Dulce copilărie fericită…

Spread the love

Loading

Autor: Antoaneta CRUDU- Președinte  Asociația Danubiana Galați

Toamna este anotimpul meu  preferat pentru că am văzut lumina zile într-o zi de toamnă, de noiembrie 1959!

Cu o ultimă zvâcnire, toamna se străduiește să rămână cum o știm… verde, ruginie, înnourată, ba, întunecată uneori si gata să „plângă”… O paletă de culoare tomnatică îmbracă dealurile copilăriei mele, pe care hălăduiam cu căprițele și ieduții când eram si eu un copil, împreună cu alți copii din mahalaua mea… La regăsirea  acestor gânduri în imagini, o multitudine de amintiri m-au năpădit, multe aduceri aminte  ce-au stat pitite în adâncul sufletului meu, amintiri peste care se așternuse demult praful!

Le-am descoperit, le-am scuturat de praf și le-am scos la lumină.

Cum să nu-mi amintesc, că mici fiind, uitam de capre si iezi, ne jucam disperați  pe dealuri și în pădure, iar când venea seara le căutam cu deznădejde și cu frica  de a  nu le găsi… Plecam plângând către casă și spre bucuria noastră ele ne așteptau în drum, să intrăm cu „toatele” pe poarta casei…era ca un legământ magic între noi și animăluțe… Nu știți ce bucurie am, dar ce sentimente pline de frumos și dor mă năpădesc acum…Știam că pe aceste dealuri, după o ploaie de toamnă, apar ciuperci si mă regăsesc printre acele amintiri când dădeam o fugă la pădurea „de pe pietroi” ca să le culegem…Am văzut aici o ciuperca mică, care se chinuia să crească si ea…dar nu am rupt-o că era prea mică, am lăsat-o  să trăiască! Cândva, ne așezam pe „o țoala” adusă de acasă, o întindeam pe iarba cea mai înaltă și ascultam cu urechea pământul… Si ce credeți?… Îi ascultam bătăile inimii! … Inima lui era iarba și florile care se legănau la cea mai mica adiere de vânt, erau pomii înverziți, greierii si alte gâze care-și făceau „numărul”, albinuțele care zburau de colo colo, din floare-n floare, mirosul de fân cosit … și ce teamă aveam de albine și gândacii care-mi  fâșâiau pe la urechi!…Toate trăiau după un program al lor,  după un program anume stabilit de  natură… Când priveam în sus nu vedeam decât cerul albastru, brăzdat de norii albi, ca niște valuri de mătase albă, aruncată la întâmplare…urmăream cu ochii deschiși ciocârliile și le ascultam cântul înălțător de la cer la pământ, urmăream cuibarul dropiilor ca să le vedem  cuibul cu ouă, ori prigorile si alte păsări care cântau într-o liniște ireala, pe o căldură normală și suportabilă…Era un concert în aer liber susținut de orchestra universală a pământului,  simfonii pe care le  știu doar cei ce trăiesc în aceste locuri mirifice, care se numesc “sate românești”… Cântul lor se înălța până la cer și “cădea” pe pământ ca o binecuvântare a lui Dumnezeu…

De pe acea „țoală” mă întorceam pe-o parte si pe alta și admiram  cum cerul sărută pământul, iar pământul îmbrățișează cerul, într-un fel anume, astfel încât par a fi nedespărțiți și că se ating… Doar mintea mea înțelegea atunci  că acestea două sunt precum soarele si luna…despărțiți …și totuși nu pot „trăi” unul fără altul.. pământ fără cer, sau cer fără pământ!…Privesc cu duioșie și o dulce melancolie dealurile, câmpul, cerul și mă întreb câți copii din ziua de azi  înțeleg ce sunt toate astea și dacă au în jur ce am avut eu?  Dar unde-s copii?… Da!.. Cei ce sunt , sunt mai inteligenți, au telefoane „ultimul răcnet”,  au calculatoare, sunt evoluați… Dar ce faci cu acestea toate  dacă nu știi când crește iarba, nu știi când și cum  înfloresc florile, nu știi când cloșca-și scoate puii, nu auzi cântecul pasărilor “la firul ierbii”. Nu vor  ști despre  greieri niciodată… Noroc cu poezia „greierele si furnica”, dacă cumva se mai studiază la școală și mai nou, au aflat  că trebuie să-i consume drept “aliment”, doar atât …DA?!… În fine,  mereu m-am bucurat de  zilele autentice  de toamnă, petrecute la țara mea, alături de bucuria de a revedea  păsările din curtea casei părintești, rațe și găini, dar și de pisoii care o țineau într-un mieunat continuu  de foame… Totul este frumos în țara mea, în satul meu românesc însă,  ceea ce mă deziluzionează este faptul că nu mai sunt copil… sunt „orfană”,  ca mulți dintre dumneavoastră… Părinții își pun amprenta în ființa noastră…Când nu-i mai avem, ni-i dorim…De aceea suntem ceea ce am trăit, ce am simțit, ceea ce am iubit, ceea ce am învățat și de aici vine vorba celor “cei șapte ani de acasă”, care  ne însoțesc și ne urmăresc peste tot,  până la final.

Toate acestea ne definesc ca Oameni!

Sursa foto: ziarullumina.ro, stanadorului.ro, gandurileunuiadolescent.weebly.com, ziarulmetropolis.ro

 

Tagged: