Emil PETROVICI – Lingvist şi folclorist
4 ianuarie 1899, Toracul Mic, Serbia – 7 octombrie 1968, Blaj, jud. Alba
Autor: Gheorghe Lungu, membru UZP
Academcianul Emil Petrovici a fost un reprezentant de frunte al lingvisticii românești. S-a specializat în slavistică alături de Grigore Nandriș și Petre P. Panaitescu. Pregătirea sa a fost multilaterală: profesor la Facultatea de Litere din Cluj Napoca; a condus Laboratorul de Fonetică Experimentală din Cluj Napoca; a efectuat anchete pe teren; a publicat studii în revista Cercetări de lingvistică. Articolele sale se bazau pe documente și izvoare descoperite de către el.
Se trage dintr-o familie de preoți din Toracu Mic (Serbia), unde s-a născut la 4 ianuarie 1899, al optulea copil al lui popa Chentă și Paulina. Anii copilăriei i-a petrecut la Torac, precum și Școala primară o face tot în satul natal. A urmat studii în România și Franța: la Preparandia din Arad, Facultatea de Litere din cadrul Universității din Cluj Naloca, apoi la Sorbona din Paris. L-a caracterizat spiritul de curiozitate, dornic de a afla lucruri noi în cercetarea sa lingvistică.
Îmi amintesc de întâlnirea cu academicianul Emil Petrovici. Eram pe vremea aceea student în anul al III-lea la Universitatea de Vest din Timișoara. În primăvara anului 1967 marele lingvist a venit la Tmișoara și a ținut o expunere pe teme cercetate de el. Întâlnirea a fost în Amfiteatrul Mare, iar el a intrat în sală însoțit de rectorul nostru profesorul dr. Ioan Curea.
Într-o liniște deplină își începe discursul. Din câte-mi amintesc două probleme dezbătute, acolo și atunci, aș dori să le redau pe scurt în acest material.
Prima, să nu uităm că a fost slavist, fapt care l-a preocupat comportarea cuvintelor de origine slavă în limba noastră. Ideea abordată a făcut referire la rima poeziei eminesciene. Din cercetările sale a demonstrat că-n lirica emnesciană se întâlnesc și se potrivesc foarte bine în rimă cuvinte de origine latină cu cele de origine slavă, chiar dacă-s provenite din limbile rusă, sârbă sau bulgară. A dat și câteva exemple pe care le reproduc din memorie:
veacuri-lacuri (Revedere)
părinți-sfinți; reci-veci, chiar și derivate: copilaș-drăgălaș (Luceafărul)
Și exemplele se pot înmulți.
În altă ordine de idei s-a referit la fonetică. A încercat să trecă din planul vocalic în cel cosonantic. Anumite sunete urmate de diftongi le transforma în consoane muiate, opuse celor dure și consoane rotunjite opuse celor nerotunjite.
În perechile: chiar( kʼar) – car (kar), leac ( lʼac)-lac, piatră (pʼatră)-pată, viață (vʼață) – vatră intră în opoziție consoanele muiate: kʼ, lʼ, pʼ și vʼ cu cele dure k, l, p și v.
La fel se întâmplă și-n exemplele: boabă( bᵒabă)-babă, coadă( kᵒadă) -kadă, soare (sᵒare)-sare. În cazul acesta consoanele rotonjite bᵒ, kᵒ, și sᵒ intră în opoziție cu b, k și s care-s nerotunjite.
Ce-am prezentat mai sus sunt doar amintiri despre profesorul Emil Petrovici pe care l-am cunoscut personal cu ocazia vizitei sale făcute la Timișoara, dar meritul lui este mult mai mare, în sensul că are realizări remarcabile în domeniul limbii române. Să nu uităm că l-a avut profesor pe J. Gillieron la Sorbona (Paris). Acesta este inițiatorul disciplinei “Geografia lingvistică “, iar metoda de cercetare este pe teren și se materializează prin alcătuirea de Atlase lingvistice, fapt ce acesta a realizat unul pentru Franța.
Meritul academicianului Emil Petrovici este că a preluat această metodă de la profesorul său, aplicând-o la noi. În urma anchetelor efectuate pe teren a redactat Atlasul lingvistic roman și a dat “răspunsuri cartografiate în domeniile: Corpul uman și bolile lui; nașterea; căsătoria; moartea; obiceiurile legate de aceste evenimente; viața religioasă; casa și construcția ei. Volumul este însoțit de Micul atlas lingvistic roman și își are importanța lui.” Citatul este luat din G. Racoviță, Revista Fundațiilor Regale, Nr. 6, iunie 1941, pagina 711.
Atlasele rămân valoroase pentru dialectologie și “cuvântul devine o persnalitate numai pe hartă, căpătându-și fizionomia bine conturată. “ Op. cit. p. 711.
Se stinge din viață, într-un tragic accident feroviar lângă Blaj, la 7 octombrie 1968 și a fost înmomântat la cimitirul Belu din București. Prin dispariția lui am pierdut un savant de mare valoare pentru cultura românească, personalitate care ar mai fi putut munci pe tărâmul lingvisticii românești.
Bibliografie:
COSTA ROȘU, Acad. Emil Petrovici, Evocări, Novi Sad, 1997
G. Racoviță, Atlasul lingvistic rumân, Emil Petrovici, în Revista Fundațiilor Regale, Nr. 6, iunie 1941
G. Mihăilă, STUDII DE LINGVISTICĂ ȘI FILOLOGIE, Editura FACLA, TIMIȘOARA, 1981 (EMIL PETROVICI ȘI LINGVISTICA BĂNĂȚEANĂ, p. 213-228)