Autor: DR.ONUFRIE (OCTAVIAN) POP,
ARHIEPISCOP SI MITROPOLIT DE BERGAMO SI EUROPA (ITALIA)
Nu-i prima dată când Apostolii ne dau senzația că se rușinează de reacțiile Mântuitorului. Erau în ținutul Tirului și al Sidonului și știau că trebuie să păstreze calmul populației pentru a fi auziți. Modul în care Hristos tratează cererea femeii cananeence, neluând seama la ea, putea naște o reacție a celor din popor, marcați desigur că niște iudei propovăduiau o lege nouă prin teritoriile lor. Orgoliile se puteau asmuți. Insistența femeii, parte a credinței sale, vindecă de necredința pe Apostoli. Domnul, vindecându-i fața, pune ca fundament gestului Său dumnezeiesc marea credință a femeii (Matei 15.28). Și-i vindecă de „jenă pastorală“ pe Apostoli. Oricum, întregul efort misionar la care-i supune Mântuitorul e o topitoare a ifoselor lor bărbăteșți, a ingâmfărilor de castă și neam. Este limpede că Mântuitorul știa care anume dintre calitățile unui om sunt valabile în construirea unei slujiri în Numele Sau. Și că pentru a fi pe mai departe ucenicii Săi, ei au nevoie să înțeleagă că nu este suficientă credință, cât „marea credință“, adăugarea încrederii că om la credință pe care Dumnezeu ți-o pune în inima că dar ceresc.
Suntem martorii unei lumi care se bazează pe tupeu. Și unii cred că tupeul, cu ifosele sale răsuflate și mediocre, poate înlocui insistență smerită și motivată. Femeia cananeeanca nu cere ceva pentru sine, ci pentru fiica ei. Din această smerire de dragul copilei sale, Domnul îi înțelege sufletul, pentru că-i simte iubirea. Va face această cu tatăl care cere vindecare lunatecului, cu mai-marele Sinagogii din Capernaum, Iair, va face această cu văduva din Nain, va face această când se zarea Golgota, în Betania, cu Marta și Maria, fericitele surori ale celui înviat înainte de Înviere. Semn că nu simpla mărturisire de credință mișcă pe Dumnezeu în lucrarea Sa de partea omului, ci iubirea care o intuiește în miezul credinței, care mărește ceresc valoarea credinței. E o lecție bună pentru cei care socotesc că doar rostirea cu tupeu a unor adevăruri de credință, inalienabile de altfel, e suficientă pentru a naște în inima celuilalt credință iubitoare. Care cred, dar nu iubesc pe cel pentru care cer să creadă, socotind că a rosti e suficient. Hristos Domnul cere, e lesne de înțeles, mult mai mult.
Suntem chemați mereu, că oameni ai credinței ortodoxe, să dăm mărturie dragostea noastră. O dragoste lucrătoare în credință, adică exigență, care cere examinări continue de conținut. Domnul ne îndeamnă la această, examinând rezistență femeii: „Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci la căței“ (Matei 15.26). Răspunsul lui este unul tipic oricărui fariseu și, din nefericire, îl mai auzim perorat chiar după Învierea Lui. Insistența femeii este dublată de inteligență. Răspunsul ei ne rușinează și pe noi care, deseori, în situația ei, ne oțărâm și-L scoatem vinovat pe Dumnezeu de necazul pentru care-i facem metanie. Dacă răspunsul Lui nu vine grabnic, ieșim din iubire și inteligență, ne rușinăm că am putut crede în unul că El. Privim jenați cum harul Lui trece pe lângă noi și nu-L mai recunoaștem nici când lucrează în celălalt. E sentimentul pe care-l ai atunci când se externează, zâmbind și sănătoși, copiii din spitalul unde pruncul tău încă se zbate între viață și moarte, coridorul acela imposibil unde rabzi mai bine durerea decât bucuria celuilalt. Tainei acesteia, a credinței răbdătoare în iubire, ne cheamă Hristos Domnul să-i fim martori. A smeritei interpelări a credinței lui Dumnezeu în noi. Întrebăm de fapt, cu toate cananeencele și tații, și mamele lumii: „Doamne, mai ai încredere în noi și de dată asta să crezi că noi credem?“ Greu examen la care supunem mereu pe Hristos Domnul.
Răspunsul Domnului la cererea femeii ține în el o cheie pastorală de marcă dumnezeiască. Încurajarea pe calea virtuților. Le e greu credincioșilor noștri să treacă peste multe momente din viață, unele fericite chiar, pentru că am distrus în exercițiul nostru pastoral încurajarea, sprijinul neprecupetit. Mai lesne ne este a exclude de la Împărtășire decât a primi, mai ușor a moraliză decât a face morală și alte asemenea. Și această pentru că ne e mai ușor a da răspuns de fariseu grijilor oamenilor decât să asumăm răspunderi în Hristos, din drag de oameni. Este limpede așadar că înainte de a se adresa pastoritilor Bisericii, Evanghelia această se adresează păstorilor, celor care nu au a se rușina de metodele lui Hristos de a străbate lumea, care n-au de ce să rămână plafonati în credință, ci sunt mereu chemați să crească în inteligență credinței „celei mari“. Răspunzătoare pentru vindecări și iubitoare în încercări. De-acum putem spune, în Hristos, când strabatand drumurile noastre întâlnim părinți și copii dispuși să ceară vindecare pentru cei care-i iubesc: Strigând după noi, știm că după Ține strigă Doamne, miluiește-ne!
Sursa foto: crestinortodox.ro