea de a le da viață pentru ca este Fiul Tatalui, care este sursa supremă a vieții (Ioan 5, 26). Iisus Hristos este viața noastră (Col. 3, 4). În El, noi creștinii, avem mereu și pretutindeni semnul purtării de grijă a Proniatorului a toate, spre a ajunge să împlinim scopul mântuirii, prin El, așa cum El însuși ne cheamă și ne călăuzește: „Eu sunt calea, adevărul și viața” (Ioan 14, 6).

Darul divin al vieții este fundamentul tuturor posibilităților omului, căci fără a trai, fără a munci, fără a fi folositor societății, omul nu s-ar bucura de tot ceea ce-i oferă frumos viața, de rezultatele muncii sale, pe de o parte, nici n-ar putea să creadă, să nădăjduiască și să iubească în așa fel încât faptele vieții sale pământești să-i ducă la răsplata sau osânda vieții viitoare, pe de altă parte. Dacă nu ar fi primit minunatul dar al vieții, dacă nu s-ar fi manifestat în această viață drept creatura cea mai de seamă a lui Dumnezeu, omul n-ar fi avut cum să contribuie la mântuirea sa.

b. Existența umană – misiune de realizat.

Viața pământească a omului are prețul ei pentru relația în care stă cu viața de veci. Ea este un dar de la Dumnezeu și creștinul este dator a o respecta ca atare, a o păstra și a face întrebuințare de ea spre a atinge scopul său cel veșnic. De aceea creștinul privește trupul și viața aceasta numai ca niște bunuri relative, și le supune scopului său final. Potrivit învățăturii creștine, omul „acest pumn de țărână peste care cade raza veșniciei” este coroana creației, ocupând primul loc în ierarhia ființelor vii. Menirea sa consta pe pământ în desăvârșire, în realizarea plenitudinii personalității umane, a asemănării cu Dumnezeu, chipul avându-l sădit de la creație. Omul are menirea să cunoască, să iubească și să preamarească pe Dumnezeu și prin aceasta să ajungă la adevărata fericire. Însăși structura lui spirituală îi indică menirea. Căci mintea omului tinde spre adevăr, voința spre bine, sentimentul spre frumos și fericire, iar acestea se găsesc real și absolut în Dumnezeu.

Sfânta Tradiție arăta, de asemenea, că menirea omului constă în cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu, în preamărirea Lui, în viața pentru El, în uniune morală cu El, în așa fel că, lipindu-se de Domnul, să fie un duh în El (I Cor. 6, 17). întreaga creație văzută a fost dăruită omului ca să se bucure de ea și să o stăpânească (Fac. 1, 28) dar nici unul din bunurile create nu are valoarea vieții.

Biserica creștină învață că omul se naște cu un rost anumit; ca Dumnezeu îl trimite în lume cu un anumit mesaj pe care are datoria să-l împlinească și că el trebuie să poarte grijă de mântuirea sufletului său. Mai mult, „viața pământească este o pregătire pentru cea veșnică”, în această privință Sfânta Scriptură spune că „nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea viitoare” (Evrei 13, 14).

Pentru creștin, viața pământească este un mare dar de la Dumnezeu, ea fiind echivalența cu însăși existența lui ca om. Din parabola bogatului nemilostiv și a sărăcului Lazăr rezultă că viața pământească este singurul loc unde ne putem mântui. În viața viitoare nu ne mai putem schimba situația prin activitate proprie. Felul cum am lucrat pe pământ decide situația noastră. Viața pământească este condiția generală și esențială a oricărui progres moral. Pierzând această viața, pierdem orice posibilitate de a mai face ceva în lumea aceasta.

Viața vremelnică de pe pământ este pentru creștin locul de pregătire pentru viața viitoare și este obligatorie pentru toți. Ea constă din trăirea vieții pe dublul plan măiestrit îmbinat, al vieții trupești și al celei sufletești. Viața pământească este vremea semănătului (Matei 13, 24), timpul și arena în care ne punem în lucrare darurile primite, sporindu-le sau pierzându-le (Matei 25, 14) ; este câmpul de întrecere (I Cor. 9, 24) ; este vremea lucrătorilor vrednici în via Domnului (Matei 20, 1) a călătoriilor spre patria cerească (I Petru 2, 11), al jertfei neîncetate de lauda și de mulțumire lui Dumnezeu pentru darurile primite (Evrei 13, 15). De calitatea vieții pământești depind viața veșnică și osânda veșnică (Matei 25, 26-31). În perspectiva vieții veșnice fiecare clipă a vieții pământești își are importanța ei (Rom. 13, 13; Gal. 6, 10; Col. 4, 5). Să ne amintim de tâlharul de pe cruce, aflat în dreapta Mântuitorului, care, în ultima clipă a vieții sale, s-a mântuit (Luca 23, 42-43). Viața prezentă este o arenă, în care ne exercităm și valorificăm însușirile cu care suntem înzestrați; aici cresc, se dezvoltă și se încearcă puterile noastre, date la creație sub forma potențială, spre a realiza prin virtuți, asemănarea cu Dumnezeu.

Creșterea credinciosului până la statura morală a lui Hristos prevăzută de planul divin și conform cu aptitudinile primite este posibilă numai pe solul vieții prezente, unde totul e orânduit astfel încât în toate apare, transparent caracterul ei pregătitor.

Sf. Ioan Gura de Aur rezumă învățătura ortodoxă despre viața pământească în felul următor: „Vrei să știi pentru ce este de preț această viață? Fiindcă ea devine pentru noi temelia vieții viitoare și prilej și loc de luptă și de alergare pentru cununile cerești; așa că, dacă ea nu ne asigură pe aceasta e mai de plâns decât o mie de morți, căci decât a nu placea în viața lui Dumnezeu, mai bine e de a muri”.

Rezultă deci, că viața vremelnică este data de Dumnezeu în vederea pregătirii pentru viața veșnică. De aceea, creștinul are datoria să respecte viața, s-o conserve, s-o îngrijească și s-o folosească pentru înfăptuirea scopului ce-i este rostuit. Urmează, de asemenea, că nu este îngăduit a ne scurta singuri pregătirea pentru cealaltă viață, a cărei durată o hotărăște numai Dumnezeu.

3. Temeiurile teologice ale dreptului la viață

Viața omului, precum și viața lumii întregi, prin creare, ține de Fiul lui Dumnezeu, cum ne arată cuvântul Evangheliei: „toate prin El s-au făcut, și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viața și viața era lumina oamenilor” (Ioan 1, 3 si 4). Creația însăși vorbește despre autorul ei și despre viața ei însăși. Caci creația este un act de mișcare, un act de viață și spre mai multă viață. Mântuitorul însuși precizează acest lucru, spunând: „Eu am venit ca (lumea) viața să aibă și mai multă să aibă” (Ioan 10, 10). Omul este cel care dă sens și valoare lumii și tot el este cel care are o responsabilitate pentru ea în fața lui Dumnezeu.

Deci, un prim temei al dreptului la viață îl constituie însăși crearea omului de către Dumnezeu printr-un act special (Fac. 2, 7), pe când celelalte fapturi și lucruri își au începutul doar prin cuvântul lui Dumnezeu, în actul creării, Dumnezeu și-a pus pecetea Sa pe ființa și viața omului cum nu a pus pe nici o altă făptură a mâinilor sale. Pe om Dumnezeu l-a creat, cum spune cartea Facerii, dupa chipul și asemănarea Sa, barbat și femeie (Fac. 1, 26 si 27), adică partener de dialog cu Sine și cu semenii Săi, oamenii.

Năzuința omului spre veșnicie, prin dezvoltarea lui pământească în comuniune cu semenii, sau normala desfășurare a chipului dumnezeiesc creștinismul o vede împlinindu-se în Hristos. Iisus Hristos este izvorul suprem al vieții și are puterea să dăruiască viața celor ce-L urmează (Ioan 10, 27). El însuși caracterizează această viață ca viață veșnică: „Și Eu le dau viața veșnică și nu vor pieri în veac, și din mâna Mea nimeni nu le va răpi” (Ioan 10, 28). Cel în care „era viața și viața era lumina oamenilor” (Ioan 1, 4) devine și purtătorul vieții umane pentru ca să arunce asupra vieții umane o noua și binefăcătoare lumină, descoperind astfel adâncimile profunde ale scopului și sensului acestei vieți.

Încă în predica de pe munte Mântuitorul Hristos fixează principiile Noului Legământ, principii din care reiese respectul său pentru viață. La baza acestora Mântuitorul așează iubirea care nu cunoaște granițe, iubirea care este fundamentul vieții. Ca Cel care a venit să dăruiască lumii „apa cea vie”, Mântuitorul Hristos spune despre Sine: „Eu sunt Învierea și viața” (Ioan 11, 25).

Întrupându-se, Fiul lui Dumnezeu a venit la ai Săi și întru ale Sale (Ioan 1, 11), „arătând pe om și lumea întreagă ca realități concrete pe care Dumnezeu însuși le cinstește și le ține în existență, evidențiindu-le în același timp valoarea lor sau, mai exact, făcându-ne cunoscută Paloarea acestora și deci, valoarea propriei noastre ființe și vieți. În Hristos, Dumnezeu-Omul, avem temeiul existenței și valorii vieții umane în fața lui Dumnezeu și a noastră. Dumnezeu fiind, Fiul lui Dumnezeu se face ceea ce nu era, adică om întru toate asemenea nouă, afară de păcat (Filip. 2, 6-7), ca în numele Lui tot genunchiul să se plece, al celor pământești și al celor de dedesubt” (Filip. 2, 10).

Mântuitorul Hristos se aduce jertfa Tatălui pentru noi, adică pentru toți ai Săi, cuprinși în umanitatea Sa asumată la întrupare. Dar El moare pe Cruce din iubire pentru om, ca să-l răscumpere din robia păcatului și a morții și să-l redea iarași comuniunii de viață cu Dumnezeu, prin învierea Sa din morți. „Iubirea uriașă a lui Hristos fața de om, arătată în fapta crucii, n-a scăpat pe om numai de osânda veșnică și n-a răbdat să-și arate numai un efect cu întârziere în viața viitoare, ci a dat imediat omului posibilitatea ca să trăiască încă pe pământ o viață liberă de păcat, o viață în care să-și poată împlini chemarea sa, să poată desfășura chipul lui Dumnezeu în sine”. Datoria noastră este să respectăm acest preț dat de Fiul lui Dumnezeu pentru noi, înnoindu-ne viața și trăind-o la nivelul pe care l-a făcut posibil Hristos prin Crucea Sa. „Căci cu preț ați fost răscumpărați. Preamăriți dar pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru, ca unele ce sunt ale lui Dumnezeu” (I Cor. 6, 20). Fiul lui Dumnezeu a dat acest preț uriaș pentru toți, că toți să se poată bucura de efectul lui, de posibilitatea înnoirii vieții pământești (I Tim. 2, 6).

Viața umană își redobândește în Hristos cel înviat o valoare eternă și puteri infinite. Rămâne ca omul să activeze aceste puteri cu voința și libertatea sa pentru ca să-și sporească prin efort propriu valoarea propriei vieți.

Deci, întreaga lucrare mântuitoare a lui Hristos, culminând cu Crucea și învierea, este un alt temei al dreptului la viață. „Căci Hristos moare și învie pentru ai Săi, ca să-i mențină în viață, în comuniune cu Dumnezeu și între ei și, mai multă viață să le dea” (Ioan 10, 10).

În întreg istoricul omului se arată că el este ființa comunitară, creat din natură, să trăiască nu ca individ izolat, ci în colectivitatea semenilor săi: „Nu este bine să fie omul singur, a zis Dumnezeu la crearea primului om, Adam, ci voi face lui un ajutor pe potriva lui” (Fac. 2, 18). Caracterul social al ființei umane îl probează, mai întâi imboldul irezistibil după asocierea cu semenii, imbold sădit din natura în natura omului și în temeiul că fiecare om simte o atracție firească față de semenii săi.

Viața ca și ființa omenească, are un caracter comunitar-sobornicesc. Ca mișcare și impuls spre mișcare continuă, viața este mișcare spre unul și mai mulți și împreună mișcare cu mai mulți alții. Viața se realizează și se trăiește plenar numai în comunitate, în comuniune cu Dumnezeu și în comuniune cu oamenii de aproape și de departe. Fiecare om trăiește – fie că vrea, fie că nu vrea – viața celor din jurul său, ajutându-i sau păgubindu-i în existența lor. Bucuria vieții și roadele acesteia implică, cu necesitate existența semenilor, care ne îmbogățesc conținutul vieții noastre. Oamenii nu pot trăi cu adevărat decât unii pentru alții și împreună cu alții, nu unii paralel cu alții, adică pe două planuri care nu se întâlnesc niciodată. Proexistența înțeleasă ca existența unuia pentru altul și împreună cu altul, este condiția normală a vieții umane plenare.

4. Respectarea dreptului la viață, respectarea ordinii morale și juridice

Prin porunca iubirii Mântuitorul restabilește pe om în drepturile sale. Astfel, devenim frați, devenim ființe cu drepturi egale în fața lui Dumnezeu (Gal. 3, 28; Rom. 10, 12-13). Drepturile omului derivă din legea morală naturală, de aceea cele mai de seamă sunt neschimbabile: dreptul la viață, la muncă, la odihnă, la libertate, la egalitate.

Dreptul la viață este considerat, pe drept cuvânt, cel mai important drept al omului, dobândit prin actul creației de către Dumnezeu, după „chipul și asemănarea Sa” (Fac. 1, 26). Dreptul la viață constă în „îndreptățirea firească pe care o are fiecare om de a i se respecta viața din partea semenilor, atât în mod direct (prin neviolentarea acesteia prin bătaie, schingiuire, omor), cât și în mod indirect (prin a nu-i sustrage omului condițiile și lucrurile absolut necesare vieții)”. Pe acest drept se întemeiază și îndatorirea noastra de creștini de a ne îngriji de existența celor infirmi sau accidentați, care au nevoie de ajutorul nostru.

A nesocoti sau a încălca dreptul la viață al unei ființe umane, constituie nesocotirea voii lui Dumnezeu și a ordinii morale din lume, un păcat strigător la cer, un act necreștin și neuman în același timp. Nimeni, în afară de Dumnezeu, nu poate dispune de viața omului, nici chiar omul însuși nu are dreptul să-și suprime viața și, cu atât mai mult, nimeni nu-și poate aroga dreptul de a suprima viața altuia. Și aceasta, cu atât mai mult cu cât fiecare om este o existență unică, nerepetabilă, cu potențe nebănuite. În acest sens, porunca Decalogului este categorică: „Să nu ucizi!” (Exod. 20, 13; Deut. 5, 17). Viața este un dar revărsat din dragostea și atotbunătatea divină și omul are îndatorirea să nu distrugă acest dar, ci să-l respecte și să-l înmultească spre binele propriu și al celor din jur: „Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ” – spune Dumnezeu lui Cain (Fac. 4, 10).

Curmând firul vieții pământești, răpind dreptul natural la viață și, în același timp, și posibilitatea de a se pregăti cum se cuvine pentru viața viitoare, uciderea este un păcat grav, care lovește direct în dreptul omnului la viață și, indirect în dreptul divin asupra vieții în general. În același timp omul are îndatorirea de a păstra și respecta și viața semenului, frate cu el de la creație, creatura a aceluiași Dumnezeu, pentru răscumpărarea căruia însuși Fiul lui Dumnezeu a coborât din slavă și s-a întrupat.

Îndatorirea respectării dreptului la viață își are plenitudinea în slujirea noastră față de aproapele, în dăruirea noastră, care poate merge pana la jertfă – dupa modelul jertfei Mântuitorului pentru umanitate.

Așadar, fiind conștienți că cea mai mare valoare a existenței este omul, iar acesta are dreptul inalienabil la viață și la pace, la progres și la o viață mai bună, mai dreaptă și la fericire, urmează ca fiecare dintre noi, fiecare generație, fiecare popor, să păstreze și să lupte cu toate forțele sale, pentru menținerea tuturor condițiilor și a tuturor cuceririlor sale, sociale, economice, culturale și umanitare, care susțin viața, libertatea, independența și pacea, valori care susțin întreaga omenire. De aceea, dacă viața și pacea sunt amenințate din ce în ce mai mult, dacă în conștiința lumii s-a produs o trezire valorică și dacă oamenii doresc să trăiască în condiții din ce în ce mai bune, dacă omul cel vechi s-a schimbat și s-a transformat, într-un om nou, conștient, plin de un adânc umanism, întărit cu un nou spirit de etică, eforturile și lupta purtată pentru dreptul la viață și la pace, constituie o încleștare organică a întregii lumi, o luptă care ridică și dinamizează toate forțele oamenilor.

Slujirea omului este o lucrare ce se poate numi „renaștere”, o transformare totală a sa. Este opera de edificare a celei mai umane societăți de formare a omului nou, care trebuie să se caracterizeze prin dragostea pentru viață, pentru oameni și pentru progres, printr-o pasiune pentru munca creatoare, printr-un înalt spirit de răspundere față de interesele generale ale societății, printr-o ținută morală aleasă, printr-o ridicată viață spirituală.

Aceasta nu se poate realiza decât printr-o unire indisolubilă între gând și faptă, între teorie și practică. Considerăm că numai aceasta este singura forță pe care să o punem la temelia marilor idealuri ale omenirii și, pe primul loc, pentru dreptul la viață și la pace între oameni și popoare.

 

Tagged:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *