Eminescu și spațiul ideilor pure

Spread the love

Loading

Autor: Prof. Violeta Bobocea, Membru UZPR

Românii  īi deleagă lui Eminescu sarcina de a-i reprezenta în fața întregii lumi.

   Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut, așa cum știm.

   Pe Eminescu îl caracteriza o inteligență covârșitoare, dar și o memorie excepțională, o bogăție impresionantă de idei.

   El nu a fost niciodată interesat de recunoașterile publice sau de un premiu academic, de luxul stării materiale.

   Când se vorbea despre o distincție onorifică , se împotrivea de fiecare dată, deoarece era un om modest.

   Veșnic îndrăgostit de lectură, medita, cugeta, scria zile și nopți în șir.

    Mulți critici și -au pus întrebarea dacă poetul a fost sau nu fericit? Nu putem afirma că Eminescu a fost fericit, dar nici nu putem spune că a fost nefericit. Au fost momente fericite în existența poetului , dar și momente mai puțin plăcute, așa cum e și firesc să fie în viața fiecărui om.

   De fapt, Eminescu era adeptul lui Platon, Kant sau Schopenhauer, deci era pesimist , gândindu-se la soarta omenirii, la destinul acestui popor.

   Poetul era de o seninătate abstractă în melancolie, dar și în veselie, preocupat de începuturile lumii(„La început, pe când ființă nu era, nici neființă”), de viața oamenilor, de soarta poporului român cu care el s-a identificat; a manifestat o nemărginită iubire pentru tot ce înseamnă cugetare și simțire omenească.

   Chiar dacă iubita îl părăsea, el își căuta alinarea în lumea inegalabilă a cugetării, a poeziei:

   „Ce-ți pasă ție, chip de lut,/

   Dac-oi fi eu sau altul?”

   Poezia eminesciană definește atât de profund sufletul românilor, spiritualitatea românească, natura în strânsă concordanță cu sentimentele umane , condiția geniului și a artei, solitudinea, timpul denumit o supratemă, iubirea neîmplinită în lirica eminesciană; poetul a regretat faptul că iubita nu a fost capabilă să aprindă candela iubirii pe pământ: „Și noaptea candelă s-aprinzi/ Iubirii pe pământ”.(„Pe lângă plopii fără soț”)

   Eminescu a fost comparat adesea cu Bacovia.

   Este o mare deosebire între poezia romantică (Eminescu) și poezia simbolistă( Bacovia).

   Dacă la Eminescu iubirea este o formă a perfecțiunii, proiectată în infinit ( purtând în suflet speranța), la Bacovia iubirea rămâne un sentiment dezolant, maladiv, fără nicio posibilitate de speranță.

   Eminescu rămâne „nemuritor și rece” în spațiul ideilor pure, aceasta fiind soarta dramatică a omului de geniu:” pe pământ el nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit; el n-are moarte, dar n-are nici noroc”.

Tagged: